Odată, la un început de aprilie, s-a petrecut o istorie neordinară. În oraș era urât, incomod, obositor... Am plecat la sud, la o apă mare, la pescuit– cu carne murată, lemne de foc, zacuscă, băuturi... Eram patru inși.
Am ajuns cu bine la malul iazului, am găsit locul potrivit, ne-am instalat, am aruncat sculele cu nadă, le-am aranjat, le-am pus la clopoței, apoi am întins poiana.
După al doilea toast, suprafața înțepenită de frig a apei se făcu blândă, oglinditoare, primitoare… și soarele dovedi să-și ascundă dinții. Timpul promițător și liniștea naturii sugerau speranțe de bună dobândă, deși încă nu era sezonul.
Ședeam comozi, fără griji, gustam din zacuscă, închinam, iar gustam, glumeam, cazuri rare și bancuri povesteam. Alături, lângă mal, pe un părtal de iarbă uscată, pe la rădăcini îndesită cu firicele prevestitoare de primăvară, stătea priponită o barcă mare de gumă: mândria mea pescărească, țeapănă umflată, gata de plutire.
Numai un pescar adevărat ar înțelege, fără cuvinte, că așa instrument, încă socotit luxos pe timpurile celea, era la dispoziția cazurilor extreme.

Coniacul blajin tot mai tare încălzea sufletele naratorilor cu dubioase istorii pescărești. Unul din noi, arătând lungimea unei știuci prinse demult, cu coada groasă și dinții mari ascuțiți ca la crocodili, își desfăcu brațele așa de emoționat, că dădu palme la doi ascultători odată. Am râs cu toții, am turnat și am închinat pentru prietenie.
În clipa când viața părea mai sclipitoare din toate frumusețile pământești, pe neprins de veste se făcu simțit un vânt nepoftit – slab, prea obraznic pentru puterea-i de început. Furișându-se de barcă neobservat, separă el ușurel o pernuță umflată (ca scaun) de la fund, o ridică în aer și o aruncă în apă, la un pas de mal. Țineam mult la barca ceia... – Într-o secundă o împinsei de la mal, sării înăuntru și mă luăi după ”scaun”.
Companionii nu s-au deranjat, nu aveau pentru ce. Din câteva scufundări de vâsle, mă lipii cu bordul de pernuță și întinsei mâna să o iau. Când mai-mai să o apuc de un colț, o rafală iute de aer o suflă îndărăt.
Trucul s-a repetat, am apăsat pe vâsle – neapărat vroiam să întorc atributul la locul lui.
Între timp, curentul de aer prindea la putere, ținând direcția răsărit – de la malul nostru spre mijlocul iazului. La un moment mi se păru că domnul vânt, cu dansul lui straniu, mă zâdăra. Eu văsleam repede, el mă susținea, dar neascultătoarei pernuțe îi ajuta mai mult. Mă apropiam, numai întindeam mâna, iaca-iaca să o înșfac... El iar mi-o fura, o ducea 4-5 metri și o oprea – chipurile mă aștepta. Se părea că-mi râdea în față, tot mai tare asmuțindu-mi crescânda ambiție.

După mai multe încercări zadarnice, intrasei într-o competiție necinstită, la care trebuia să renunț. Dar șiretul vânt nu mă lăsa să-mi recunosc înfrângerea. Mă simțeam dominat de o putere neînțeleasă, ce mă lipsea de buna rațiune.
Vântul, făcând uz de manevre cunoscute numai lui, mă atrăgea tot mai departe de mal.
Fără să-mi dau seama, m-am văzut la mijlocul Iazului, cu marginile-i pustii abia zărite. Obosit de-a binelea, am înțeles că nu mai avea rost de alergat după pernuța capricioasă – vântul întețit era de partea ei. Am decis să bat în retragere. Șezând pe marginea bărcii, așa fiind mai ușor de vâslit, am întors în partea opusă. Ajutat de un val mare, vântul frontal ridică brusc capătul opus al bărcii, până o răsturnă. Apa adâncă, rece și pătrunzătoare, nu promitea nimic bun. Întoarsă cu fundul în sus, barca încă se vedea aproape.
Am înotat într-acolo, dar jocul încă nu se terminase. Când mai rămâneau 2-3 sforțări să pun mâna pe ea, un vârtej de aer o ridică de un capăt în toată lungimea ei, o singură clipă o ținu în picioare, apoi o aruncă, cât mai departe. Am mai înotat puțin, mai mult din inerție, apoi m-am oprit. Barca, căzută în poziția normală, mânată de aer ca o pană, se îndepărta cu viteză – nu mai aveam nici o șansă să o ajung.
Am rămas singur – sleit de puteri, îngrelat, înfrigurat, pierdut, speriat, răpus de fărdelegea supăratului destin. Departe, pe la margini, nu se auzea și nu se vedea nimic, în jur – nici un semn de suflet viu. Abia atunci am recunoscut marele pericol în care mă aflam, și asta nu ușura situația. Iazul era mare, adânc, apa – rece, amorțitoare, înfricoșătoare... iar pe mine n-avea cine mă ajuta.

M-am întors înapoi, spre ai noștri. Dominat de spaimă și disperare, mișcam haotic corpul, să mă țin la suprafață, trăgând mult aer. Un val mare m-a învelut cu totul. O gură plină de apă, înghițită din neatenție, mă înnădușea, îmi rupea pieptul, gâtul, îmi ardea lăuntrui...
Renunțând la lupta de mai departe, mă duceam încet la fund. În clipele celea, sub apă, înaintea ochilor închiși s-au arătat fețele copiilor, a fraților, surorilor, părinților...
Erau toți, adunați într-o mulțime mare – un tablou mâhnitor, o tăcută despărțire înainte de nevruta adormire. Tot atunci mai apăru un orizont înalt, luminat, iar în centru – contururi omenești în haine lungi albe, între care fratele Mișa și unchiul Colea, demult-demult plecați.
Atunci a fost, când obosita conștiință a reacționat: Asta-i tot, sfârșitul?.. – Ce prostie!.. Da băiatul, fata, rudele... da viața?.. – Nu-nu-nu!.. De-odată, am simțit putere... am început a da din mâini, din picioare... Arsura din piept se pierdu, ca luată de cineva cu mâna. Dinăuntru ceva mă împingea în sus...
La suprafață am descleștat maxilarele și, fără să atrag atenție la valuri, am tras cu lăcomie o gură mare de aer, atăt de necesar pentru a mă întoarce la realitate. Plămânii se înfiripară, inima se zbătu cu putere, sângele se învioră –îi simții abundența în piept, mâini, picioare…

Menținându-mă pe apă, m-am calmat. Frica dispăru, rațiunea se urni din punctul nul. Mai întâi am scos de pe mine scurta căptușită, ce cântărea o tonă și mă trăgea la fund. Imediat am notat ușurința corpului, și încă ceva, mult mai important – ferma convingere că încă nu-mi era sfârșitul. Ținând cont de fiecare mișcare, încet, fără aruncături de brațe, pornii spre malul nostru.
Înotam împotriva vântului, astfel îmi venea mai ușor să înfrunt valurile mari, să le ocolesc, cât de cât să le controlez. Decizia mi s-a părut corectă: din centrul iazului, damba și malul opus (unde nu mă aștepta nimeni) se arătau departe rău. Înotam fără sforțări, mânile din apă nu le scoteam – cruțam puterile. Încetul cu încetul, mișcând cât de lent din mâini și picioare, ba pe o parte ba pe alta, mă îndepărtam de mijlocul apei.
Respirația, pulsul, nervii... – totul se întoarse la normă. Frigul apei nu-l mai simțeam. Valurile se micșorau, pierdeau din presiune, nu mai plesneau în față cu stropii lor agresivi și reci. Vântul scădea din viteză, nu mai vâjâia, se îmbuna...
Malul salvării se limpezea. Unul din companioni, ridicat pe un dâmbuleț, îmi zări capul între valuri. Tot atunci strigă, ridică brațele în sus și le flutură, dându-mi de înțeles că m-a localizat. Tot atunci, lângă el au apărut și ceilalți. Numai ce nu făceau ei acolo: dădeau din mâini, șuierau, strigau, săreau în sus ca niște copii, alergau, băteau cu picioarele în malul speranței obosite de așteptare.
Eu, emoționat, din inerția bucuriei îmbătătoare am aruncat brațele deasupra apei. Bravura n-a fost deloc bună, în câteva avântări m-a ajuns oboseală. A trebuit să revin la ritmul inițial, să preiau controlul asupra oricărei încordări musculare – de înotat încă era și era.
Mai aproape de marginea apei, cam la o 100 de metri, unul din tovarăși se dezbrăcă și intră în iaz, să-mi iasă la întâmpinare. La sigur că el retrăia mai tare ca mine.
După cum avansam, mă vedea epuizat, probabil se temea să nu mă înnec lângă mal. La vreo zece metri de marginea apei, companionul se opri să mă aștepte, să mă încurajeze...
Apa îi era la piept, avea și o funie în mână, strânsă colac. ”Atent! Apucă frânghia!..” – îmi strigă el tare, apoi ridică brațele sus de tot și aruncă. Între timp vântul iar își arăta capriciile... – și nu m-a lăsat să aud ultimele cuvinte.
Din curata întâmplare, am observat la capătul funiei un cârlig de fier, venundu-mi în frunte. Am dovedit să feresc capul la timp. Metalul greu mi-a șiuerat pe lângă ureche și s-a înfipt în apă la o șcioapă de mine, de parcă cineva avea de gând să înceapă un alt joc, sau să-l urmeze pe cel vechi.
Funia n-am mai prins-o, am dat cu piciorul de fund. În sfârșit am ieșit la mal, sleit, ud, învinețit, zburlit… dar mulțumit de sine și lumina soarelui apărut pe cer ca la comandă. În sfârșit am călcat apăsat pământul nostru tare, ca niciodată îndrăgit în acele neuitate clipe de triumf.

Stresul, oboseala, retrăirile, gândurile negre… totul rămase în apa rece, încă învolburată de rafale slăbite ale vântului dominător, ce nicidecum nu-și găsea astâmpărul în ziua ceia de cumpănă.
Am fost întâlnit ca eroul. Companionii îmi strângeau mâna, mă îmbrățișau, mă pipăiau... – Eu eram acela, viu, întreg, nu li se năzărea?.. Mi-au turnat un pahar mare de coniac, plin ochi. L-am dat peste cap tot odată, până la fund, pe nerăsuflate...

Cât eu mă aflasem în apă, prietenii trăiseră și retrăiseră momente urâte, alergaseră într-o parte, în alta… dar n-aveau cum să mă scoată din impas. În colțul cela de țară nu se practicau slujbe speciale... Poate careva pescar din satul mai apropiat și avea barcă... Dar cine-l știa pe unde se afla?. . Situația fără ieșire nici într-un caz nu-i calma. . .
Când mă văzură pe mal, în ochii lor împăcați încă se citea o vinovăție nejustificată, pentru care (după toate legile pâmîntești, scrise și nescrise) ei nu purtau nicio vină. Pe ei, ca și pe mine, proasta cazualitate i-a însemnat cu fire albe la tâmple. Eu mă simțeam îndatorat, vinovat...
De ce trebuia să gândesc anume așa, și nu altfel? Să fi fost într-adevăr tâmpită întămplarea ceia? După cum înțelegeam atunc, singur ieșisem la mal. Să fi fost așa, oare? Cât timp am fost în apă? – vreo 4ore. N-am tras bronhită, n-am răcit, nici măcar n-am tușit.
Astfel, instinctul biologic întru totul a învins ambiția morții obraznice, sau singură s-a sfiit de stupida-i nelegiuire și a dat înapoi. Până la urmă, ce-ar fi fost asta – soarta, urâtul hazard, neatenția???...
În tot cazul, eu atunci m-am convins de spusele unui cunoscător de înalte materii. El zicea că, în lumea mare, doar o singură ființă este în stare să te ducă la fund sau să te ridice în sus, și această vietate umană nu-i altcineva, decât tu însuți – în propria minte, carne și oase.