După plecarea mezinului, gospodăria rămase fără talpă băiețească. Tata făcea zâmbre. Cine-i mai urca lui popușoi în pod, cine-i mai tăia lemne?.. La început i-a venit greu, mai ales la o treabă urgentă – să descarce, să încarce... Se enerva, se întuneca la față... însă nu mai suduia, doar ofta.
Făceau treabă și fetele... nu chiar cum și cât el pretindea. Prinzând la peri suri, timp de vreo doi anișori s-a împăcat cu situația, baza având-o în fata care-i semăna, râmasă mai mare în casă.

Luminența era serioasă, răbdătoare, ascultătoare, niciodată nu ieșea din legea celor mari, nimănui nu-i era datoare cu o copeică... și nici măcar cu un cuvințel nu la locul lui. Disciplinele de studii i se supuneau cu ușurință, zilnicu-i era plin cu note foarte bune. Profesorii la școală o îndemânau la titlu de eminentă, numai diriginta n-o încuraja, mai demult având picâ pe ea.
Într-un sfârșit de vară, lucrând la tutun cu surorile și mama, fata nimerise în accident. O mașină de împuns frunze se dereglase și-i afectat un deget. Tratamentul s-a întins în timp. ..
În toamnă, școala a mers la cules struguri, ea a rămas acasă – rana încă nu i se vindecase. La o săptămână, a ieșit și ea la vie. Culegea, se stăruia... dar degetul încă o deranja.
La o pauză, Dominica Isaievna s-a arătat nemulțumită de munca fetei, ba mai mult: a criticat-o public, învinuind-o în boicotarea recoltării roadelor sovietice. Învățătoarea, ce-i ținea dirigenția ani la rândul și o cunoștea cum era, s-a înrăit pe dânsa așa de tare, că a alungat-o acasă – de la Hășcăna, să plece tot atunci, pe jos, cu 12 ani pe care-i avea. Fata nu s-a împotrivit, a părăsit via. Odată ajunsă acasă, a povestit ce se întâmplase.
În aceeași zi,mama a plecat la școală, să lămurească situația. Ca urmare, directorul i-a tras dirigintei mâța pe spinare. În continuare, Dominica s-a îmblânzit, pe eleva neiubită o asculta mult în fața clasei și o obliga să scrie multe compuneri, fără să-i reclame încâlcări disciplinare.
Fata tăcea, învăța, făcea ce i se spunea. În scopul ce ea urmărea, totu-i folosea, și dacă nu, o însărcinare în plus pagubă nu-i aducea. Așa a ajuns ea la ultima lună de școală generală.
Acasă Luminența era spornică la treabă, tot ce începea, neapărat termina. Ca ea, plăcinte, rar care gospodină pregătea: cum le răsucea, le întindea, cum le subția... Mama avea mare nădejde în ea. Îi încredința tot felul de mâncare, perdele la cusut, brodat, călcat, haine delicate la spălat...
Fata mai era răspunzătoare și de surorile din casă. Ea le dirija, ea le ținea de urât, le asculta ciondănelile, le împăca... ea le era model la învățătură și la purtare, tot ea îl apăra pe tata de grevele feminine în raza gospodăriei. Drept mulțămire actului dat, cât și altor loiale înfăptuiri, el zilnic o lăuda cu ochii, mai ales că, de mare, fata se aruncase mai cu totul în nația lui.

La 17 ani, sora numărul doi era o adolescentă formată, cu mare decizie pornită pe calea maturizării. Ca exterior, se prezenta de talie mijlocie, constituție medie și justă proporționalitate corporală. Avea fața corectă, blândă, descisă până la albire, însoțită de păr bogat castaniu dat pe spate în toată lungimea, retezat în frunte deasupra sprâncenelor întunecate, de sub care se uitau la lume o pereche de ochi negri proeminenți, luminați de înalte speranțe și credință în viitor. Nasu-i normal, puțin gârbovit la mijloc, cobora spre buzele reliefate în măsura cuvenită, de sub care-și lua începutul barba curajoasă a neamului elin, exprimată (ca și nasul) în dimensiuni feminine. Fetei îi plăcea oglinda, și bine făcea, că avea la ce se uita.


În ajunul examenelor de absolvire, consiliul pedagogic a decis: din partea claselor a zecea să înainteze două pretendente la medalia de aur, între care și sora noastră. Probele s-au apropiat de sfârșit. Pentru a deveni proprietară a prețiosului metal, Luminenței îi lipsea doar un cinci la compunere – examen extrem de important, regularizat și controlat de ultima dirigintă, cu supravegherea suplimentară a lui Nicolai Ivanovici, profesor de limba și literatura moldovenească, în calitate de asistent.
În ziua de examen, profesoara n-a venit, se îmbolnâvise. Conform regulamentului ministerial, din cauza dumneaei proba nu putea fi amânată. ”O crimă-i să lovești în pace, o crimă-i să nu crezi în ea”, astfel răsuna tema liberă a anului, aleasă și de Luminența.
La trei zile de la compunere, diriginta și-a întâlnit eleva pe la școală: „Donaluki, nu m-am așteptat de la tine... ai făcut mai mult de 20 de greșeli, cu mare greu ți-am pus un trei, nici pe acela nu-l meriți...”
Fata n-a protestat, doar l-a căutat pe profesor și i-a repetat ce-i spuse Dominica Isaievna, cuvânt în cuvânt. În acel caz delicat, loialul asistent a găsit loc de plângere, insistând la consiliul pedagogic, ca lucrarea adolescentei să fie revăzută la raion.
Reclamația dată avea justificare în baza unei simple proceduri suplimentare din ziua examinării: Înainte de predarea textului scris pe curat, la recomandarea asistentului, eleva mai scrise un exemplar, să fie în calitate de maculator. Anume acel duplicat dosit, însemnat cu dată, număr de registru și iscălitura lui Nicolai Ivanovici, a fost supus reexaminării.
Comisia raională de învățământ a recunoscut maculatorul și l-a apreciat cu nota maximă. În continuare, zarva ridicată în jurul acelei compuneri a dat naștere unui consiliu special, ce duse la denegarea petițiilor titulare. Ca rezultat, ambele candidate ale școlii au fost premiate cu medalii de argint.
Diriginta iar a luat mâța în spinare, mai să fie eliberată de la lucru, pentru falsificare. ”Nerușinat-o, te-am învățat atâția ani... tu la urmă m-ai fâcut de râs în tot raionul...”– i-a reclamat ea medalistei, iarăși în public. În așa circumstanță, Dominica s-a supărat atât de mult, că n-a venit la balul de absolvire a clasei, șapte ani la rând conduse de dumneaei. ”Vinovata”, lăsându-se induplecată de colege, s-a dus să o cheme. Lumină în casa învățătoarei se zărea, însă poarta-i era încuiată. În ogradă, un dulău cât vițelul mârâia a năpastă. Fata a strigat, și nu odată. Nu i-a răspuns nimeni, doar un cap de-a cuiva se ivi la un colț de geam, și tot atunci dispăru.
Luminența s-a întors singură. Învățătoarea nu mai apăru la bal până la miezul nopții, nici mai târziu. Petrecerea n-a suferit, în locul dumneaei s-au veselit alte femei, între care se evidenția și mama medalistei, la culme împăcată de succesele familiei.

La finalul acelei veri s-au petrecut două evenimente, direct sau sim- bolic legate de medalia argintie, nu pentru toată lumea importante.
Prima era că, după două decenii de intense studii prin corespondență, fosta dirigintă absolvi filologia institutului Creangă.
A doua era că fosta ei elevă deveni studentă a medicinei din capitală.Tot pe atunci s-a mai produs o noutate: Deja în capitală, Luminența noastră a fost botezată a doua oară, de nană servindu-i o profesoară farmaceutică. A numit-o Svetlana, nu din plăcerea ei sau a finei, ci din simplul motiv că-și încălcea limba în vocale latine.
***

Odată cu plecarea ”Svetlanei”, mai mare în familie a rămas Marișa. La nașterea ei, gândul mamei a fost să aibă o Mărandă. Asta pentru lăhuză nu prezenta complicație – era de ajuns să găsească o femeie cumsecade cu acelaș nume.
Cea mai potrivită candidată la postul de cumătră i s-a arătat Maruța Patlagiceasa – femeie de pe Valea Lărgii, cumsecade, curajoasă, principială...mai și vânzătoare la magazin. Bărbatu-său era butucean din veche sămânță autohtonă, încă din tinerețe strigat ”Patlagică” de un copil a orfelinatului din sat, din simplul motiv că aducea cu căruța legume de la grădina colhozului.
Colea Sulac (așa-l chema pe băiat) se ridicase, plecase în lumea lui cântătoare, omul rămase cu porecla... Dar noi – să ne întoarcem unde ne-am oprit, de altfel rupem firul.

După botez, o habă de vreme, mama a strigat-o pe fată Măranda. Ea nu reacționa deloc, parcă știa că așa nume demult ieșise din modă. Atunci, părinta a schimbat tactica, strigând-o în mai multe feluri, dându-i voie să-și aleagă singură numele.
Procedura era simplă ca buna ziua: zâmbea - numele auzit îi convenea, se zburlea – nu-i plăcea, se încrunta –cu atât mai puțin... Astfel fetița s-a ales cu mai multe nume odată: Maria, Maruța, Maricica, Maruțica, Marișa... numai nu Marusea și Mărița.
Fata creștea cam alintată. Numai ce n-avea ea în colecția de jucării: pâpușă din paie, păpușe din pânușe, îmbrobodite, la modă îmbrăcate cu cârpulițe; babă cu moșneag din ciocălăi îmboboliți în mătasa lor... Dispunea și de obiecte mai serioase: praștie (adevărată), pistolet, bicicletă, scăunel... fabricate din sârmă moale, de un frate priceput la meșterit lucruri din nimic.
La tot ce avea Maria, încă mai voia, nu se mulțumea, mereu îi mai tebuia ceva. Când o apuca dorul de ce vedea la televizor (mai ales la Anul Nou), intra într-o razie de mânze, că nici mama nu i le mai dădea de capăt. O mai amăgea ea cu o păpușică de magazin, dar și aceia-i era puțin. Și atunci?.. – Nu se putea vinde vaca de la esle sau scroafa cu purcei din gogeneață, doar pentru ai intra în voie fetiței, care nici măcar nu creștea una la părinți.
Poziția era clară, dar nu salva situația. Odorul nu se liniștea, mai tare se învinețea, ochii i se înroșeau, i se duceau peste cap, călcâiele-i trosneau pe la încheieturi, tot bătând în podele...
Atunci, mama nu mai avea altă ieșire, decât să recurgă la ultima încercare, nu odată controlată în cazuri similare. Scotea ea din ascunzătoare o brobozică albă cu floricele albăstrele, o pereche de cercei și un șirag de mărgele mășcate (tot albastre), apoi o împopoțona, tot zicându-i că erau juruite anume ei de mămuță-sa Măranda – cea mai frumoasă domnișoară din sat, cândva.

Năzuroasele manifestări ale Mariei au urmat și mai târziu. Dacă cineva mai mare nu-i dădea, nu o privea și nu-i vorbea cum ei îi plăcea, nu făcea tot, ce ea dorea – se trântea la podea, la pământ... unde o prindea supărarea, și striga Caraul, cât o ținea gura. O grămada bătaie luaseră Costa cu Andrușa din cauza ei, până să-i hie prinsă șmecheria. Cu cine se împăca ea bine, era Luminența. Unde se afla una, acolo și alta, ca legate.
La primul întâi septembrie a Luminenței, Maricica, din draga dimineață, era bubă de plâns. Când să-i iasă sora la drum cu uniforma, se încleștase de poartă... – să plece și ea (cu sora prietenă) la școală. Zile la rând și-a purtat fata bosumflarea, dar odată și odată trebuia să o părăsească, mai ales că nu ținea mult obida într-însa, asta fiind mare plus al ei.

Mânzele au plecat, cu timpul. Fetița noastră s-a făcut serioasă și repezită la treburi de mare anvergură. La lucrări mărunte greu se pornea, în schimb greu se oprea, calitate lăsa, cu minciunele nu umbla. Creștea înaltă, subțire, frumoasă, cu ochi albaștri îndrâzneți, fața alungită, nasul finuț nițel cărnit spre mocani, părul drept bogat, ușurel în a paiului culoare dat.

***

După Marișa, cu intervale de aproximativ doi-trei ani, veneau Jozefina cu Diamanta, și Speranța – ultima membră a familiei, căreia i se datora steaua de eroină a mamei. Ca aspect, ultima troică, în anii (ei) de ridicare, se arăta un amestec de nații aproape indescriptibil. Numai mama înțelegea, care cu cine semăna, în partea cui mai tare se arunca. În tot cazul – sprâncenate, rotunde la față ,și la apucături cățărate – fetele erau toate, în rest, diferite.
Jozefina părea brunetă, cu pomeții proieminenți, părul castaniu închis, drept; nasul fin, nările subțiri, întinse spre vârf (ca la mătușă-sa Finica); ochii câprui tip cameleon, scânteietori, șmecheri... De când pornise pe brânci, spre a cunoașterii lumină, Se arăta ea sfătoasă și mereu cu gust de vorbă, la maxim deductivă în ale ei rațiuni și dovezi.
Diamanta avea părul blond auriu, cârlionțat ca la Vladimir Ilici (Ulianov) în copilărie, ochii căprui deschiși (tot cameleon), nasul gârbovit, și cârnit; iute la mișcări, mușchioasă, vânjoasă; tăcută, enigmatică în zile de rutină și deschisă vraiște la sărbători, uneori.
Speranța, mai mult brunetă decât blondă, cu ochii de un albastru notabil, avea părul castaniu - închis, drept, nasul normal, puțin gârbovit. Era sfioasă, tăcută, neauzită, abia văzută, cel puțin când o zăream eu ascunsă după fusta mamei, probabil să n-o cercetez de aproape.

Cum se descurca oare tata în epoca ceia matriarhală? – Interesant! După cum era de înțeles, pe fete le cam durea la fes de pricazurile lui. Ce trebuia el să facă? – Versiunea ”Cureaua” nu funcționa, plăpândul gen feminină mereu căuta luat cu binișorul. Dacă și asta n-o mai încercase... tot degeaba.
El spunea o vorbă, Diamanta – două, el–două, Jozefina – nouă... Unde, mama lor de fete, trebuia să caute el atăta cuvântăraie, să-i oprească gura măcar la una? Nu-i mai trebuia nici treabă de a lor, nici poreadcă*... dădea a lehamite din mână și se apuca el de măturat ograda...
Din căpitanul de altă dată se alese un sergent în pragul demobilizării. Aparte de aliata Luminența, doar mama-i mai sprijinea baricada, când asaltul opoziției o prindeau în toane bune.

Pe la sărbători, gătite în sensul moftului rural, fetițele ședeau la masa mare, în rând cu maturii, apucând cu îndrăzneală din bucate, cât mai într-ales. Întindeau brațele cu tot cu degete, de ajungeau și sub bărbile onoratelor cumnate, care le admirau cu ochii mari apetitul, numărându-le cu precizie fărmăturile picate din furculițe, osișoarele neterminate și frunzele de dafin în răciturile abia pișcate. Una mama le zâmbea, la urma urmelor aveau și ele dreptul la un minim de fudulie, măcar la zile mari, că la posturi lungi nu mai ieșeau din murături, cărtoafe și fasulele.
În fundul grădinii, între ultimele rânduri de poamă crască, aveam și câțiva butuci de moldovenească albă: mari, tufoși, cu coarde tari, înalte. Ei, acolo se găsea locul văraticelor întâlniri confidențiale. Dacă, din surori, careva nu se vedeau în casă sau în ogradă, acolo erau. Se spovedeau în duiete. Luminența se șușotea cu Marișa, Jozefina – cu Diamanta. La grupa mică se mai alipea și mezina, rar de tot. Știut lucru: ea era omul mamei, care-i ierta orice, numai să afle gânduri întortochiate, istorii delicate, planuri grandioase și secrete amoroase.

Surorile mai mici reprezentau avansarea noilor generații, se uitau la lume cu priviri distincte de ale membrilor maturi ai familiei, dar vatra și împrejurările rămâneau aceleași, nici vechile apucături liberale nu aveau cum fi îndepărtate. Peripețiile lor de acasă, în mare parte, au rămas necunoscute de frații mai mari. La ce bun să le ghicească cineva biografiie, când fetele aveau poemul lor:

Când mahalaua intră-n noapte la toți srăinii câinii-ncep să latre, fără mâinie, nu din răutate, ci, cale-ntoarsă rătăciților s-arate. Pierduții se retrag, deciși că pleacă. De-odată, s-aude zgomot de temut lângă o poartă. Să hie Bată-l Crucea, și-i așteaptă? – Nu, e biata frică, de bezdnă-ncurajată, dorind și ea, cât de puțin, să fie onorată... măcar odată pomenită în poezia toată.

Străinii nepoftiți s-au depărtat…
Sau nesătula întunecime i-a mâncat?
– Nu retrăiți, că tonul versului persistă. Curaj la toți! Vă rog să respirați! Avem eroi mai demni, mai importanți, care demult se cer sub steag îndemânați.
În jur natura-i calmă, adormită...
Dar nu grăbiți!.. – Atenție sporită! Adeseori, tăcerea (de valoare) duce în eroare... La orizont se arată colț de lună rău mușcată; pe bolta cerului – puzderie de stele în stagnare,
unde și unde, una, două... licărind agale,
plutind ușor, dispar subit în magica mișcare, ce în neștire ține o juma de lume, gata de culcare.

În fine, Cosmosul cu mahalaua treabă n-are.
Dar cine știe, unde-ar duce o rară întâmplare?

Când vulpea stă la pândă pe izlaz; domnița-și amintește de pârlaz,; iar somnu-i trage pe copii de nas, într-o ogradă se aude un glas: – Mama șioarelor... iar fără pâne am rămas, de câte ori am spus, să coc din joi în joi, să nu mai sufăr lipsuri și nevoi... – Vrei să plecăm în vale, careva din noi? – Să hi avut băiet... de-acu era înapoi. Sânteți fricoase... n-am eu bază-n voi! – Și dacă să ieșim odată trei? – Nu-s împotrivă, luați divali o găină, de-acolo vă întoarciți cu făină,
aduceți și bostan, agheazmă, părăsînă, v-ar da mămus-ta și o icoană di slănină, să-i tai lu tat-to, ca în loc di bujănină. Numa vă dușiți răpejior, luați lanterna. – Cucoane nu sântem, ne ducem ca și luna, – a spus fetița, piciorul drept săltând într-una.
Pe hudiță în jos, sub raza unei stele, zbughit-au trei figuri, ca trase prin inele. De eroizmul din povești îmbărbătate,
sar garduri, drumului îi dau târcoale;
flori din grădini nu rup – n-au buzunare, și mâinile mereu le îndeamnă la săltare, doar nu după plăceri aleargă-n noaptea mare. Până și poama câinelui de-alături, coaptă
râmâne de figuri neobservată,
de parcă n-au gustat-o niciodată.
Siluetele în vale s-au oprit, nu toate;
Una, fără stop, a rupt-o înainte, să hie prima, și mai departe;
să lase râpa-n urmă neatinsă,
cât ea de mare e, și necuprinsă.

Mam-Finica-i la fântână, scoate apă, și în tăcerea nopții aventuri așteaptă.
Văzând sărind figură cunoscută
– o laudă în șoaptă,
închide ochii, nația și-o simte...
cu tot cu insule avândo-n minte.

Mătușa îndreaptă bustul, se face naltă...
tot meditând, alături varsă apa din găleată,
fără să vrea,vorbește cu fântâna-n glas, mirată:
” De-a noastră-i, dragă, mama ii di fată!
Mai sai o dată! Să las căldarea fără toartă,
și – fără frunză nucu di la poartă...”

Cât tușa, singură, vorbea ca o profetă, din cătina de vizavi se mai ivi o siluetă,
dansând din mers, cu pasul de cochetă; și încă una – tandră fiară blândă, zărită-n bezdna nopții cam plăpândă. ”Dacă mai sar ș-aestea două,
le cumpăr câte-o roche nouă”,
– cugetă a noastră tanti-n sine, țesând în minte amintiri depline,
ce-o duc hăt-hăt în depărtatul timp,
lipsit de margini ca și foaia fără câmp. Ea e convinsă: ale noastre fete Nu-s înfârnate, nici alintate.
Chiar de nu pun pestelca-n brâu, și nu duc zilnic rufele la râu,
– un drum pornit nu-l părăsesc la jumătate, în mahalale mari îs onorate. .. De ele știu și câinii răi de noapte,
care păzesc cireșele mai coapte...

Fetițele au crescut... și toate s-au zburătăcit, care și pe unde. Toate au absolvit facultăți: care la Chișinău, care la Brașov... Maria (Mitea), mai flămândă și setoasă de carte, absolvi și la Chișla Nouă, și la Brașov...
Până la urmă, tata cu mama au rămas singuri. Vina a fost a mamei. Dacă ea nu insista cu învățatul și iar învățatul, poate rămânea măcar una, de bătrânețe...