După noul student, venea Costa. S-a născut el primăvara, în ziua umorului. După cum îl lăuda mama, era tare aruncat în mocani: blond, cu ochi albaștri, nas frumos, cârnit... La măsuri semăna mai tare cu neamu din vale: greu, osos, lung la talpă, noduros la pumn... Eu atunci mergeam pe al șaptelea an.
În toamnă, la culesul poamei, mama mi-a lăsat copilașul în grijă. Nu era nevoie să-l îmbrac, să-l hrănesc, să-l dezbrac... Trebuia doar să-i dau de băut și să-i țin de urăt. Ca instrucție, în caz de se apuca de plâns, și nu-l mai puteam opri (casus rarum), eram obligat să alerg repede în grădină, să anunț. Nu mă plictiseam cu dânsul.
Îl tăbârceam în brațe toată ziua (făcând mușchi), îl duceam la câine, la găini, la gojeneață... Îi adunam agude în ogradă, îl scoteam și la drum, dacă trecea mașină, tractor, căruță , șaretă... Când flămânzeam, ne trăgeam la cuhne. Ce mâncam eu, aceia mânca și el, fără dinți cum era.
Pe prispa cuhnei aveam o cadă mare, aproape plină cu poamă zdrobită. De câte ori treceam cu fratele pe lângă cadă, întindea mâna, se vârcolea, arăta cu degetul... – must voia. Îl serveam. Odată, m-am cățărat pe scaun (deasupra căzii) cu dânsul în brațe, să vadă și el înăuntru. Ajungând sus, adâncii cana în toscovină, s-o umplu ochi. Atunci el dădu din picioare și se aruncă cu amândouă brațele înainte. L-am scăpat, mai să mă tragă și pe mine după el. N-a dovedit să se ducă la fund. Toscovina, mestecată doar dimineață, făcea pălărie groasă în gura căzii. Acolo ședea el, deasupra, mai și râdea. Tot atunci l-am tras repede la mal, l-am înșfăcat în brațe și l-am dat jos. I-am găsit haine, l-am schimbat, i-am spălat părul, fața...


Creștea Costa nostru ca adevărat băiat de țară: rezistent, călit la friguri și călduri; răbdător la mirozne de colaci, plăcinte, cozonaci și alte delicii ale timpului.
De mititel se arăta gospodăros, grijuliu și milos la orătănii: el cu boboceii, el cu puișorii, cu țincușorii, mâțișorii... tot el se ocupa și de animale. Din propria-i inițiativă, zilnic smulgea fân din scărtă și-l căra cu pumnul la oi, la vițică, la purcei... dacă-i rămânea timp până la noapte, lăsa un brățișor și la câine. Văzându-l cu treabă pe-afară, mama lăcrăma în basma – că, la lucru, tare mai semăna cu moș-so Manole.
Cunoscând băiatul de harnic și răspunzător, într-o zi, mama la lăsat cu gâștele pe hudiță, să le facă primblare pân la colț la Timofte Androni. La vale le-a dus ușor, nici nu trebuiau mânate. Când să le întoarcă-napoi, nu se dădeau , țineau drumul înainte, ca singure. Văzând așa destrăbălare, găscarul, hai să le pună la punct. Alergă din putere și le aținu calea. Păsările se zburătăciră pe-alături și se avântară spre marginea râpii, că acolo era de ele, și de dânsul.
A plimbat gospodaru mamii orătăniile pe lângă apă... până s-au confruntat cu un cârd local. O bandă întreagă de gâște arțăgoase, înrăite de invazia străină, sâsâind ca șerpoaicele scoașe din găuri, dădeau cu pliscurile și aripile în ale noastre păsări. Păzitorul nu putea sta cu mâinile în cruce, că neobrăzatele de pe râpă îi peneau gâștile de vii. Nu apucase el să facă mare lucru, când se trezi cu un gânsac leșesc în față – cu pieptul umflat, penele zburlite, aripile desfăcute, gâtul gros, lung (de-i ajungea la umeri păstorului), pliscul dințat cu un limboi lat ascuțit în vârf, și niște ochi mici înrăiți ca de moarte. O fi fost adversarul de temut, dar nici puștanu nu era din fricoși. Înfruntând câteva ciupituri la rând, nu o dată ridicase el varga... de două ori îndrăzni să dea și cu piciorul în gânsac.
Până la urmă, părțile beligerante s-au retras, războiul s-a terminat. Căpetenia inamică rămase fără două pene la o aripă, paznucul se alese cu răni legere mai jos de brâu, o vânătae sub ochi, o frică trecătoare și pantalonu descusut la fund. A fost greu de apreciat pe care parte rămase victoria, dar nu asta conta. Era prima dată, când voinicu nostru s-a opus unui destoinic adversar.

Pe la cinci ani, când i se întinse pasul, băiatul a luat drumul Ruștii, din urma cârlanilor. Numai pe unde nu-i purta el, să-i sature de iarbă, de apă... Dar, totul are un sfârșit. Anarhia puștanului s-a terminat odată cu plecarea la școală – lucru pățit și de alții, poate mai hoinari ca dânsul.
Învățătura nu i-a plăcut fratelui de la început. Ce se făcea cândva în caietele mele, era nimica față de ce se petrecea în ale lui. Când auzea în clasă sau pe la careuri cuvântul ”trebuie”, îl apuca tusa. Poate de-atâta nici nu-l trăgea la carte. În bancă ședea cuminte... și tare supărat. Se înviora numai când învățătorul întârzia... ce n-ar fi dat el, să nu-l vadă deloc, măcar la o lecție, să răsufle ca liberalul doar o dată-n două-trei zile.
Într-o amiază a lunii mai, se porni Costa nostru la școală. Termina el atunci clasa întâia, nu cu cele mai bune rezultate. Pe lângă țața Ioana, se ivise și Hărăluță cu ghiozdanu la spate. La colț la Țicău apăru și Ilușcă, alt ariștant*, drugan de clasă a lui Andrușa. Însuși Andruță, din motive neînțelese, în ziua ceia plecase la școală mai devreme.
La țața Petrana la poartă, stătea motoțiclă cu calească: MT-10 –mândria progresului, câștigată la loterie de o fată a ei, deja vândută lui Iscander Nahapetovici, pedagogu lui Costa.
– Ei și di-i făcut oari la mașinica asta, să nu să zăvodească* macar oleacă? – spuse mezinul nostru oftând, ca într-o doară. Băieții, se intrigară.
– Tu ieși la șleah, la pândă, noi rămânem să fașim treaba – a zis unul.
– Di și anumi eu să stau la pândă?
– Tu ești mai mititel, noi – mai mari, știm și avem di făcut.
Costa a plecat la postul lui... Așa și n-a înțeles ce au realizat bâieții, doar observând cum se porăiau deasupra motocicletei.
Odată terminată treaba, școlarii au șters-o de la fața locului. La șleah s-au arătat mulțumiți. ”Ține drăcovenia asta, îi bună. Poati ia trebui lu tat-to la motoțâclă” – a spus Hărăluță, întinzându-i fratelui un căpăcel de plastic, ca trofeu pentru slujba împlinită. El l-a primit, la ascuns sub un gard, apoi tustrei au luat-o spre centrul satului.
Încă nu trecură ei de club, când din spate zbură spre școală Iscander Nahapetovici cu MT-10. Vjjjjj... vjjjjj... îi zbărnăia motorul vesel. Se părea că sabotajul nu dăduse rezultat. Costa s-a uitat cu ciudă la băieți: ”N-ați făcut voi treabă, mai ghini rămâneam eu...”
La școală, inainte de prima lecție, învățătorul chemă fratele de-o parte. Școlarului, i s-a dus inima-n călcâi. Degeaba s-a speriat, că a primit însărcinare: să ducă o scrisorică în fundu Butucenilor, acasă la un alt pedagog. Era gata să zboare cu țidula în palme măcar și la Tartaul, de bucurie că bănuita suspiciune n-avea loc lângă el. Și totuși, în aceeași zi, venind de la școală, nevăzut de nimeni, tainicul uzurpator scoase capacul (șparlit de Hărăluță) și-l ascunse sub alt gard, mai aproape de casă.
A doua zi învățătorul a venit la școală cu ”Iava” lui veche – enervat, zdruncinat și îngălbenit de obidă. ”Costa, n-ai umblat tu cumva la motocicletă?” – ”Nu, Iscander Nahapetovici, o avem pe a noastră...” – a răspuns ucenicul, cu față de călugăr la spovedanie.
Seara, venind spre casă, încă la colț la Țicău ”gospodariu mamii” zări ”Iava” (cu tot cu stăpân) la poartă la țața Ioana. ” Ei și așteaptă el oare ... pi șini?.. – Nu cumva pi Hărăluță?..” – se tot frământa Costică , fără a încetini mersul.
Lângă poarta de temut, elevul dădu buna seara, trecu ușurel pe alături și plecă mai departe, țiuindu-i urechile amândouă, că situația mirosea a curea arsă. A intrat în ogradă, a lăsat ghiozdanul în verandă, apoi, singur, s-a furișat la gardul vecin – să țină sub control poarta cu pricina, poate adulmecă boare de pericol, înainte de a lui explodare.
Cercetarea ajunse departe, dar învioratul păgubaș nu voia zarvă în case de oameni gospodari. Îl interesa doar să-și întoarcă căpăcelul roșu, ce, după a dânsului profundă convingere, învârtit la loc trebuia să rezolve defectul noii motociclete. Hărăluță (de martor anonim văzut asupra motocicletei, la ora de infracțiune) a tăcut, a ținut... nu s-a dat la provocări, amenințări... n-a răspuns la tot felul de întrebări. Cu a lui călită dârzenie, a rezistat el și tot a rezistat, apoi a recunoscut, după ce tat-so (abia sosit de la muncă) luase biciul din căruță. Atunci învățătorul a trecut și pe la noi... Până la urmă, Costa i-a întors piesa, dar problema era mult mai gravă. Boroboața făcută ca într-o șagă l-a costat pe bietul pedagog un sac de nervi și o groază de bani.

A trecut un an, doi... a trecut și omeneasca obidă. Mezinul nostru creștea, se lungea... ” Costică, căpăcelul, Costică...”– îi mai striga primul învățător, ocazional văzându-l pe la școală.


Verile fratelui erau așteptate anul împrejur, mai cu nerăbdare în primăvară, când se îndesea învietoarea verdeață. Îndelungata vacanță și-o petrecea mai mult pe dealuri decât acasă. Ani la rând familia îi încredința mieii despărțiți de oile duse la târlă. El îi corcolea, îi păștea, îi adăpa... loc de umbră pe sub copaci și tufari le găsea. Dimineața punea în traistă... și-i mâna la plimbare. De lua hudiță la vale, îi ducea spre Cania, de cotea la dreapta, îi mâna spre Rusca.
Într-o zi, coborî Costa la râpă, împreună cu alții de-alde dânsul să iasă mai departe de sat. La pod la bunica îl aștepta Ilușcă și Petrea, păstori umblați, controlați la curaj în cazuri ne ordinare, cu doi ani mai mari ca al nostru ciobănel. Fluierând cântece de libertate, pornit-au tustrei agale pe marginea șoselei, din urma turmuliței de cârlani, ce întrunea vreo 30 de capete, poate ceva mai mult, și nici într-un caz mai puțin.
Tot șuguind, râzând și chuind după căruțe, șarete și cotigi grăbite, ajuns-au ciobăneii la brigada de tractoare. Acolo s-au strecurat într-o livăduța, au luat prăsade, mere, au băut apă de la fântâna mecanizatorilor și au plecat mai departe. La încrucișarea drumului din sat cu șoseaua Caniei, au trecut asfaltul și au intrat într-o pădurice de salcâmi tineri.
Era hrană și pe sub copaci, da mai spre Hârtoape îi aștepta o vale mare cu pârăie, izvoare și coclauri neatinse de coasă. Cârlănașii le erau bengoși, nu se aruncau la orice buruiană. Cât puii de oițe se alintau cu iarbă fragedă pe lângă tufari de porumbele, băieții se înfruptau din văraticu loisir*. Alergau, strigau la mașinile de la șosea, le șuierau, le și suduiau; săreau șanțuri, se dădeau de-a dura, se trânteau...
Când n-a mai rămas putere de hârjoneală, s-au întins tustrei, în voie, pe verdeața de lângă un izvor mai mare. Un bâzâit insistent se făcea auzit, tot mai tare. Albine și iar albine aterizau, decolau și zburau spre valea lungă a Hârtoapelor, cu flori și floricele de toate culorile pestrițată, de ale lumii mirozne inundată.
– Di undi s-o luat atâta alghinăraie, sâptămâna trecută nu le-am văzut – a observat Petea.
– Vin la apă... undi să hrănesc nu-i udeală – a dedus Ilușcă.
– Asta-i clar, da di undi vin, din cari parti? – Da și ti interesază, nu ți-i tot una? – Undi sânt alghini, acolo esti și ñeri(miere). – A-a-a, iaca undi bați, la dulci ti traji... – Șini s-ar atcăji* acu di la o bâcată di ramă încărcată... aș înghiți-o cu șiară cu tot... – Roiu vini dinspri Bărăneasa, asta să vedi cu ochiu liber.
– Bărăneasa-i mari, mai precis să poati afla oari? – Di la răsărită ... – a zis Costa, curios și el de ideea stârnită.
– Da, salcânu dimult o ieșit din floari... Di la cari răsărită? – asta-i întrebarea, toată Valea Saca-i numa gălbeneață.
– Asta trebu numa de văzut, cu gîșitu nu fașim ñică.
– Hai, de-o primblari, tot n-avem și fași, Costa rămâni cu cârlanii.
Iscoadele au luat-o la picior, în direcția determinată. Cam la o juma de oră, trecut-au ei șoseaua și s-au adâncit într-un câmp de floare a soarelui. La ieșire, pe muchia dealului au dat de ce căutau.
Operația în sine durase minute, dusul și întorsul – un ceas și oleacă, nu mai mult. Lui Costa încă nu-i veni plictiseala, când văzu partizanii lângă el: bucuroși, cu două faguri groase și un roi de albine harnice după ei. Au băgat la miere băieții într-înșii, de nu le mai încăpea nici aerul. La traiste n-au mai umblat, în acea frumoasă amiaza.

În următoarea zi, haiduceii, iar apucară drumul de Hășcăna –chilipiru-i chema. Nu mai ajunseră la fântâna lu Hâți, nici la râpa lu Donaluki, se opriră cu păscutu la capătul dinspre șosea a văii, mai aproape de știubeie, zădărâți să mai treacă pe-acolo, să ducă și acasă câte o ramă-două.
Numai ajunși la destinație, băieții au și rupt-o din loc, pe răcoare, să nu curgă dulceața din cauza căldurii grăbite. Erau trei, la grupul din ajun se lipise și Mitca, un voluntar îndrăzneț de pe Rusca. Ca mai mic din brigadă, Costa iar a rămas cu cârlanii.
La o bucată de ceas, s-a ivit Ilușcă, alergând. Fără să dea oarecare lămurire, în grabă ceru de la Costa scurta de vară, pe care ultimul o purta legată la brâu, în caz de ploaie. I-a dat-o, dar acela nu dovedi să o îmbrace. Tot atunci, în apropiere, a apărut o mașină mare cu doi bărbați păroși în cabină, și Mitca înghesuit între ei, cu aere de arestant. Unul din păroși s-a dat jos, s-a apropiat de cârlani, s-a uitat lung la fratele, la Ilușcă, iar la fratele... ”Tu mergi cu noi, avem de vorbit!” – a zis omul răspicat, cu accent rar, apucându-l pe Ilușcă de un colț a cămășii și trăgându-l după el.
Mașina a dispărut, tot așa cum apăruse. Se părea că fortuna se întoarse cu buca la dobânditori. Costa pricepu că treaba nu era curată, dar sarcina-i era să păzescă cârlanii.
Lipsa pățanilor (băieților de cuvțânt) mult n-a ținut. Mai întâi s-au arătat Adamii: unul Ilușcă și altul Mitca – zgribuliți de rușine, fără capăt de zdreanță pe dânșii. Prisăcarii îi duseră la știubeie, îi puseră să dezbrace tot de pe ei și-i trimiseră acasă, să vină cu părinții după haine.
Ca într-un noroc a lor, Costa, în acea răcoroasă dimineața, pusese pe el mai multe rufe. La unul i-a dat șorții, la altul – scurta și chiloții, el rămânând în pantalonii lungi și cămașa cu mânecă scurtă. Nu mult după aceia, s-a ivit și Petrache, din rândurile de izobelă, exact când nu se gândea nimeni la el: schimbat la față, cu scaie la tâmple, ochii mari, torsul gol, za to* cu pantalonii la locul lor.
Ziua de păscut a fost lungă. Ciobenii făcură cale întoarsă pe amurgite, să-i petreacă întunericul pe la ogrăzi. Pățiții, n-au mai îndrăznit să se jăluie pe acasă, dar ceva trebuia de spuns... La care – un buhai nepriponit îi mozolise pantalonul, la care – peștioaica-i trase chiloții la fundu iazului, la care – vântu-i suflase cămeșuica deasupra Hărtoapelor...

O habă de vreme, operația fusese ținută în secret. Într-o bună zi s-a spart ghiața. Un cioban șugubăț de la Cania se scăpase cu vorba, către doi bâietani hazlii de la brigada școlărească: Cum că într-o seară, prisăcari de pe la Giurgiulești, cu o mașină plină de știubeie, aruncaseră un braț de haine băiețești, în niște tufari de boroscai. Se evidențiară și alte momente în ramele acelei deznodate istorioare.
În dimineața următoarei zile, camion încărcat cu școlari se dirija spre Hășcăna, exact când îndulciții ciobănei băteau țurca pe marginea șoselei. ”Miod (miere)* ha-ha!!!...” – a răsunat o mulțime dea glasuri odată.
Mașina se îndepărta, strigătul nu mai înceta... Lozinca scandată cu obrăznicie, dus cu ecoul hăt în marginea Lingurei, păstorilor nu le-a convenit, ba i-a ofensat, i-a și înrăit. Și atunci, răzbunătorul simț s-a cerut afară, dintr-o dată. De facto, în ziua ceia băieții n-aveau în gând să stea cu cârlanii până seara. În legătură cu auzita declarație, atât de rușinoasă, insutantă și provocantă, orarul a fost modificat.
Pe la chindii, turma fu mânată sub creasta dealului de lângă sat. Tot acolo se aciuară și pățanii – tupilați, cu ochii la drum.
Iată că apăru așteptata mașină, dinspre brigada de tractoare. La jumatea dealului, scolarii au ridicat mâinile în sus, au șuierat, apoi iar au strigat: ”Miod ha-ha!!!...” Tot atunci, de pe ambele părți ale șoselei, o ploaie de nuci verzi (cât oul de sub găină) s-a vărsat asupra mașinii încărcate, ce nu mai alerga în a patra viteză (ca dimineața), ci gâfâia într-a doua, aproape impotentă. Bombardarea s-a întins până-n vârfu dealului – doar două lungi minute, suficiente pentru a marca unii strigători cu ușoare leziuni faciale.


Anii înaintau, familia se ridica, se mărea, avansa. Într-o zi de vară studențească am trecut pe-acasă, cu vederea. Era duminică. Casa părea pustie. Fetițele nu se zăreau prin ogradă – doar în cuhne, în patul din cămară se conturau două tapalige. Cineva făcea amiaza.
Am intrat în casa de la vale. Mama stătea la televizor cu mezina lângă dânsa, pe pat ședea întins tata. Ne-am salutat, ne-am îmbrățișat, am prins a ne schimba cu noutățile… apoi mama a adus de măncare, să stăm și la masă. De individul adormit de la cuhne mi-am amintit doar când apăru Andrușa, intrat pe poartă cu motocicleta, deja încredințată-i ca unuia mare.
– Mamă, șine doarme în cuhne? – Am întrebat eu, în confuzie.
– Costa, el îi, mititelu, o vinit trudit di la Hârtoapi.
– Da cecaută el pe-acolo, tot cu cărlanii umblă? – Ei da... Lucrează la udat luțărna, toată săptămâna-i acolo. Pe- acasă treși rar, mai mult după mâncari. – Da cârlanii... i-ați dat pe mâna fetelor? – Nu, îs cu dânsu, au ocolașu lor... I-o dus tat-to și un buhăieș di priponit. Dacă tot îi pi lângă pășune, să-l mute, să-l aivă la videri...
– Cred că nu stă el noaptea singur pe acolo... – Da cum...! Îi cu doi oamini di răspunderi, au colibă bună, grădinuță cu legumi; magazinu di la Hârtoapi li vini aproapi; iazu-i lângă dânșii. Oaminii au instrumenti, coșuri di prins pești... Băietu înoată ghini: el li aruncă, el li scoati, el le mută cu locu... stă mai mult în apă dicât pi uscat. Acu, el ni hrănești cu pești, o adus și azi, mai am și disară di prăjit v-o două tigăi.
– Cred că-i și place!.. Precis că nu s-a jăluit de lucru: că țevile-s grele, că buhnele nu-l lasă noaptea să doarmă... –Ți-ai duși și tu, v-o sâptămână... – M-aș duce tot restul verii, dar am de plecat departe. – Iaca și Costa s-o trezît – munșitoriu mamii, tăman vorghem di lup...
”Lupus in fabulis”*, căt ușa de înalt, înroșit de soare, cu nasul jupuiat, părul îngălbenit și albit, zâmbetul alungit și dinții dezveliți, se uita emoționat la mine. În ochii lui albaștri de totdeauna se evidențiau semnale de veridică satisfacție, datorate nativelor simțuri umane, înviorate de văile mele uitate. În acea volnică vară, trecea el în clasa opta – mai avea de crescut.


În următorii ani mezinul s-a dat în sport. Pe acasă se zăreau haltere, ghire, saci cu nisip (spânzurați) , frânghii, mănuși de pumni mari... Nu era el singurul amator, umfla și Andrușa mușchii, cât se mai afla în sat. Geamurile de la verandă, zi la zi tremurau de exerciții: Dacă nu se antrena unul, o făcea altul, și dacă nu unul sau altul, o făceau amândoi odată.
După clasa zecea, s-a dus Costa în Ucraina, la școală specială de șoferi macaragii. De acolo el a plecat la armată: mai întâi la Termez de Uzbekistan, apoi mai departe – la mujahedini, talibani și alți musulmani din munții afgani, în care demult mirosea a praf de ghiulea.