agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 476 .



Prințesa macilor de dar
proză [ ]
= variantă extinsă a basmului, variantă secundă =

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2021-04-11  |     | 



Îmi pare că, demult, într-un loc de Împărați (că doar era o Împărăție mare, ca toate celelalte) într-un loc foarte deosebit, așadar, un Împărat și Împărăteasa lui frumoasă nu au avut, niciodată, copii, după ce, o vreme bună trecuse, deja, în Țara aceea, numită Țara cea Verde, fără ca probabil Cerul să o binecuvânteze pe Împărăteasă, dându-le un moștenitor, pentru ea. Până când, într-una din zile, în locul acela...
**
— Poate stelele au cerut, foarte tare, ca eu să mă nasc... Dar lucrul acesta, atât de intim pentru părinții mei, s-a petrecut, de fapt, nu mai puțin de acum douăzeci și unu de ani... Pentru că, da, m-am născut acum, exact, douăzeci și unu de ani!
— Probabil că lucrurile au fost rânduite așa cum crezi, Prințe, cu mult timp mai înainte, de fapt. Privește, rogu-te, de pildă, rubinul acesta roșu, el îți va spune despre destinul tău din Împărăția cea Nemuritoare a Macilor... Care, deja, de pe undeva te tot cheamă. Privește rubinul și nu te teme! Că sunt slujitor bătrân și foarte isteț!
— La nașterea mea, mi s-a promis, desigur, un lucru în care am crezut mult. Dar nu pentru mine, ci pentru tata, care e acum în etate, slujbașule. Pentru că am privit rubinul tău și am văzut, deja, ce m-așteaptă! Trebuie să culeg macul, pentru tata!
— Mai privește-l încă un pic, prințule! E aproape o ispită, că te rog!
— O să plec, acum, după el! După macul din câmpia cea fericită și fermecată, care să mă aștepte cu petalele lui chemătoare! Că eu, slujbașul meu bun, fără lucrul acela și fără tata tânăr ca un leu, eu nu mai pot! Pentru că nu îmi doresc supărare în Împărăție, slujbașule! Îmi `ieu, de fapt, calul și plec... Mai iute decât gândul, spre macul însurat cu pământul și cu somnul meu, întristarea, care mă cheamă. Că o să îmi găsesc macul acela, slujbașule. De pildă, de trei zile, calul cel mai bătrân al tatei mănâncă numai jăratec... O să iau, special, numai și numai acel cal... Pentru că sunt, de fapt, semne peste tot! Iar eu trebuie să plec!
— Ileana, ce face, prințule?
— Ileana, dar ce întrebi? Slujbaș isteț ce ești! (Slujbașul, într-adevăr, îl privea pe prinț cu o privire foarte isteață).
— Nu se va supăra, Ileana? Privește, încă, rubinul și nu te teme!
— Nu cred să se supere... Dar îmi va fi foarte dor de viitoarea mea mireasă... Pentru că, de fapt, cu câte rubine aș dărui-o, nu ar fi fost nici cu un pic mai dulce, decât era deja, draga mea de Ileana... Are o față ca ziua și cel mai frumos păr galbăn și e cea mai dulce, dintre toate femeile! Numai Ileana e, de fapt, calea inimii mele... Și tot drumul mieu tinăr... Dar, ia să plec eu!
— Unde plecați, de fapt, prințul nostru cel mai drag, de pe pământ? Chiar vreți să plecați? Că lumea tare rea este!
— Să îi aduc tatei floarea tinereții! Așa...
— Priviți încă rubinul...
— Iacă, îl privesc!
*
După zeci de peripeții, implicate fiind o Vrăjitoare, o Mașteră foarte rea, Gheonoaia, dar și Muma Pădurii, pe care Prințul, însă, pe toate le-a învins, după tipicul fiecăreia, dar și pe toate fiarele pământului și cele care stăteau dedesubt de cer, care i s-au opus prințului și care nu l-au putut spăria, câtuși de puțin, acesta a nimerit într-un loc de câmpie nemuritoare, plină, toată, cu maci, așezați tocmai lângă un Castel de Argint, de unde s-a auzit un glas de femeie foarte frumoasă. Părul ei lung și frumos era foarte subțire și castaniu la fire, ca trunchiul de pădure, iar ochii ei mari, de un verde curat, cu un fel de sclipiri de culoare ultramarin, poate cea mai limpede podoabă prețioasă, pentru o femeie, și ca un smarald frumos și o podoabă sfântă zăcândă, frumoasă, apoi numai liniștea, în sufletul ce ascundea un ariniș de bogăție sufletească. ”Ce frumoasă e... Dar mai dulce e Ileana...” Rochia femeii, de un albastru brocart, îi venea numai bine Prințesei, pe trupul ei subțire și printre macii înfloriți și toți foarte roșii, de ziceai că era, de fapt, un nor de femeie albastră și foarte ușoară, printre macii cei roșii plini de somn și dăruiți cu dar de multă adormeală, pentru oricine trecea, de fapt, pe acolo...
***
— Nu îți fac niciun rău, prințule, tu doar rămâi..., îi zise frumoasă, Prințesa cea tânără a Ținutului. (Că era singură, pe acolo, Prințesă a tuturor macilor, și încă nu își găsise niciun Prinț care să fi trecut prin Împărăția aceea plină de maci.)
— Să îi aduc tatei floarea tinereții! Așa mi-era vorba, de la Împărăția mea... Și mi-e jurământ, încă de mic, să ascult de ea!
— Vrei floarea tinereților, prințule?
— Foarte mult, fată frumoasă...
— Atunci rămâi aici... Că eu te rog foarte mult... Să nu mă părăsești niciodată... Niciodată, te rog mult, prințule!
— Aha!
— Apoi, îți dau și Macul cel Frumos și cu petalele cele mai dăruite. Pentru că cine stă pe aici, nu cunoaște niciodată îmbătrânire. Iar macul acela, pe care, cu siguranță, ți-l voi da, dacă tu, cu adevărat și chiar, mă iubești...
— Nu pot, că e pentru tata, macul acela, fată foarte frumoasă și deosebită! (Dar în gândul lui: Nu este mai frumoasă Zâna aceasta, decât Ilenuța a mea...)
— Stai cu mine, prinț duios...
— Vreau doar tinerețe, fată frumoasă, ca să o duc tatei! Pentru că a îmbătrânit, iar mie îmi vine, nu știu cum să te fac să înțelegi, foarte multă milă, în suflet, când mă gândesc la tătuca...
— Cine e tatăl tău, Prințule?
— Împăratul Verde!
— Rămâi... Te rog, să rămâi... Pentru că te rog eu foarte sincer și cu neapărat mult drag! Pentru că tu, prinț frumos, chiar îmi ești scump ochilor!
— O vreme, poate, totuși, rămân... Dacă mă rogi tu, atunci, o să rămân...
— Nimic nu mă poate face mai liniștită! Mă simt încă mai frumoasă și mai fericită, dacă rămâi! Inima mea e un porumbel în palma ta!
— Ce drăguță e...
— Ești, de fapt, cel mai frumos Prinț, care a trecut, vreodată, pe la Împărăția aceasta scumpă mie! Câteodată, îmi cad numai lacrimi din ochi... (Și nu a putut să îi spună mai mult. Pentru că, în foarte multe alte dăți, era foarte fericită, de își uita tristețea pe care și-o adunase, în cupe mari de floare roșie, râvnite de toată lumea neînțelegătoare.) Ce era, de fapt cu Prințesa?
— Mai mereu ești tristă...
— Plâng pentru fiecare bănuț de mac, adică mac foarte mic, care îmi pleacă din Împărăție...
— Prințesă, e atât de mult soare, pe afară! Dar și la tine în păr!
*** **
Și, poate, prințul a stat, un timp, pe lângă frumoasa și tânăra Prințesă, cu rochie albastră din cel mai frumos brocart, pe lângă ochii aceia verzi care l-au bucurat și l-au tot chemat, cu o încântare așadar foarte mare în suflet și, uitând-o pe Ileana, a fost, cu totul, foarte fericit, aproape cât să îi dăruiască prințesei triste inima... Până când, într-una din zile, o durere surdă l-a cuprins, lângă macii aceia cei mai frumoși, ai Împărătesei, aducându-și aminte pentru ce, de fapt, venise, pe tărâmul acela... Adică, pentru cea mai specială floare din lume, una roșie și dătătoare de mare putere trupească, pentru tatăl său. Și, credem, la darea aceea de seamă, Împărăteasa durmea, cu trupul ei frumos, în câmpul ei cu maci, care era ca un fel de Împărăție, pentru cei mai fericiți dintre tineri, adesea aflându-și cel mai lin somn și îmbrățișarea dulceții celei mai moale, printre florile dătătoare de mare putere. Avându-se, în spatele câmpului, și un palat din aur foarte roșu și din cupru. Chiar în spatele aceluia din argint, dătător de multă dragoste. Niciun palat, însă, de aur, auriu, pe la locurile acelea... Poate pentru că prințul, nu și-a oferit, pe deplin, inima, rezervată pentru prima lui logodnică, de acasă. Și aceasta poate fi numai un semn de plecare de la Împărăteasa, de care prințul s-a legat, lăsându-și, de fapt și de drept, baștinile.
— De ce nu vrei să fii, Prințule foarte frumos, Împăratul meu? Din ochi, îi căzu o lacrimă în formă de floare de aur. Iar florile acelea îi cădeau, de fapt, pe obraz, foarte rar...
Dar la întrebarea aceasta, prințul nu răspunsese, de fapt, niciodată. Și nici Împărăteasa nu i-a arătat, atunci, cea mai de preț comoară: o floare de aur, care îi înlocuia, numai de șapte ori în toată viața, câte o lacrimă. Dacă fata trăia cel mult patruzeci și nouă de ani. Mult mai scumpă și mai prețioasă, floarea celor șapte flori, lacrimile de aur, pentru tânăra prințesă, decât Macul acela amăgitor, al tinereților, pe care îl căuta și îi dorea Prințul... Care, de fapt, mac, i-l promisese, dar pentru mai târziu. Totuși, nu l-ar fi lăsat să plece, din Țara ei, pentru că îl iubea mult pe Prinț. Adesea, îl învăluia cu părul și cu parfumul ei, îi arăta cele mai scumpe flori de câmpie, spunându-i despre cele mai gingașe albăstrele și despre toți macii ei frumoși și sălbatici, însă despre floarea ei mică, de aur, pe care o plângea, de șapte ori în toată viața ei, nu i-a pomenit, niciodată, Prințului...
— Astăzi, nu mai vreau să plâng pentru nimeni...
— Vreau doar tinerețe, fată frumoasă, ca să o duc tatei... Și-a spus, privind fata cum durmea, extrem de dulce și de frumoasă, și cu totul fără grijă sau pază, în lanul cu maci. Și lângă palatul de aur, pe care abia l-a visat. Aducându-și aminte de logodnica pe care o lăsase în urmă, de Ileana.
— Rămâi..., a auzit ca prin vis, și buzele fetei au părut să se miște puțin. Deși ea durmea.
— O vreme, poate, totuși, rămân...
— Mai rămâi...
** ***
Mult timp, s-a uitat poate prințul, la cel mai frumos mac și cel mai proaspăt, cu totul de foc, din palma fetei, aflându-se, azi, cam dormind liniștită, în lanul cu maci, știind că aceea era, de fapt, floarea pe care i-ar fi trebuit, ca să o ducă tatei lui, Împăratul Ținutului Verde, pentru a-l trage afară din vârsta lui foarte îmbătrânită.
— Ia să culeg...
— Ce faci prințule?, l-a întrebat, atunci, Câmpul de maci pe prinț.
— Te iau, cu mine, macule! Pentru că trebuie neapărat să mă reîntorc!, iar prințul avea o mimică destul de încrâncenată. Privind la macul din palma închisă a fetei. Că durmea cu el, fata, în mână, ca să și-l ferească.
— Și Prințesa? Nu ești tu, oare, Prințul ei? Că ea e Prințesa și Împărăteasa noastră cea mai dragă, a macilor și a acestor Ținuturi!
— Trebuie să plec, pentru tata!
— Și Împărăteasa noastră cea foarte frumoasă?, icni câmpul.
— O să mă întorc la draga mea Ileana și o să mă însor cu ea. La vreme, o să îmi facă dintr-o dată și ca prin minune minunată, doi fii cu pielea albă, adică doi gemeni!
— Și Împărăteasa noastră, a macilor?
— Nu face asta prințule! E târziu... (A șoptit, ca prin vis, Prințesa, simțindu-l că pleacă.)
— Ia să` ieu... Trebuie neapărat să mă reîntorc, acuma...
— Nu mă mai iubești, prințule?, șopti Prințesa, simțindu-l ca prin somn, pentru că dormea, deja, de mult timp, între macii foarte mari și având, amândoi ochii, purtători de lacrimi.
— Am stat destul și nu mai e clipă de zăbavă! Macule cel dătător de tinerețe și de speranță, pentru țelul acela căruia eu îi sunt supus, de când m-am născut! Să mergem! (Și a luat, atunci, prințul, cu el, macul acela frumos, din câmpul acela foarte lat, plin, tot, cu flori foarte adormitoare.) A chemat și a luat, la repezeală, prințul, din grajduri, calul lui tată-său, care, chiar și acum, se hrănea cu jăratec, și s-a întors, repede, către locurile de baștină, pentru că armăsarul acela bun cunoștea bine drumul către reîntoarcere. Acolo, bătrânul lui tată îl așteptase, pe prinț, cu sufletul strâns, pentru mulți ani de zile...
* * *
— E cel mai frumos mac din lume... E leacul îmbătrânirii, de fapt... Ia să îl pun eu în dreptul sufletului...
— Pune-l, iute, tătucă! Că am venit, cu macul, înapoi! Am zăbovit cam mult, tătucă, dar uite-mă, m-am întors! Cum să te uit, tătucă?
— Așa... Sunt cel mai fericit Împărat, acum, pentru că parcă mă simt, olecuță, mai în vigoare! Nu ți se pare, fiul meu frumos, că am mai întinerit?
— Da, tată, ești cu adevărat cel mai frumos și mai bun dintre Împărați! Să fi trecut... Numai patru sau cinci ani, de când am plecat! Și Ileana? M-a așteptat? Tată, sunt cel mai plin de rușine...
— O să îți găsești, prințule, o altă femeie... Acum ai îmbătrânit. Că ai stat mai mult de patru-cinci ani...
— Eu? Da... Pentru că ți-am dat, în schimb, macul... Dar nu am stat mai mult de patru sau de cinci ani. Mă simt, olecuță, mai bătrân, ca și cum aș fi zăbovit douăzeci, nu patru ani. Ca și cum ar fi trecut zece sau douăzeci de ani peste capul meu, de fapt...
— Da...
— Că bine am făcut! Că ți-am adus, ce trebuia!
— I-ai dăruit macul tău, tatălui tău... Aceasta este, probabil, cel mai duios lucru pe care îl poate face un fiu adevărat.
— Și Ileana?
— E o lele bătrână, acum, dar te-a așteptat, foarte mult, să revii... Nu e așa de bătrână, prințule, dar suferința a îmbătrânit-o, puțin... Doar moartea să mai dea târcoale, prin odăierul femeii...
— Ileana! Ileana! a gemut, atunci, prințul, și l-a lăsat atunci pe tată-său, repezindu-se, cât putu de iute, înspre odăierul unde știa că ar fi trebuit să o găsească pe Ileana lui cea frumoasă. S-a năpustit foarte iute pe ușă, undeva, în dreptul grajdului, era un cal foarte priceput care mânca, încă, din jăratec.
— Ileana, Ilenuța mea! Unde ești?
Însă, în fața prințului se arătă numai o femeie foarte bătrână, dar încă senină la față.
— Prințule...
— Nu pot pricepe!, a zbierat, atunci, prințul.
— Tatăl tău primește în fiecare zi câte un mac, și asta de aproape 300 de ani de zile... Eu, însă, acum sunt bătrână... Pentru fiecare mac, a trebuit să cos câte o cămeșă din fir de aur, și să i-o înmânez slujitorilor celor mulți de la palat... Acum, ai venit și dumneata, prințule. Că eu, prințule, mult am plâns și mult am tot așteptat... Nu m-am măritat după nimeni, și numai am plâns!
— Ileana..., dar un sentiment de năucitoare stânjeneală i s-a așezat drept în suflet, prințului. Ileana nu mai era, nicidecum, femeia cu cea mai răpitoare frumusețe, de care se îndrăgostise acum foarte mulți ani... Ileana... O lacrimă i-a curs din ochii lui foarte mari și albaștri, ca la treizeci și unu de ani, și când lacrima a ajuns la pământ, din ea, curata, a răsărit o albăstrea.
— Ileana, ia, te rog, albăstreaua aceea și pune-o, rogu-te, în dreptul inimii, să vedem dacă există și un Dumnezeu al necăjiților...
— Prințule... Dar bătrâna femeie nu s-a îndurat să rupă albăstreaua, care răsărise din lacrima cea curată a prințului, din cel mai fierbinte dor, din fierbințeala inimii curate, dar și din jale.
— Vei întineri, Ileana!
Calul, însă, în grajduri, stătea și fornăia. Și s-a pornit, apoi, ca o vijelie, lăsându-se ca o brumă de abur, în fața prințului, care plângea pentru mândra lui bătrână, care nu se îndurase să rupă floarea minunată, mica albăstrea... Care răsărise exact din locul unde îi căzuse, mai devreme, lacrima.
** ***
— Prințule... Am mâncat numai jăratec... Acum urcă, te întorc la câmpia cu maci, să prinzi și tu, putere... Că nu ai trăit, numai douăzeci de ani, deja... Deși ești foarte îmbătrânit, de prea multă viață, adunată...
— Să ne întoarcem, degrabă!
S-a înduplecat prințul, așadar, urcând pe căpătâiul calului și lăsând-o în spate pe dulcea lui Ileana, care plângea de i se rupea pe ea cămeșa cea veche. Și cine știe dacă prințul și cu frumosul lui cal, care mânca numai jăratec, s-au întors, vreodată, în câmpia cu maci, unde îl așteptase, îndelung, frumoasa și nemuritoarea Împărăteasă a castelului de Argint ascuns... Și cine știe dacă fuga lui, din fața persoanei mai demult, Ileana, cea mult iubită, i-a fost de un folos...
— O să îl mai aștept încă șapte ani, și în acești șapte ani îi voi mai coase încă șapte cămăși!
Poate aceasta, de fapt, a fost o poveste cum este și stana de piatră, de un folos ridecător, cât să iei un bun folos din ea și din cea mai frumoasă învățătură. Pentru că, de fapt și de drept, copilul cel bălai își trăiește numai pruncia, iar tinărul tinerețile, pe când bătrânul numai poate să spere din nou, dacă și-a pierdut, poate, vârsta, cea mai de dinainte... Și am rădicat un bolovan și am mai trăit, ca și el, încă un an, numai în fericire și în bucurie a tinereții mele, cea fără prihană sau de vină! Dar, cu sărmana Ileana, ce să se mai fi întâmplat?
— Ai revenit, Prințule...
— Da, Prințesă a macilor. Am înturnat ca să îți cer iertare...
— Acum, suntem amândoi atât de bătrâni... Că și pe aici s-a lăsat bătrânețea, Prințule!
— Prințesă...
— Întoarce-te la Ileana ta, și cere-i și ei, rogu-te, să te ierte și să te izbăvească!
— Fată frumoasă...
— Pentru că nefericirea femeii e mare, dar și vârsta bătrână e lungă... Iar eu? Și nu o să mai iubesc niciodată, pentru că și eu sunt îmbătrânită, prințule... Dar să nu-ți pară prea rău!
— Ileana... Ileana... Ileannnaaa! (Și Prințul a dat să se reîntoarcă acasă.)
În spate, lăsase un Împărat însă mai tânăr și mai mulțumit puțin despre cum îi mergeau treburile în întreaga împărăție, și credeam că macii și florile, dar și animalele pădurilor, chiar și acelea cu suflet de stea, i-au iertat, de tot, pe protagoniști, fiecare după neputința sa... Dar, oare, de ce nu îi spusese nici prințul Împărătesei, despre albăstreaua, care prindea viață, odată ce o lacrimă ar fi căzut, din ochii lui mari?) Ne aducem aminte că șapte flori de aur, ar fi căzut, și numai șapte, din ochii prințesei părăsite, dar mai mult. Din fiecare lacrimă a prințului, ca prin minune, răsărea, de fapt, vie, din pământ, albăstreaua cea mai nevinovată. Probabil, căile florilor sfinte omului sunt, totuși, onestele și recunoscătoarele științe ale celor mai frumoase tresăriri din străfundurile sufletești. Și, pesemne, Frumosul Prinț a fost iertat cel mai iute... De ce nu i-ai dăruit, Prințesă a macilor, speciala floare, pentru tatăl lui bătrân, oleacă, mai iute, și de ce l-ai despărțit, pe Prințul cel bun, de logodnica lui, Ileana? Dar prințesa cea gingașă și, mult, țiitoare la fericire, numai a tăcut.



11.04.2021, Alba Iulia (După o temă eminesciană).

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!