Tot scriind vrute și nevrute, am ajuns și la noi, mai bine zis – la anii de aventuri copilărești, ce nu se repetă, nici de cale întoarsă nu profită. Pe atunci, acele timpuri se arătau neînsemnate, astăzi sînt venerate, apreciate drept parte valoroasă a unor frânturi biografice.
Să am iertare din partea onoratului cititor a acestor rânduri încurcate, de roata anilor amestecate, ce m-au obligat să întreprind o mică regresare temporală, în scopul dezvăluirii marii noastre familii.

Odată ce fratele mai mare și eu fusesem pomeniți de multe ori, voi trece direct la prima soră. Conform spuselor moșilor din vale, purtând-o pe Clemența ca sarcină, mama avea burta cât cel mai mare bostan din grădina lor. Ușor nu i-a venit, dar ne-a adus o fată mare, sănătoasă, cu fruntea înălțată, ca de la domnul de sus dată. Mânca bine, bine dormea, nu striga, nu suspina, nu ofta, numai râdea: din ochi, obraji, sprâncene, din nas și colțurile gurii fără dinți.
Creștea fata ca papura în apă. Teteia înflorea la față, când îi vedea cracii lungi, pumnișorii de calibru, talpa lată... – mai de tot în neamu lui aruncată. Odată, s-a lăsat el înșfăcat de degete. Ei, atâta i-a trebuit: s-a agățat și s-a apucat de tras la dânsa. Notând putere, tata a ridicat degetele de o șchioapă, ea se ținea tare, voia mai sus. A ridicat-o până la bec, apoi a aterizat-o cu călcâiele pe podea. Fetița îi ajungea cu nasul la genunchi. ”De-a noastră, dragă!” – a strigat țața Finica, sora tatii, atunci intrată pe ușă.


Încă din clasa întâia, Clemența se arăta ascultătoare, stăruitoare și tare-tare râvnitoare. În casă, în ogradă, cât și în întreaga grădina, mai toate laudele îi reveneau anume ei. Dar ce se făcea la școală? – Când notele bune nu mai încăpeau în zilnic, le răsturna în pestelcă și le căra acasă. Uneori, încărcată la greu, nu mai răbda până la ogradă, le slobozea la poartă, în voce tare, să audă familia că nu pierduse ziua fără de folos.

La școală, sora se dădea ușor la instruire, acasă făcea ce voia, că avea spete: tata-i ținea parte în toate cazurile pașnice și conflictuale, o și alinta. Vai și amar de unul din noi, care îndrăznea să o atingă, măcar cu unghia.
Încă de mică, râvnea ea tare la secrete băiețești. – Aha! Cine i le deschidea?. . Ca motiv de răzbunare, se jăluia. Odată, i-a spus teteicăi că o bătuse Ukil. Săracul frate, în ziua ceia nici n-o văzuse... Pe cine-l interesa asta? L-a prins tata la televizor, eram mai mulți. Când a dat într-însul, el s-a aplecat. Palma legii s-a oprit în falca fetei. Ce căuta ea atunci în spatele fratelui mai mare? Răsfățul ar mai fi durat, că tata nu era împotrivă – Ea a fost, care a renunțat – pe măsură ce se mărea, tot mai mult la independență tindea. Avea și motive: creștea naltă, puternică, cu pas măsurat, apăsat... Era și tare la mână, dacă apuca o bucată bună, n-o mai slăbea nici leșinată.
Vrând-nevrând, în scurt timp, ea, s-a recunoscut ca persoană de mare răspundere. Zilnic colinda satul: la școală, înapoi, la magazin; la selsovet (primărie), ambulatoriu și poștă; la Butuceni, pe Rusca... – cu sarcini pedagogice, tainice porunciri ale mamei... Diminețile, fugărea vaca din urma cirezii, făcea promenade cu Vulturaș în stilul damei cu cățel...
Între altele, sora era dotată cu mare simț de servitudine, pe cinstite.

Odată, a trimis-o mama după ouă, să învârtă un cuptoraș de plăcinte. S-a petrecut asta după o grea boală păsărească, ce rărise orătăniile din coștereață.
Fata, tot atunci a și zburat pe poartă. S-a adresat la un magazin, la altul, a mai întrebat și la femei din sat. De unde?.. – Ouăle, parcă intraseră în pământ, da nici cu mâna goală nu se putea întoarce ea acasă. Plăcinta-i mâncare serioasă, dacă o faci, fă-o, dacă nu – nu mai stârni inimoșii... Ca să nu mai piardă timpul pe Valea Lărgii, ultimul punct de căutare, a decis Clemența să plece drept la Cantemir, taman când la colțul de la șleah se nimeri mașina zavodului (camionul uzinei de conserve Cantemir, ce transporta lucrători din sat la uzină)*. Fata a pus piciorul pe scară, mâna pe bord și s-a zgăibărat în butcă.
După un ceas de alergătură pe trotuare, cumpărătoarea n-a dat de ce căuta. Dacă și la oraș nu se mai găseau ouă... – asta chiar că era de râsul găinilor. Când să ia cale întoarsă, a dat ea cu ochii într-o mare ospătărie. A intrat, mai mult din propria împăcare. Acolo, ouă se vindeau, fierte, și coada la casă era lungă. Fata s-a dus drept la ușa bucătăriei.
– Buna ziua, tovarășă directoare – s-a adresat ea la o femeie rotundă la trup, spătoasă, cocoasă... – Știu că sînteți foarte ocupată, dar am o mare rugăminte la Dumneavoastră.
– Hai, spune, numa repede... – Am nevoie urgent de ouă, numai Dvs. mă puteți ajuta... – Fată dragă, di și nu stai la rând, ca toată lumea?
– Nu pot, scăp autobusul din sat... – Bine, te-am înțăles, hai că te ajiut. Câte-ți trebuie? – Treizeci, în cartonul lor, dacă se poate. – Oho! A să te coaste, că-s scumpe.
– Nu vă deranjați, am bani, numai, dați-mi-le crude, le ferb acasă.


Pe zi ce trecea, Clemența tot mai descurcăreață se făcea. Era și prezentabilă: mai des se arăta la lume – mai tare o atacau pe la ochi ulcioarele mirării. Mama n-o lăsa în stihia invidiei, mereu o lega cu cordele roșii pe la încheieturi, dar asta era puțin. De două ori pe săptămână, fata intra la mătușa Orbeanca. Cum îi zburau ei cornorații de pe sub sprâncene, din nas, urechi!.. Ajungând la poartă, îi scutura de pe dânsa ca pe gunoaie – așa de bună era baba la descântece. Cu dracii sora se descurca, cu fetele de veleatul ei – nu prea, nu din frică, lipsă de putere, de curaj... Alta-i era slăbiciunea: marea inimă dintr-însa o strâmtora în momente de răsplată, n-o lăsa să ridice mâna la suflet de om. Puica mamii întruchipa ”sfânta îngăduință” în carne și oase. Se răstea la dânsa tot școlaru dimprejur. Care se arăta mai nărăvaș, ridica la ea și pumnul, când nu-i era lene. Mama lor de areștante (năzbâtioase)*!.. Le-a mers lor o habă de vreme, da milostenia nu-i veșnică. A sosit și ziua, când inima Clemenței a făcut echilibru cu pumnii, cam greluți la pălitură.
Prima a fost botezată o veche prietenă de măhală, colegă de clasă încă de pe timpurile neuitatei grădinițe, apoi altele două, după care le-a venit rândul și la pățani* (băieți). Cu fetele, la început nu i-a fost ușor : strigau, trăgeau de păr, zgâriau... Multe lacrimi s-au scurs pe margini de drumuri, până s-a ajuns la punctul sincerei prietenii. Cu băieții s-a lămurit mai repede. L-a ales pe unul mai anapoda, de la care luase o grămada bătaie. Nu l-a dovedit, dar obștimea i-a recunoscut curajul. Biruința morală a fost de partea ei, deși rămase neogoită.
La un moment prielnic de repaus, l-a grămădit ea pe voinic într-un colț de clasă, i-a pocnit două palme sănătoase în frunte, un pumn în coastă, altul sub barbă... i-a tras și o tuflă (un pantof)* mai jos de brâu, drept între picioare. Pățanu s-a prăbușit la podea. Apriga luptătoare... mai nu s-a pișat pe dânsa. Într-o secundă, pe dinaintea ochilor i-a trecut un șirag de închisori cu gratii ruginite, de după care mutre de bandiți înrăiți se zgâiau cu dinții lor colțuroși, negriți de întunecime... Când au lăsat-o nălucirile, s-a aruncat la vazonul de flori (dăruite dragei învățătoare de botanică), i l-a răsturnat leșinatului peste cap, i-a țipat o palmă peste obraz, l-a pus pe picioare și l-a strâns în brațe, de bucurie că a scăpat de pușcărie.

Prin deșteptarea simțului combativ, răzvrătita nu urmărea scopuri abuzive, ci doar ajunse la filozofica intersecție exprimată în ” Historia mundi”* cu două extreme: a fi sau a nu fi. Cu alte cuvinte – i s-a deschis alegerea drumului. Atunci fata a arătat din ce sămânță se trăgea.
În a ei conștiință, sora nu prietenea cu constrângerea, tindea numai la fapte pozitive. După convingerea ei personală, a mamei și a dragelor învățătoare, numai facerea de bine e în stare să-i atribuie omului suflet și autoritate. Drept dovadă a poziției date au slujit nu vorbe goale, ci acte concrete și veridice.


Într-o zi de faur, la o chindie primăvăratică, bunica Lucheria a trecut pe la noi, cu vederea. Mama a primit-o, i-a ținut hangul, a servit-o cu mâncare, i-a turnat și ceva vin. Soacra, trează-trezuță, a închinat doar un păhăruț – îi era în grijă de timpul gloduros, și nu mai avea puterea de altă dată. N-a stat mult, spre amurgite a și plecat, să prindă drumul cu lumină. Din urma ei, la câteva minute, s-a întors Clemența de la magazin, cu paltonul numai stropi, încărcată de noroi până la brâu, și cu limba scoasă afară.
– Da și-i cu tini, fată dragă, și gâfâi așa, di parcă o dat lupchii? – a întrebat-o mama, luându-i geanta cu pâine din mână.
– Mai ghini ar vini bălaurii, decât așa glodăraie... Ei di și nu s-ar arunc măcar oleacă di graver pi drumurili estea a noastri, parcă trăim în păduri… – mai rău, acolo, cel puțîn, nu-i atâta țârfuială...
– Da pi lângă garduri, înșetișor?.. – Cari garduri, mamă?.. Dacă eu nu mă mai stăruit să nu mă murdăresc!?.. O mai și burezat. Am alunecat odată… – mai să mă întind într-o groapă, noroc de un capăt di cătancă (sârmă groasă)... – Văleu, da cum a să ajiungă mămus-ta divali? Un șfert di șias ari di când o ieșât. O pominit di glod – eu n-am atras atenție, dacă nu mai ies din ogradă... Tari mă tem să nu chiși pin râpă. Știi șeva? – Cu toată obosala, răpedi-ti după dânsa, te rog, de-o plimbare, strigă-l și pi Andrușa di la tilivizor, să meargă și el cu tine. – La nevoie, și un om străin să ajiută, d-apoi ea, că-i a noastră.
– Brava, fata mamii, brava! Așa spunea și mămus-ta Măranda.
Andrușa cam mârâia, de-odată nu se dădea dus de la cald, taman și un film cu covboy mergea la români. Totuși, s-a îmbrăcat el și a ieșit din urma Clemenței, că respecta rugămintea mai mult ca pricazu.
Până au ajuns ei în vale, s-a întunecat de tot. Au controlat tot până la apă și s-au întors să plece, înapoi, acasă. Când să treacă drumul de pe malul râpei, fata a ciulit urechea stângă, parcă-parcă auzise voce de om. S-a oprit să asculte. Glasul nu s-a mai repetat, dar ea totuși a cotit spre Rusca, să facă vreo 10 pași într-o parte a mahalei. S-a uitat prin întuneric la gard, la drum, la malul râpii... – Nimic. Ajungând la prima poartă, s-a întors înapoi. Când să ia hudița spre casă, iar s-a auzit voce, tot în stânga, mai tare ca prima dată. Atunci și-a dat ea sama de unde venea oftul, și a cui era. A strigat după Andrușa, iar singură s-a repezit înapoi.
Mămuța, prăvălită într-un bulhac mare, încă și adâncit de tractoare, se muncea să iasă. Mocirla groasă, cleioasă, îi îngrelase hainele, o încleștase, n-o lăsa să se târască la marginea drumului. Nepoata s-a băgat până la genunchi în băltoacă. – Șini ești? – a întrebat bătrâna speriată, simțind pe cineva alături.
– Eu îs, mămuță – Clemența. Acuș vini și Andrușa, în doi, ti scoatim.
– Parcă Dumnezău ti-o adus tăman acu, așa nevoie n-am pățit încă niși odată, măcar și fost băută... Am alunecat, am chicat și m-am înglodat.
– Da și ai căutat mătali aiși, când drumu acasă îți era înainte?
– Am vurut să mă răpăd oleacă păn la alde Tironeasa, nu le-am văzut dimult. Îi urât să hii sângură. – Da mam-Finica?
– Nu-i acasă, di trii zîli-i dusă la Tătărășăni.
– Ei lasă... acuș ti scoatim – a spus nepoata și a apucat-o de un braț, încercând să tragă la dânsa.
– Ai o tonă, ti-o năpădit glodu, trebuie să te eliberezi de bușlat (haină de iarnă din uniforma marinei militare URSS) *
– Cum să-l lepăd, da cu și a să mă îmbrac la iarna cari vini, da Ivan și a să spuie? – Haina-i a lui. – Vinim mâine, îl scoatim, îl spălăm... tot mătali a să-ți rămână... di bădița Ivan nu retrăi. El îi la BAM (în Siberia, la Magistrala Baikal-Amur)*, acolo ari teanc di cojoași păn în pod. Tre să-l dizbrași, altfel niși tancu nu ti scoati. Între timp a ajuns și Andruță cu o chichineață de fanar. Când a bătut asupra bunicii, l-a apucat groaza. Nu se cunoștea unde se termina glodul și unde începea ea, numai ochii luciți arătau că era acolo. O jumate de oră s-au chinuit, până au despărțit-o de haina groasă, îmbibată toată cu noroi vâscos. Ba un nasture nu se descheia, ba o mânecă se încleșta de cot, ba alta, ba cotul se încleșta de mânecă, ba mâna amorțea, ba umărul se contra... Și nici afară nu era luna mai. Asupra nopții dăduse un frig de tremurau și mațele într-înșii. Până la urmă, au tras-o la mal, cu caloșii în picioare, numai unul Dumnezeu știind cum de n-au rămas la fundul gropii. Nepoții și-au ridicat bunica și, sprijinind-o de subțiori, au dus-o acasă, apoi s-au ridicat în deal. S-au arătat la lumina ogrăzii ca două neamuri de-a lui scaraoțkhii, numai cozi și coarne le mai trebuiau.


Alt caz s-a întâmplat cu mătușa Mașa – o vecină bătrână, gata să trăiască o sută de ani. Într-o zi, tot trebăluind în gospodărie, odată cu șoldurile i s-a înțepenit toată spinarea, drept în pragul casei. Mama cu Clemența erau în grădină, strângeau pe sub copaci bărdace și goldane de rachiu. Auzind văicăreală în sus de casă, s-au dat la gard.
– Săraca babă, o încleștat-o mușchii, cruși di aur... numa bătrână să nu ajiunji... Să vedi că-i și sângură acasă. Zâna precis că-i la lucru, di altfel o auza. Ar hi ghini di dus după Trofim* Eu nu pot să li trec poarta, sântem sfădite, da tu du-ti și o ajiută. – Acu mă duc, numa spuni și sâ-i fac.
– S-o dizmorțăști. Apuc-o di o mână, di alta... fă-i măsaj la schinari, la chișioari... – înșetișor, să n-ajiunjim pi la miliție cu dânsa.
După cum treaba era gravă, Clemența a sărit gardul. În secunde numărate a și fost lângă ușa cu pricina. Văzând-o dinainte, amărâta babă s-a luminat la față. Voia să-i spună ceva... – nu putea vorbi, i se încâlcea limba de durere. Fata n-a mai întrebat-o ce și cum... s-a apucat de lecuit. Auzise ea pe la școală de niște nervi importanți... – anume ei trebuiau găsiți și prelucrați. Tot bâjbâind bolnava pe la mușchi, a răsturnat-o drept pe prispă: s-a prăvălit ca trunchiul, încă și cu spatele la suprafață. Atunci au pornit și descleștările. După o serie de frecții, baba a înviat cu totul. La urmă a mai fost și călcată cu picioarele – numai așa i s-a deznodat limba și ultimul junghi din spinare.

Experimentul a înălțat mahala. În următoarele zile, numele lecuitoarei s-a făcut auzit departe: Neveste de pe la Măcrești, Valea Lărgii... primele îi dădeau buna ziua pe drumuri. Santa Clemența radia, mama o blagoslovea, iar tata umfla nara – triumfa. Cine îndrăznea atunci, când rămase cu doi băieți în ogradă, să-i spună lui în față că țara n-avea nevoie de fete ca ale lui?


Într-un sfârșit de iarnă, prima noastră soră a fost chemată la conducerea școlii, era în clasa opta. Directoarea, tot Dumneaei și profesoare de literatură, i-a dat o sarcină confidențială, venită de mai sus. Către ziua de 8 martie, mama trebuia să țină cuvântare la raion, cu ocazia înmânării unor înalte titluri femeiești. Sarcina Clemenței consta în a ticlui o emoționantă compunere despre mamele eroine. Tot ea se angaja să țină sub control însușirea materiei de către oratoare, cât mai aproape de text.
Discursul – revizat, rescris frumos de mână străină – în scurt timp a fost întors elevei. Mama, cam sfiită la prima vedere, a făcut cunoștință cu textul. Partea bună a actului era că importanța familiei se răspândea după hotarele satului. Băieții și fetele ei acumulau noi puncte, deoarece cărările raionale duceau unde mama tindea.
Și cuvântarea i-a plăcut, era gata să o învețe chiar și pe de rost. Trei-patru cuvinte, din cele mai alungite, nițel o nelinișteau – trebuiau repetate cât mai des, să-i rămână în minte pe tot restul vieții. Știa dânsa pe atunci, de care tribune o așteptau înainte, cu casa plină de școlari cărturari?
Cât era ziulica de mare, martori anonimi se furișau pe urmele oratoarei, ascultau și se hlizeau în pumn. ”Datorită partidului, ... cu ajiutoriu partidului, ... universitati, facultati...” – tot răsuna din casa de la vale, din beci, din coștereață...
În trei diurne, cuvântarea a fost pusă la punct. Naratoarei îi rămânea doar să o recite periodic, în fața oglinzii, să-și formeze și ținuta damei de onoare. Procedura s-a tot repetat, până la sosirea însemnatei date, plănuite în ajunul sărbătorii femeilor muncitoare. – Mâini merjiți cu mini la Cantimir, obligator! – a declarat mama răspicat, cu o seară înainte de serbare. – Iu-hu-huuuu!!!... – a chiuit careva din fete, ajutată de încă una.
–Tu nu, Marișică, rămâi cu copchilili... – Asta să atribiue altora, numa di la Luminența în sus!
– Cari Cantimir, mamă? – Eu nu!.. Am antrenament la trântă – s-a revoltat Andruță, cu ochii mai să-i iasă din rame. – Și să caut eu acolo, să mă uit la fonțonarii di la tribună? – Niși eu nu merg – s-a agitat și Costa, dintr-un colț de cuhne. – Mă duc la strâns sămânță di salcân, pintru școală.
– Nu! A să fașiți cum spun eu! Zâua di mâni nu-i numa a me...
– Dacă noi nu mai ascultăm... Învățăm, treabă fașim , hăimănaua nu umblăm, învățători și miliționeri nu bat la poartă... – Și mai vreți?
– Lasă, că mari sfinți n-ați mai hi, știu eu și fașiți voi: și la școală, și pi dealuri, și-n fundu grădinii, și pin poduri, și-n casă di la vali...
– Pisti tot ai șpioni, așa-i? – I-a uiti și grămadă stă lângă mătali...
– Lasă fetili în pași... La antranament, tu, mâne, nu ti duși! Niși tu, Costicuță, la păduri nu pleși! Am să grăiesc eu cu învățătorii. Voi merjiți cu noi! Să hiți spălați, cheptănați și îmbrăcați di școală! Di altfel, află tata vostru, mai diparti – știți și sâ poati întâmpla.

A doua zi, la Cantemir, în sala palatului de cultură era vânzoleală nemaivăzută. Fete mari – în cămăși albe crohmălite, cu legători roșii la gât, insigne la pept... – alergau preocupate, cu gloate de pionieri și octombrei pe urmele lor. Muzicanți cu acordeoane, fluiere, ghitare, tromboane... își achipuiau locurile. Unde nu te uitai, numai pancarte, stegulețe, baloane...
Se pregătea ceva, ce nu se putea vedea și auzi în fiecare zi. ”Și di frumos îs gătiți scolarii... – se tot văicăra mama, văzându-se în sala festivă, în șuba ei de caracul. – Di și a noștri nu și-o pus cămeșîli albi?.. Da și eu, proasta, m-am lăsat în baza lor. N-am putut să-i controlez sub paltoani?..”
Familia a ocupat locuri în rândul doi, drept în mijloc. Odată sala completată de spectatori, onoratele tovarășe au fost chemate pe scenă. Înainte de urcare, mama a aruncat o ultimă privire la băieți:
– De aișea să nu vă clintiți! – Să nu perdeți scaunili. Clemență, tu, ca mai mari, ai grijă di bosumflațîi iștia. Nu-i scăpa din videri, ti rog!
– Am să mă stărui, da n-a să mă bat cu dânșii, ia uiti, și zdulachi au.
La insistentele semnale ale organizatoarei, spectatorii s-au aciuat, sala a muțit. Odată cu deschiderea culiselor, s-a înfățișat și prezidiul, cu tot cu membrele lui: deputate cu fețe radiate, într-o droaie de eroine amestecate, între care și silueta plină de importanță a mamei. Femeile Moldovei stăteau așezate în două rânduri de mese înșirate pe toată lungimea scenei.

Adunarea a fost cu multe cuvântări, felicitări... Ploi de furtunoase aplauze susțineau anunțările de premii, înmânările înaltelor semne distinctive, a diplomelor onorifice, a valoroaselor carnete de mame eroine, semnate de însăși mâna primului om din măreața Uniune. Sala fierbea în bucurii, da pățanii noștri, tot supărați rămâneau, doar din când în când se șușoteau și se hlizeau a ciudă.
Mama, înadins așezată la primul rând de mese, văzându-i ca-n palmă, se uita numai la dânșii, le făcea și semne: cu ochii, cu fruntea... Îi venea să le sară-n cap drept de pe scenă, să le arăte lor purtare de școlari, când în tot palatul săreau scântei din palme. Serbarea s-a terminat cu un concert îndelungat, la care au evaluat artiști amatori din tot raionul. În special, s-a manifestat taraful verilor de la Tartaul, cu un ”trandafir de la Moldova”, o ”căruță cu cai” și două brâuri de Moscovei. Văzându-și nepoții în culmea creației, mama a uitat de bazavenchii din rândul doi. Doar afară, la urcarea în mașină, le-a tras câte doi pumni la ceafă, să știe ei, de altă dată...

Acasă, mama s-a apucat de treabă, punând în funcție și fetele. Intenția-i era să încingă o mare veselie femeiască. Care curajoasă n-ar fi făcut-o, cu o miișoară juruită de stat, medalia în buzunarul de la pestelcă și multe perechi de priviri lucitoare, cu ardoare îndreptate spre soare răsare?
A douăza, pe la amiază, un cârd de cumătre a ocupat odaia mare. Un cuptor de plăcinte le aștepta în tihna căldurii. Masa a tot durat, chiar dacă după geamuri s-a întunecat. Teteia nici n-a intrat... A mâncat la cuhne, apoi a ieșit cu treabă, pe afară. Mama l-a chemat – a refuzat. Nu era el omul de stat la minciunele cu muierile, deși, la acea falnică sărbătoare, merita mai multă atenție, că trăgea tare la gospodărie. Numai la K-700-ul lui i se cuvenea un colț de la steluța eroinei, și asta – puțin spus.


După absolvirea clasei a zecea, fata mai mare a plecat la capitală, să-și măsoare cunoștințele cu profesura de la universitate. N-a reușit. S-a retras în sat și s-a apucat de lucru, la tutun. Nu fugea de greu, apuca mult, arunca departe... era toată mătușă-sa Finica. Primea parale bune, dar mai voia, pentru asta și colhozul o stima. Într-o zi, din curata întâmplare auzise ea că tinerii până la 18 ani, conform legii, beneficiau de + 15% la salariu. Tot atunci s-a și apucat de săpat întrebarea. Mai întâi s-a adresat la brigadir, apoi la contabil, apoi la șeful lui. Ei nu știau de așa ceva, nici n-au transpirat să afle, de exista sau nu. Ea, parcă se ogoise, și întrebarea parcă fu dată uitării. Într-o altă zi, a căutat-o agronomul, tot el și secretar –la comsomolu* din sat: – Degrabă avem adunare, vin oameni de la raion, și de la Chișinău.
– N-au de cât...
– Ca membră a comitetului... trebuie să vorbești. – Ce să le spun?
– Avem de lucru, leafă bună, colhozu-i mecanizat, ne ușurează munca, s-a îmbunătățit nivelu de trai... – Dacă mai mult n-ari cine, am să spun eu câteva cuvinte. – Cu câteva nu facem față, trebuie de pregătit ceva puternic.
– Bun, o să mă stărui.

La adunarea realizărilor socialiste a venit multă lume. Sala selsovetului era arhiplină. În prezidiu ședeau trei oaspeți (unul de capitală cu doi de raion) și fruntea satului: președintele de selsovet (tot el și capul partidului), de sindicat, cel de colhoz, șeful tineretului...
În cuvântări, s-au menționat succesele ultimului cincinal, la diverse nivele, inclusiv a satului. Cifre nalte răsunau, laudă după laudă, ca ploaia verii, cădeau fără încetineală asupra publicului ascultător. În special, au fost menționate meritele partidului, ale sindicatelor... Oratorii cuvântau, muritorii ascultau, aplaudau, unii mai cu suflet, alții – așa și așa...
Spre finișul întrunirii, odată epuizate comentariile reglementare și cele suplimentare, capului de partid publicul i s-a părut prea pasiv, ce însemna slăbire a legăturii între popor și hegemon.
La tribună au fost ademeniți voluntari din sală, să confirme și ei pulsul progresului tehnico-social. Masele au rămas în tăcere un minut, două, trei... Din prezidiu s-a strigat încurajare: ”Îndrăzniți, tovarăși, urcați, vorbiți... sântem împreună, împreună construim...”
Între timp, tânărul agronom, confuzionat de pasiva sală, alerga cu ochii în rândurile de jos. Prinzându-i cătătura grăbită, tutunara noastră s-a ridicat și a urcat la tribună, fără foaie, că o uitase acasă. Văzând-o roșită, fâstâcită și cu mâna goală, secretarul a încremenit.
Rămasă în tăcere două minute alungite, cu totul schimbată la obraji, Clemența a înghițit un pumn de noduri, și-a dres glasul și a aruncat ochii în pod. Mai stupide momente ca acelea nu supraviețuise în toată practica ei vitală. De vorbit nu putea, o încurcau amețelile, răsuflarea... dar nici de tribuna nu se mai putea dezbăiera. – Eu n-am nici un an de când lucrez în colhoz, mare lucru practic nu pot spune, de teorie nu-i nevoie, să repet ce s-a spus, n-are sens.
– Spune măcar ceva, doar mai și trăiești în sat, nu numai lucrezi – a încurajat-o oaspetele de capitală. – Dacă așa doriți, o să mă opresc puțin... În primul rând, vreau să subliniez că tineretul nu-i mulțumit de unele lucruri. De exemplu, lucrătorii până la 18 ani nu sânt plătiți conform legii – nu primesc adausul cuvenit. În al doilea rând, oamenii din sat, tot odată și tineretul, anu-mprejur muncesc pe dealuri, la ferme, la brigăzi de tractoare, la uscătorii... fără să știe ce înseamnă o excursie. Orașul erou Odessa se află la o sută de kilometri... Cine din sat a fost măcar odată să-l vadă? S-ar ridica oare măcar zece mâini din toată sala? – Poate da, poate nu. Oamenii nu știu ce se petrece mai departe de Cania și Baimaclia. – Dar televizoarele, radioul, presa?.. – a replicat musafirul principal, provocând-o pe tânără la dispută.
– Televizorul e foarte bun – ne spune, ne arată, ne îndeamnă... – dar omul vrea mai mult. Pentru ce muncim, pentru ce adunăm milioane în colhoz, pentru ce construim noi comunizmul, dacă nu putem vedea cu ochii noștri cum el se construiește în raioane, republici, țări străine...
Sora s-a aprins, nu se putea opri, îi zburau cuvintele ca hulubii păcii în timp de război. Prezidiul a aplecat capul, doar omul de capitală ținea fruntea sus, cu ochii plini de interes. Sala, înviorată, chiar și înfierbântată, fără sa aștepte finalul discursului, a izbucnit în ovații. Atunci și onoratul prezidiu a consimțit meritul cuvântării (cu gesturi ușoare de palme), doar era parte din norod.

După adunare, mai marele pe delegație a dat de-o parte capul de colhoz și i-a spus: ”Faceți tot, ca fata asta să intre la o școală superioară, să învețe și să se întoarcă – satul are nevoie de cadre cu inițiativă”.

În următoarea vară, Clemența n-a mai ținut cont de trebuințele colhozului, ci a plecat, să-și încerce norocul la alegerea ei. După examenele de la universitate, a fost ea înmatriculată la anul întâi a facultății de chimie. Cam asta era sora mai mare, la al ei initium* de cale, cursul căruia nu i l-au mai schimbat furtunile apropiate, nici cele mai îndepărtate.