agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 99 .



Scrisoare către fiica mea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cvasiliu ]

2021-04-28  |     | 




Constat, cu bucurie dar și cu durere (pentru că știu prea bine unde duc toate astea), că ne despart mai multe lucruri decât ne apropie și că ne asemănăm în mai multe privințe decât ne diferențiem. Dar nu vreau să ridic încă de la început între noi un zid, scoțând la lumină o vanitate pe care orice tată, oricât de bun sau rău, o are. Prezentul este altfel decât mi l-am imaginat. Nu mă plâng. Prin revolta unui tânăr (orice formă ar îmbrăca această revoltă), lumea și părinții lui își ispășesc păcatele; este însă poate singura cale de salvare. Dar am datoria de a întinde spre tine brațele, de a încerca să ridic fără odihnă poduri peste tot ce ne desparte, de asculta cu (mai multă) răbdare. Știu, conflictul este inevitabil acum, deși îmi place să cred că în alte circumstanțe am fi găsit căi de armistițiu; tu ai ceva de apărat, eu am ceva de apărat. Nu solicit pace, după cum nu pretind nici respectul aprioric datorat unui părinte, ci doar vreau să ne clarificăm pozițiile pentru a nu constata mai târziu, cu părere de rău, că dintr-o eroare minoră am declanșat apocalipsa.
Ai vârsta potrivită pentru a înțelege că lumea este stricată și plină de suferință (și că stricăciunea și suferința sunt de cele mai multe ori provocate de oameni), dar ai și inocența (și aroganță aș adăuga) să crezi că ea se poate schimba bătând cu pumnul în masă (și să îți dorești să o schimbi). Nimic rău în asta. Neîncrederea mea nu provine nici din iluzii edulcorate, nici din resemnare, din indiferență sau din amărăciune. În primul rând cred că un om are o capacitate limitată de a genera lumină și schimbare în jur și în al doilea rând cred că răul adevărat este cel ce pătrunde în oameni și schimbă mizeria și suferința lumii în Ură și în alți demoni. Și eu vreau ca lumea să fie un loc al Dreptății și al Ordinii; nu mi-am pierdut speranța în ea și în oamenii care trăiesc în ea. Diferența dintre noi nu este scop, ci de metodă. Pun reforma înaintea revoltei, pun schimbarea înaintea pedepsei, pun exemplul personal înaintea activismului, pun familia (și cercul de apropiați) înaintea lumii. Dacă lucrurile astea mă fac un conservator retrograd, fie! Păstrez și îndoiala și posibilitatea de a mă înșela în spectrul criticii, dar nu abandoneze aceste poziții (mai degrabă ale inimii decât ale rațiunii).
Ești născută Astăzi, dar oricât ai dori, asupra lui Mâine nu are exclusivitate doar Astăzi. A existat și un Ieri și nu tot ce a existat Ieri a adus răul Astăzi. După cum noul - adică Astăzi - nu este o valoare în sine, chiar dacă profeții postmodernismului predica altceva. Măcar pentru a nu repeta greșelile lui Ieri și tot nu trebuie să rupi orice legătură cu trecutul și cultura (cea premodernă și cea modernă). Există o înțelepciunea lui Ieri pe care o poți folosi (chiar și pentru a schimba ceea ce a adus Ieri). Este o diferență esențială între a fi modern și a fi postmodern. Pentru Modern există un Ieri (căruia Azi e se opune), pe când pentru un postmodern Ieri nu există. În revoltă pe care o simt crescând în tine nu pune doar o nesfârșită negație; cunoaște-ți Inamicul, cunoaște-i punctele tari și punctele slabe, cântărește-i cu atenție vinovăția. Altfel, riști să devii vinovată tu însăți pentru mâine.
La rândul meu, eu - Cel de ieri – mărturisesc că oricât încerc, nu înțeleg în totalitate lumea de astăzi, lumea ta. Sunt captiv într-o morală (nu fără o inerentă ipocrizie), cred într-o anume ierarhie a valorilor (fără să am neapărat criterii absolute de evaluare), mă declar aparținător al unei culturi a culturii (adică a tradiției, a Occidentului creștin, a bibliotecilor, a omului cu o arhitectură interioară ce include și sufletul). Ca să înțeleg ceea ce mi se oferă astăzi în era evoluției tehnologice ar trebui să anulez sau să suspend o parte din conștiința și identitatea mea. O înțelegere rațională nu este însă cu adevărat cu putință. Încerc însă, din dragoste pentru tine și pentru că simt că datorez acest lucru generației din care faci parte. Îmi explic eșecul și prin lipsa ingredientului principal: tinerețea. Ti-am mai spus că fiecare nouă generație vine cu un nouă sensibilitate și chiar numai acest lucru alterează lumea și adâncește crevașa dintre generații. Sunt nevoit astfel să folosesc cuvântul "a înțelege" mai mult într-un sens obiectiv, exterior, mecanicist, nu cu sensul de “a trăi”. Privesc la tine cea de Astăzi, cea ce se îndepărtează, cu speranța secretă că atunci când fi și tu Ieri, ne vom reîntâlni în spirit. Până atunci - dacă acel “atunci” va veni vreodată! – te rog să nu iei în derâdere nici morala pe care o slujesc, nici valorile în care cred, nici cultura veche în care trăiesc cu mintea și cu sufletul meu. Contestă-le (chiar și fără argumente), dar nu le lua în derâdere!
Dacă regret ceva este faptul că în toți acești ani (în care ne-am văzut prea puțin) nu m-am preocupat suficient de mult de sufletul tău. Ba poate chiar te-am rănit, așa cum părinții imaturi și egoiști își rănesc câteodată copiii. Din păcate școala îți poate cel mult hrăni mintea și nu are decât răspunsuri seci la întrebările Cum? și Când?. Pentru a ajunge la De ce? este nevoie și de suflet; adevărata cunoaștere provine din iubire. (Într-un jurnal de acum cinci ani descopăr notate gândurile Sfântului Augustin, ale lui Maxim Mărturisitorul, ale lui Talasie Libanul și ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre acest subiect). Adevărul (ca și frumusețea) trebuie iubit (chiar înainte ca el să iasă în lumină). Trebuie să existe o energie care să te țină pe calea spre adevăr – iar aceasta este iubirea, după cum trebuie să existe și un motor care să genereze această energie – sufletul. Desigur, nimic din toate astea nu constituie un sold argument ontologic în favoarea existenței sufletului. (Voi încerca să aduc și altele!). Faptul că el există, nu înseamnă cu necesitate că el trebuie să existe și nici că existența lui aduce un beneficiu (dacă el nu există deja). Poate că sufletul este doar o stare de agregare (a unei părți) din mintea noastră; poate că acum (în momentul în care încercăm să facem omul să semene cât mai mult cu mașina, după ce am reușit să facem mașina să depășească omul) nu mai avem nevoie să operăm în lumea afectelor, nu mai avem nevoie să trăim, ci să ne câștigăm traiul. Dar cred că apariția sufletului – care este o revoluție culturală (nu biologică) – este – după apariția rațiunii, care cred că este mai mult de natură biologic – cea mai mare izbândă a omului. Odată cu sufletul omul la obținut și o busolă. Acum în schimb busola este noul și noul nu operează nici cu sufletul, nici cu adevărul, nici cu frumusețea, nici cu binele. Aș fi vrut să te ajut să îți obții și să îți mobilezi sufletul cu toate lucrurile care fac ca din suferința și mizeriile vieții și a lumii să apară binele, frumosul, adevărul.
Nu faci parte cu totul din lumea nouă, lumea tehnologiei, lumea materiei și a confortului; mai ai unele reflexe afective (pe care ți le-au dat fie școala, fie noi părinții, fie lecturile, fie prietenii); mai ai încă suflet. Însă un suflet golit, vulnerabil este capabil doar de amărăciune și resentiment și în final de ură, o situație cu mult mai rea decât situația inexistenței sufletului (tot mai des întâlnită și la adulți și la copii). Probabil că eu nu mai pot face multe lucruri acum (când ne îndepărtăm și ridicăm ziduri între noi), dar tu încă te mai poți salva singură. Nu te lăsa sfâșiată sau sedusă de insensibilitatea lumii noi; suferința nu dispare dacă o ignori; revolta împotriva lumii nu alungă răul dacă îți închipui că răul este doar unul exterior. Însăși Furia pe care o pui în revoltă poate fi un rău... Amintește-ți metafora geamului: dacă vrei să te asiguri că într-adevăr lumea de afară este îngropată în mizerie, este indicat mai întâi să îți cureți fereastra...
Cumva simt că impulsul creator nu a murit în tine și că duci o luptă personală cu nihilismul. Poate crezi că lumea îți datorează un sprijin și oamenii - înțelegere. Într-o lume aflată la început, într-o lume curată și corectă, așteptările tale ar fi fost îndreptățite. Acum însă lumea este angajată pe o pantă a decadenței, iar în decadență indivizii se feresc de idealuri, sunt împiedicați să mai creeze și sunt învățați să caute doar plăcerea. Civilizația noastră e o civilizație obosită și plictisită; nu doar că nu mai recunoaște valoarea, dar e atât de îmbâcsită și aglomerată încât nu mai ai libertatea de a construi ceva; nihilismul nu este o formă de revoltă, ci dimpotrivă, de conformism, căci lumea – masochistă - așteaptă să fie împinsă în dezastru. Dacă va fi să creezi – adică să aduci noul bun în această lume – va trebui să o faci împotriva lumii, asumându-ți identitatea și purtându-ți crucea.
De aceea este atât de important să știi cine ești și să renunți la a-ți mai căuta relevanța în ochii altora, în ochii lumii. Există o esență în om ca o sămânță de lumină, dar nu este mai puțin adevărat că ține de tine să îți aprinzi și să îți hrănești această lumină. Tu nu ești nici lumea în care te născut (astăzi), nici evenimentele vieții tale, nici munca ta. În final nu ești nici gândurile tale raționale, care pot fi asemenea altor gânduri ale altor oameni (ai ales dacă ele sunt cu adevărat raționale). Tu... tu ești sufletul tău. El nu este numai condiția de găsire a adevărului și de trăire în adevăr, ci și condiția de trezire a conștienței (și a conștiinței) ce te individualizează (adică te separă de lume și totodată te așază în lume). Un argument în plus pentru suflet.
În final - despre libertate, lucrul pe care îl reclami cu atâta insistență. Libertatea are două niveluri: o libertate de bază (ce înseamnă prezența opțiunilor) și o libertate de discernământ (știința de a alege bine și corect). De aceea afirm că lumea este liberă, însă oamenii nu sunt liberi sau sunt tot mai puțin liberi. E o afirmație paradoxală, dar poate și mai paradoxală o să ți se pară afirmația următoare: ca să-i eliberăm pe oameni trebuie să-i învățăm să își ridice singuri ziduri. Spun asta pentru că o libertate fără un sens și fără o morală (zidurile din metafora de mai sus) nu înseamnă nimic altceva decât anarhie și haos. Am convingerea – conservatoare – că este nevoie, înainte de a exista libertatea, de o morală, adică, în termenii de mai sus, înainte de a primi libertatea de bază, omul trebuie să primească un ghid (discernământul) despre cum s-o utilizeze, o morală (și mai mult decât atât). Nu cred că dintr-o libertate totală se poate naște o morală, câtă vremea libertatea este un cadru al acțiunii umane, nu un îndrumar al acțiunii umane. Și dacă admiți tot ceea ce am spus până acum, vei admite și faptul că pentru a avea libertatea de discernământ ai nevoie de suflet, pentru că aici e locul adevărului, pentru că el îți știe sensul, el cântărește cu adevărat binele și răul și tot el se bucură de frumos…
Și pentru că îți intuiesc întrebarea: cum se naște și cum se păstrează sufletul? și pentru că vreau să închei cercul, am să răspund cât mai simplu și cât mai exact: asimilându-l pe Ieri în tine, înainte de a porni către Mâine. Sufletul se naște (doar) prin Cultură; sufletul se cultivă cu dragostea (creștină), cu binele și frumosul (grecesc), cu dreptatea (romană) și adevărul (iluminist), până când ajunge să poată la rândul său să genereze dragoste, bine, frumos, dreptate, adevăr; sufletul se hrănește citind ficțiune și filozofie, ascultând muzică, admirând opere de artă, etc… Și asta nu e totul! Atunci când sufletul va ajunge la deplină maturitate, atunci când în el se va așeza înțelepciunea (căci înțelepciunea, contrar celor ce se crede, rezidă în inimă), argumentul ontologic a lui Pascal își va dezvălui întreaga lui frumusețe și forța: dacă sufletul există și arată în felul în care arată (infinit, păcătos, cunoscător de rău și bine și transcendent față de rațiune), atunci religia creștină este adevărată (pentru că doar ea poate explica fără rest acest suflet) și deci însuși Dumnezeu există…
Îmi îngădui și o judecată asupra stării actuale a lumii, pentru că are legătură cu tot ceea ce ți-am scris până acum: postmodernismul – forma monstruoasă pe care o ia cultura în zile noastre – este o întoarcere a barbarismului (Octavian Paler îl numea - neo-barbarism). Nu contest principiile și valorile postmodernismului punând-le alături de valorile vechi (pentru că astfel de judecată a valorii are relevanță doar în modernitate și premodernitate), nu vreau nici să îi analizez premisele și urmările arătând că sta pe aer și nu face decât să dărâme (a făcut-o H.R. Patapievici în Omul recent prea bine); critica mea este una de esență. În același mod în care barbarii ce au năvălit peste civilizația greco-romană începând cu sec. II i-au răpit acesteia rațiunea și au redus-o la simțuri (distrugând-o în cele din urmă), tot astfel neo-barbarii îi răpesc civilizației occidentale sufletul, reducând-o la rațiune. Neo-barbarii – în accepțiunea mea – nu sunt neapărat proștii needucați, tot mai mulți și mai agresivi (deși și ei pun umărul la dărâmarea civilizației și culturii occidentale), ci mai degrabă cei ce îți fac din tehnologie și rațiune noul zeu, cei ce forțează omul să evolueze prin upgrade-uri, nu prin cunoaștere, cei ce leagă omul de lume prin informații binare gata prelucrate. Da! Fără doar și poate ceva se câștigă prin progres și prin tehnologie, dar cât de mult se pierde! Aș vrea măcar să ajungi să cunoști măreția a ceea se pierde, chiar dacă te vei înrola apoi în legiunile de ce vor lua cu asalt occidentul și vechea sa cultură. (Sunt sigur că îți amintești de Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury).
Nu vreau să mă înțelegi greșit! Te iubesc și sunt (și voi fi întotdeauna) mândru de tine, oricât de departe am fi unul de altul în dimensiunile spațio-temporale și în dimensiunile spiritului, iar această scrisoare este dovadă vie a acestui lucru. Tatăl tău!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!