Sunt doar un câine vagabond! N-ar fi o nenorocire faptul că nimeni nu-mi dă de mâncare din mâinile sale. Mă descurc și singur, așa cum pot. Nu-mi pasă că n-am casă, n-am curte, n-am cușcă. Libertatea nu mă sperie. Dar nimic nu-i mai trist pe lumea asta decât un câine ca mine fără stăpân! Să n-am ochii în care să mă uit și să mă văd, glasul de care să ascult, mâna pe care s-o simt bătându-mă, prietenoasă, după ceafă. Încurajările și comenzile, chiar și înjurăturile, nervii ori bățul uneori, atunci când stăpânul e nemulțumit de mine, ori numai de viața lui și se răzbună pe mine.
Am avut și eu un stăpân. Nu cel mai bun, dar măcar era unul. Cam sucit și nestatornic, mai bea uneori de supărare, că o ducea rău cu banii, că l-a părăsit nevasta, mai dădea cu piciorul în mine când voiam să mă apropii de el să-l mai compătimesc, să-i arăt dragostea mea și să-i dau de înțeles că nu-i singur pe lumea asta. Dar măcar aveam pe cineva să-mi vorbească, să mă laude ori să mă înjure, să mă ia cu el la câmp ori la pădure, la braconat, chiar și la cârciumă unde stăteam cu el până ce-și bea suta de rachiu și-mi dădea și mie un os de ros de la masă.
Dar într-o zi m-a alungat de-acasă, nici azi nu știu pentru ce, aruncând cu reteveie după mine, m-a scos în stradă în șuturi, a închis apoi nervos poarta și s-a retras, bodogănind, înăuntru. Am sărit gardul înapoi, aș fi vrut să-i cer iertare pentru ceva, deși nu știam ce rău făcusem. A ieșit la mine cu cârligul de la sobă în mână și m-a croit pe spinare de am mers o vreme îndoit de șale. Și m-a scos iar în stradă. Nu m-am supărat. Durerea de șale mi-a trecut repede și am așteptat să-i treacă și lui supărarea. Dar supărarea nu i-a trecut, am mai vagabondat o vreme prin cartier și pe câmp, dar m-am simțit atât de singur și părăsit încât m-am întors iar la poarta stăpânului meu. A ieșit din casă și l-am văzut zâmbind. Am fost foarte fericit o clipă, convins că supărarea pe mine i-a trecut. Dar de la spate a scos arma și a tras două focuri spre mine, printre ostrețele gardului. Nu m-a rănit, dar atunci în sufletul meu s-a rupt ceva pentru totdeauna. Nu a fost supărare, a fost doar dorința de a nu-l mai vedea niciodată atât de trist și de supărat din cauza mea.
Umblu de multă vreme hai-hui. De mâncare mă mai descurc, prin ghenele de gunoi și pe la tomberoane, mai primesc pomană de la oamenii mai omenoși și de la copiii mai prietenoși. Dar cei mai mulți mă alungă, strigă după mine, mai încasez lovituri de picioare, bețe ori bolovani. Nu simt durere decât foarte puțin, mai rău mă doare că n-am un stăpân. Dacă nu unul mare, măcar un copil, care să-mi arate prietenie și să am cui arăta toată afecțiunea mea.
Într-o zi am crezut că am găsit unul și că am prins pe Dumnezeu de un picior. Era un geambaș de cai care pusese ochii pe mine în vreme ce bântuiam prin târgul de animale unde mai găseam resturi de mâncare. M-a amăgit cu un sandviș mâncat pe jumătate, mi-a legat o curea de gât și m-a agățat după căruța lui. Așa m-a dus până acasă, de-am ajuns cu picioarele zdrelite de asprimea drumului și de atâta alergătură în fuga cailor, apoi m-a închis într-un grajd întunecos, alături de caii lui. N-am mai văzut soarele și n-am mai simțit aerul de afară multă vreme. Când m-a scos în curte, într-o zi de primăvară, odată cu caii lui, am sărit gardul și dus am fost. Nu așa stăpân mi-am dorit, pe care să-l văd doar o dată la două zile, atunci când venea cu vasul de mâncare, fără o vorbă bună, în rest fiind nevoit să-mi omor timpul, legat în întuneric.

Dar acum mi-e, în sfârșit, mult mai bine. Tot bântuind eu prin boschetele din parcul cartierului mărginaș, am găsit un om al străzii. Amărât, murdar, trist și înfometat ca și mine. Ne potrivim. Mă primește cu drag sub folia care-i ține de acoperiș, eu îi mai țin de cald în nopțile reci de toamnă târzie. E foarte slab și foarte bolnav, poate n-o mai duce mult că nici de cerșit nu mai e în stare, pentru că umblă foarte greu pe picioarele-i strâmbe și nevolnice. Uneori n-are nimic de mâncare, într-o seară am găsit o franzelă neîncepută în spatele unui restaurant și i-am adus-o la picioare. S-a bucurat foarte tare și m-a mângâiat îndelung pe spinare. Atunci am fost poate mai fericit decât oricând. Dar tare mi-e teamă că nu o va mai duce mult. Stau și eu mai mult cu el, nu mai umblu de ici colo, mi-e teamă să-l mai las singur. Nu mai pot să-l părăsesc în halul în care este și răbdăm amândoi de foame de vreme îndelungată. Dar măcar suntem împreună și ne ținem de cald, acum că tocmai s-a instalat iarna, cu zăpada groasă și nopțile ei friguroase.

E o dimineață geroasă de început de iarnă grea. Prin parcul de la marginea cartierului gunoierii au declanșat o curățenie generală și adună resturile ce se mai văd prin zăpada căzută peste noapte. Printre boschetele acum desfrunzite, unul dintre oamenii de la salubritate zărește o movilă ceva mai înaltă ieșind din zăpadă, acoperită parțial cu o folie de plastic. Se apropie și vede un om și-un câine, slabi, țepeni, înghețați bocnă, încremeniți parcă într-o duioasă îmbrățișare ca pentru eternitate.