agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 386 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Barbuss (cap. 46)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-06-08  |     | 





Odată, la un început de vară, am plecat la nord. Scopul ieșirii era să-i fac fratelui mai mare o vizită neplănuită, și nu numai asta. Mașina, echipată cu barcă inflabilă, cort și scule trainice, prevestea intenții serioase.
După ore bune de mers, mă oprii la Fontejalon. Pe fratele, acasă nu-l găsii, probabil ieșise cu familia pe undeva, că era final de săptămână. Nu l-am mai căutat la telefon, să nu-i stric odihna. Am urcat în mașină și m-am dus la râu.
Locul dintotdeauna era ocupat de corturi, pescari... și copii strigători. Am ieșit la drum de câmp și am luat-o încet de-a lungul plantațiilor, cu speranța să dau de mal accesibil. Am mers și am tot mers. Pădurea întinsă în lungul fluviului părea sălbătăcită, pe-alăturea nu se vedea mișcare, cărare sau urme de tractoare.

Soarele dădea în chindii, eu încă nu știam nici unde mă aflam. La un moment, preocupat de situație, decisei să mă întorc înapoi. Când să învârt volanul îndărăt, între arbuști zării un drumuleț fără colb, ducând, pesemne, la vreun loc de pescuit. Mersei puțin înainte și cotii la stânga.
Oprind la marginea pădurii, am încuiat mașina și am luat-o pe jos. Poteca în care intrase drumulețul, ascunsă între arbori, cotită și răsucită, încă destul de lată, m-a dus la o grămadă de bușteni putrezi, ce trebuiau înconjurați. Mai departe, poteca ducea în dreapta, parcă întorcându-se înapoi la câmpuri.
Am mers înainte, luându-mă după o cărare cu urme de bicicletă. Cam la o sută de pași, între plopii groși din mijlocul pădurii am observat un desiș de arbori deosebiți. M-am apropiat. Nu departe se auzea lătrat de câine, bătaie rară de tălancă și behăit de oi.

Pe o coliniță abia reliefată creștea pădurice de pini tineri: că sădiți de mâna omului, că răsăriți din voința naturii. Alături se vedeau câțiva pomușori: doi cireși, doi meri, un prăsad, un goldan, un gutui...
La o margine a păduricii, lângă o poieniță ierboasă, între patru din cei mai stufoși coniferi se zărea o colibă. M-am dus să o văd.
Pe dinafară, coliba arăta solidă, groasă la acoperiș, învelită cu ruberoid, numai că era prea tupilată. Asta se părea la prima vedere, până a-i observa scările de coborâre.
Curios să-i văd și lăuntrul, am dat la o parte perdica ce servea de ușă, am aplecat fruntea și am intrat. Drept din prag, o groapă pătrată de un metru adâncime ocupa jumate din interior.
Două mălurele de pământ căptușite cu scândurele, servind ca bănci, se întindeau pe ambele laturi până aproape de mijloc, unde dădeau într-un pat imaginar ocupând restul spațiului.
Pe una din bănci se vedea o valiză, o măsuță pliantă, o ladă de lemn închisă și alta deschisă – cu tacâmuri. De-asupra veselei atârna ceaun, tigaie, oală și o căldare cu capac, smălțiută. Într-un colț de lângă ușă se vedea secure, târnăcop, un topor de doborât elefanți...
Podul unghiular se ținea pe nuiele grosuțe verticale, înclinate la 45 de grade, încrucișate de altele orizontale mai subțiri (și mai dese), căptușite cu un strat gros de stuh frunzos. Două cuiere cu haine agățate de pod aminteau de existența altei lumi, ce n-aveau cum strica atmosfera acelui curios interier. Mireasma fânului proaspăt, împrăștiat în smocuri groase în tot sălașul, înghițea orice parfumație civilizată.
De la colibă, se vedea latura opusă a râului. Am coborât ușor la vale.
La ieșirea din pădure se întindea o bucată bună de mal, netedă, bătută cu iarbă deasă de un verde întunecat. Pe malul de vizavi – înalt, abrupt, întărit cu blocuri din beton umbrite de plopi înalți, tufari și arbuști cățărători – nu se zărea țipenie. Apa lină tulburie, lată cam la suta de metri, promitea liniște împăcătoare și speranță dobânditoare.
Pe a mea parte, sub un copăcel se ascundea de soare un pescar. M-am apropiat. Omul, la înfățișare, părea cunoscut, apropiat... mai avea și dinți de aur în gură.

– Hai noroc și baftă la pește – zisei eu, întinzându-i palma.
– Să trăiești, frate! De unde apărui, că abia acu te văd?
– Am cărările mele... Da pe unde să vin, ca să fiu zărit de departe?
– Uite drumul, în dreapta... altul nu e. – Este sat pe aproape? – Păi da!.. la doi kilometri de aici, Cascavela-i zice. E mare, are peste două mii... acolo locuiesc și eu. – Eu vin de la Fontejalon. – Am înțeles... de aia veniși pe la spate, trecuși pe puțin o sută de câmpuri... și nici cu mașina n-ai pe unde intra. Acum trebuie să faci o roată bună, să ajungi la marginea de sus a satului... – Am să ajung și acolo, dar... are rost? Se prinde ceva pe aici?
– În prostie!.. – Somni la suta de kile!.. Da crapi de care !.. – Numai sâmbăta trecută scosei unul la 20 de kile, altul de 18... Un somn de doi meti... nu-l puteam ridica în portbagaj... Să moară mama lui, de te mint... – Am să arunc și eu. Pescari vin mulți? – Mai trec, din ai noștri, rar ... – nu prea știu să ajungă...
– Da controale, poliție, ecologiști?.. – Nu vine nici dreacu... Poți prinde și o săptămână. Vara trecută, o familie de Bârlad, o lună...
– Trăiește cineva aproape?
– Dacă întrebi așa, înseamnă că dăduși de colibă... O făcuse un basarabean dezgrațiat... Are ani, de când stă pe aici.
– Interesant!.. Cum îl cheamă? – Toți îi zic Barbuss.
– Umblă cu cerutul? –”Que va?..” ( span.– Ce vorbești?..) Nici într-un caz... nu-lumii. De oameni e respectat, se bucură de protecția primarului, polițiștii din zonă îl salută cu mâna sus ridicată, la bibliotecă mereu are loc... E cam straniu tipul, dar nu face rău. Dacă stai mai mult, și-ți trebuie ceva, adresează-te – dă tot ce are.
Discuția mai continua... – clopoțelul de pescărie o întrerupse. Românul, ca fript, se aruncă la o undiță, o ridică la 90 de grade și mai, apoi, lăsând-o cheziș, se apucă de tras, tot aplecând-o, săltând-o, din strâns învârtindu-i firul pe mulinetă.
Un crap frumos apăru lângă mal. l-am ridicat eu, cu mingeacul – să fi avut sub 5 kile, nu mai mult. Încurajat de tragere, m-am întors la mașină și am luat câmpurile, să dau de Cascavela și drumul peștilor.


La o oră de învârteli pe dealuri, ajunsei la râu. Brunetul plecase. Am aruncat două undițe la crap mare, apoi am montat cortul. Barca, n-am mai umflat-o, malul era liber, curat, numai bun de aruncat și pripoane. Am mai desfăcut încă două undițe cu plute și ace mici – neapărat îmi trebuia măcar 2-3 pălmaci vii, să-i încarc pe noapte, la somn.
Plutele stăteau neclintite. Mărunțișul, care altă dată foia pe lângă mal, nu dădea semne de mișcare. Când soarele se ascundea după pădure, pe mal apăru om. Tot atunci, o plută o luă lin într-o parte – într-o clipă o și trasei. Era un caras sub o juma de kil, de care se prindea rar la început de vară.
Imediat am scos un pripon. Nu l-am lansat, i-am adăugat greutate și m-am apucat de depănat firul, să-l duc înnot sub malul opus, unde se revărsa un râuleț vioi. Citindu-mi intenția, omul se oferi să mă ajute. Eu, ocupat cu treaba, îi întinsei scândurica, lăsai sandalele, șorții; agățai carasul de pripon și intrai în râu, cu plumbii în pumn. Apa, calmă și moale, mă primi cu pace, doar aproape de mijloc îi simții curentul.

La o jumate de oră, m-am întors la mal – înfrigurat, obosit, mulțumit de procedura împlinită, și de mine. A fost prima dată în ultimii ani, când mi-am încercat puterile în apă.
Omul încă era acolo, ținând în mână scândurica depănată toată. Abia atunci l-am văzut cum era. Necunoscutul arăta între 45 și 50 de ani, cam de statura mea. Avea părul negru și ceva fire surii, tuns cu frezură lungă în frunte; barba deasă scurtă, cu precizie aliniată sub maxilar și pe obraji. Fața-i alungită, osoasă, cu nas grecesc subțire ca de ceară, ușor putea fi confundată cu a unui călugăr ortodocs în postul mare. Pe de altă parte, ochii vii, neclintiți, prea evidențiați pentru aspectu-i uscățiv, privați de evlavioasa umilință demonstrau că aveam în față un individ cu putere intelectuală. O carte ce i se zărea subțioară consolida acea primă impresie.

– Zdorova*! – am pornit eu vorba. – Eu îs Ego, tu precis că ești Barbuss. Ți-am văzut casa... Nu te superi, că am dat busna fără voie?
– Zdorova și ție, și – noroc bun! Supărarea e de prisos... că omul este curios. Încă n-a trecut nimeni pe aici, să nu intre să vadă, cu sau fără mine.
– Ai lucrat la cărbune?
– Nu, la minereuri n-am ajuns... Vreau să accentuez diferența între mai multe noroace, și că mă bucur de vizită.
– Normal, în pustietatea asta, oricare-i bun de schimbat o vorbă – zisei eu, întinzând mâna după carte.
Mi-a dat-o. Avea grosimea de un deget – cam 200 de pagini protejate de coperte groase (căptușite cu pânză) întunecate de ani – se arăta destul de îngrijită. Litere pe primul plan, de un auriu viu, impecabile, fără zare de zgârietură, părând încrustate în roca timpului, îi dădeau cărții putere și greutate. Lucrarea era scrisă în engleză, fapt ce făcu să mă simt în inferioritate. Am deschis-o, am și răsfoit-o. Filele îngălbenite se închideau singure, ca neatinse de mâna omului. La ultima pagină de tipar, găsii anul și locul ediției: London, 1948.
– Curioase lucruri porți cu tine!... Ceva bun? – ” Cartea lui Mirdad”, de Mihail Naimi (Mikhail Naimy). – Prima dată aud... Ai citit-o?
– Da... o recitesc.
– Umbli la bibliotecă?
– Mai trec... asta nu-i de-acolo.
– De unde o ai?
– Am găsit-o la o mutare, la Octavia. Stăpânul apartamentului, savant cu bibliotecă personală, o ținea în lada de maculatură.
– În afară de engleză, mai știi ceva? – Greaca veche, vechea slavonă și ceva latină.
– Nu ești simplu, nici amărât nu pari... N-ar trebui, dar totuși am să întreb. Ce te a adus aici, de ce întinzi zilele între copacii iștea ascunși?..
– Complicată întrebare, n-o aud de la fiecare... Știi să asculți în timp?
– Da, numai că va trebui să mai trag cu urechea la clopoței. La kilometrii făcuți, merit și eu o coadă de prădător.

Barbuss provenea din familie de profesori de la Izmail. Studiase istoria la Universitatea din Kiev. După razval* (destrămarea URSS), trebui să-și schimbe profesia, cu alta mai de epocă. În următorii ani, se făcuse așa de bun în informatică, de-i încăpea în pumn jumătate de lume.
În para BUM-ului comercial, plecase la Moscova, chemat la o vestită companie consultativă – cu salarii maxime întreite, premii înzecite, însutite ... și multă-multă muțenie.
Realmente, firma captura date secrete și le vindea pe bani grei. Într-o zi, butoiul cu taine a explodat. Trebuia de fugit cât mai departe, altă scăpare nu era – războiul electronic mătura tot în cale.
Ajuns la peninsulă, spărgătorul se încinse cu nouă ardență, în același focar... că meseria-i era întrebată peste tot. În trei ani, ajunse șef de secție într-o corporație de informatică : legalizat, cu salariu de ministru, casă la litoral, BMV, comfortul de pe lume... și o frumoasă logodnică aborigenă, pentru care era gata să urce și creasta Everestului.
Venetic cum era, apărut cine știe de unde, din ce neam... în depărtata țară străină norocul se ținea de el ca potcoava de magnet și invers. Se și însurase: cu mare veselie, nuntă pompoasă, invitați de rang...
Ani la rând nu mai știa de stresuri și nevoi, trăind cu prințesa lui numai în mofturi și plăceri. Dar... țara intra în criză... firma tăia adânc în retribuții. Euforia șicului s-a terminat.
Contraziceri de nimic treceau în mici neînțelegeri, ce, la rândul lor, motivau dispute tot mai însemnate.
La un moment, cearta zilnică dintre el și soție, deja primită ca regulă, aduse la reciproca antipatie, după care urmară nenumărate infidelități patrimoniale, terminate într-un divorț răsunător.
Rămasă cu fiica ei (înfiată și de el), soția se alese cu vila, masa, barca din portul VIP... el – cu mașina, valiza și cheia de la un apartament de a doua mâna, tot pe numele ei scris.
Lovitura fusese fatală... Înnecat în depresie, s-a dat în băut, la lucru nu se mai arăta cu zilele... Firma-l răbda, dar el nu-și mai revenea. Într-o zi patronul l-a rugat să cedeze postul. Tot atunci a și plecat din oraș...

La colibă stătea de 6 ani. Nu mai știa, dacă era în stare să schimbe ultimul mod de trai, nici lumeasca urbanizare nu-l mai atrăgea ca înainte.
– Istoria asta ar trebui să mă pună la îndoieli – observai eu (în glas) la spusele lui Barbuss. – Un om normal destăinuie așa ceva la un frate, la un bun prieten... numai nu la un străin văzut prima dată.
– Ai dreptate, în așa biografie nu e nimic de publicat, dar tu ești din puținii care au auzit-o. Insufli încredere... Și numele ți-i rar...Asta ar însemna că nu ești om de stereotip... În tot cazul, știind pe cine ai în apropiere, stai noaptea fără grijă... Și dacă ceva... – Strigă!.. Barbuss e poreclă, mă numesc Sevastin Platon. Dacă vrei, zi-mi Seva.
– A mea familie-i Donaluki. S-ar părea că avem ceva de la greci... Apropo, istoria de la Kiev ți-a dat ceva în anii ceia?
– Desigur... Rămăsesem la catedră, să predau Grecia și Roma Antică. Destrămarea Uniunii mă prinsese în gradul de candidat în științe.
– Interesant... Ce teză ai apărat, ceva de înaintea erei noastre?
– Basarabia în războaiele ruso-turce. – Aoleu! Avem de vorbit în seara asta, dacă nu ai treabă, numai că se noptează, ar trebui de mâncat ceva, cât se mai vede.
– La colibă am lumină, am și plită de foc, dacă ai de pregătit...
– De obicei, seara nu mănânc, da lângă apă trebuie... și noaptea-i înainte. Zici că ai lumină... De unde o furi, dacă nu-i secret? Poate și internet pică?..
– Lumina-i trasă de la stână, mă împac bine cu ciobanul. Internet aici nu-i, îl prind în sat, la bibliotecă.

La colibă, Seva a scos cablu cu bec, l-a agățat de o creangă, apoi a aprins focul. Cotlonul, meșterit din butoi de metal cu ușiță, cercuri de plită adevărată... își avea locul sub o gropiță întărită de cărămizi, fără fir de iarbă doi metri în jur, și două canistre alături pline cu apă, în nădușeala verii avându-și rostul.
Barbuss, mare vegetarian nu era, dar (ca și eu) nu prietenea cu carnea. Am mâncat salată de legume, cartofi copți, cașcaval, pâine integrală, puțin arsă pe jăratec. Am tras și câte un păhăruț jumate de vin negru de Toront. Eu aș mai fi tras un gât-două... – pastila antivirală nu mă lăsa. I-am mai oferit lui Sevastin – renunță ferm, pesemne și el se păzea de ceva.
– Coliba ți-i bună, samănă cu ciobăneștile de la noi, precis că tu ai montat-o – am pornit eu a înnoi discuția. – Ai pădure, apă, aer, liniște, pește, lemne de foc, legume pe dealuri... Asta-i viață de haiduc, fârtate, numai că dumitale nu furi, nu faci șmecherii, nu umbli cu cerutul... da nici nu lucrezi cu salariu. Atunci, din ce trăiești?
– Bine ai observat. Am pensie minimă de incapacitate, am 4 ari de teren arabil la 200 de metri distanță; merg pe jos, sau cu bicicleta; nu beau, nu fumez, în baruri nu intru, la discoteci nu mă duc... – Da ar trebui... mă refer la discotecă, pari în putere, rău n-arăți... Sau ai v-o muierușcă în sat?
– Am prietenă la Izmail, vara asta vine în ospeție. – Da știe la ce vine?
– Neapărat, altfel ar fi o nemernicie din partea mea.
– Curioasă treabă: Azi, o femeie... să vină ea la gândaci cu coarne, șopârle, alte suflete... Mă duc la undițe... – Vin și eu, numai să sting focul, să pun și ușa la colibă, să nu intre cucoana vulpe. Ziua mă respectă, nu se bagă... noaptea face prăpăd. Odată... mă lăsase și fără pantaloni, i-am găsit la un kilometru. – Hâtră juvină, la un amic noaptea i-a șparlit din apă o plasă cu șalăi, la doi metri de coasta lui.

Lăsându-l pe Seva la colibă, m-am dus mai întâi la mașină, m-am echipat de noapte, am pus lanterna în frunte, apoi m-am apropiat de mal.
Cu luna plină apărută, era normal să fi avut măcar o tragere serioasă, dar sculele stăteau moarte.
Am scos undițele cu plută și le-am lăsat pe mal sprijinite de un arbust, altele două le-am încărcat cu bile de crap și le-am aruncat cât m-au ținut umerii, la adânc. Priponul doar l-am atins, să-i verific firul, cât era de întins. Atunci veni și Barbuss, cu un borcan de căpșune. De unde le-o fi cules el?
– Tema Basarabiei pare cam încurcată – am preluat eu discuția începută înainte de masă. – Din câte înțeleg, o teză istorică nu are nimic cu o compunere pe temă liberă. În așa o lucrare, fiecare cuvânt, expresie și propoziție trebuie argumentate fundamental, nemaivorbind de ani, date concrete...
– Eu m-am bazat în documente provenite din Ucraina, Rusia și marile puteri occidentale. A fost și ceva de peste Prut, dar foarte puțin. Istoria oficială a României nu recunoaște importanța războaielor ruso-turce în eliberarea Balcanilor de sub Otomani, Basarabia fiind considerată pradă a imperiului țarist. Conceptul românesc se datorează mai întâi intereselor teritoriale. Până și astăzi, se mai pretinde la o Românie Mare, chiar dacă nu mai este nevoie de ea.
– Teza a fost ghidată de partid... Ce spui acu despre ce ai scris atunci?
– Desigur, ideologia comunistă controla tot, dar faptele istorice, consimțite și de occident, au rămas aceleași. Alipirea Basarabiei la Rusia în 1812 a fost un fapt progresiv pentru acele timpuri, doar turcii numai prădau, înjunghiau, tăiau, dădeau foc... Sub dominația lor nu avansa nici un popor european sau asiatic.
Sub coroana rusească, Basarabenii, scutiți de impozite decenii la rând, s-au simțit în siguranță economică, și teritorială. Nici turcii, nici tătarii nu le mai călcau pământurile...
Deși românii ne numesc români, ca popor cu istorie multiseculară, noi în lucrările iluștrilor cronicari am fost scriși moldoveni. Tot așa am fost însemnați și în vechile manuscrise occidentale. Nici unul din domnitorii Moldovei nu s-a numit român, începând cu Dragoș Voievod venit din Transilvania. Român nu s-a numit nici Alexandru cel Bun, nici Ștefan cel Mare, Lăpușneanu… nici Dimitrie Cantemir.
Român nu s-a numit nici măcar Vlad Țepeș, domnitorul Valahiei… Din considerente diplomatice, român s-ar fi numit doar Alexandru Ioan Cuza, ultimul domnitor al Moldovei, care la mijlocul secolului 19 influențase unificarea Principatelor Dunărene, Basarabia rămânând sub flagul Imperiului Rus.
Atunci s-au formalizat națiunile. Moldovenii din România au început să fie numiți români, cei din Rusia au rămas cu vechiul nume... Fără îndoială, ca limbă, rudenie, tradiții, cultură, istorie… noi cu românii sântem foarte apropiați, dar ca mentalitate, astăzi sântem mai aproape de ruși. O istorie de 200 de ani nu poate fi ștearsă într-o lună-două, un an, zece...
– Eu încă n-am întâlnit român care să nu mă numească măcar o dată român, știind că-s moldovan basarabean. Lume de peste Prut, și de a noastră, încă mai pretinde la o altă unire. Dacă odată și odată se va întâmpla așa ceva, basarabenii o să le facă peri suri înscăunaților de București, în primul rând...
– Marile războaie mereu au lăsat pe lângă periferii imperiale urme conflictive, încă în puterea de a provoca noi ciocniri, poate nu atât de armate ca pe vremuri. Astăzi, o unire sau o diviziune teritorială nu mai înseamnă mare lucru. Lumea e dominată de alte probleme, mult mai grave – nepercepute, nerecunoscute, considerate normale, vitale...
La ce servește o unire sau o separare, când omul se autodistruge, distrugând tot în jurul lui, fie pe dreapta, pe stânga Prutului, aici, în America... unde vrei. Mâncarea nu mai e mâncare, apa nu-i apă, aerul nu-i aer... viața nu-i viață. Lumea tâmpește în goana după bani, să nu rămână de moftul plănuit de experți, psihologi... care se bagă în creierul omului, din timp citindu-i și pofta de mâine...
– Te-ai retras aici ca protest civilizației?
– Nu... Apa mă atrage, mă calmează, mă face să mă simt mai bine ca în alte locuri – de mic am trăit ani pe malul Dunării. Dacă toți ar proceda în modul ăsta, la miliardele de azi nu s-ar mai găsi loc de retragere. Totuși, pământul nu-i așa de mare, și apoi, nu totul e negativ într-o societate. Pe de altă parte, de s-ar realiza o protestare masivă, lumea n-ar mai avea nevoie de refugii – o nouă mentalitate nu v-a mai permite avansarea daunelor civilizate.
Până la urmă, într-o societate modernă nu totul e negativ. Timp de milenii, civilizațiile au acumulat descoperiri, științe, cunoștințe... ce servesc și vor servi umanității cu veridică utilitate...

– Experiența trecutului nu-i de ignorat, dar lumea nu mai citește, nu mai respectă vremurile vechi ca înainte. Filozofii moderni, întorși cu spatele la istorie, cheamă la un prezent fără trecut... Tu ce zici?
– Cred că un înțelept, susținând așa ceva, nu s-ar referi la trecutul unui popor, a unei civilizații sau a lumii întregi. Istoria universală, confruntând culturi de toate vremurile și de toate rasele, e în stare să conducă omul spre concluzii foarte utile. Istoria este capabilă de a anihila prejudicii religioase, rasiale, lingvistice, politice... ce au impulsat oamenii la distrugeri lipsite de sens.
Desfășurând ciclurile evoluției umane, istoria îl face pe om să înțeleagă: la ce moment a numitei evoluții se află omenirea astăzi. Valoarea viitoarei conviețuiri lumești va depinde de cunoașterea adevăratelor necesități și posibilități ale timpului nostru. Umanitatea a avut mari perioade de ascensiune. A progresat știința, tehnica, medicina...
Omul a transformat totul în jur, el rămânând neschimbat. Valoarea lui morală nu a crescut nici sub eforturile bimilenare ale creștinizmului. Determinizmul și materializmul istoric au dezvoltat în oameni un cinizm oribil, azi numit realizm. Acest realizm ne-a făcut să pierdem simțul valorilor morale, să credem numai în necesitatea unui ordin material... – Bravo, domnul profesor, acuma înțeleg cu cine stau de vorbă, mai bine zis – pe cine-l ascult, că eu mai mult tac. O frântură din istoria universală, pe neobservate trecută în filozofică... Numai nu spune, că și studenții de la Kiev auzeau așa cuvinte.
– Ce vorbești?.. Atunci mă vedeam alt om, deși… eram conștient de ce am spus acum.
– Da, de acord. Cunoașterea Istoriei Universale ar limpezi cât de cât viziunile omului asupra existenței. Numai că, cine și când să o însușească, dacă omul aleargă după bani, din voie și din nevoie; n-are timp să vadă ce se face azi în jurul lui, nu că sute și mii de ani în urmă, pe pământuri străine... Da, o învață copii în școli, în galop, mai mult inconștient, mai mult de obligați... Maturii caută de lucru, nu le arde lor de istorie. Ar rămâne pensionarii... dar nici lor nu le trebuie istoria, și nici adevărata situație înconjurătoare, că nu vor să pornească împotriva curentului – vor o bătrânețe liniștită. Și dacă ar studia, ar vedea, ar înțelege de unde vin marile probleme? – Și-ar opri ei fiii și nepoții din mersul lor în rând cu lumea, vorbind la modul general?

– De acord, parțial. Eu stau la biblioteca din sat multe ore, uneori zile întregi. Văd tot felul de cititori... nu mă refer la copii veniți să-și facă lecțiile. Calculați la cap de locuitor, sânt puțini, dar mai intră și care iau cărți acasă, și care citesc în internet, în afara bibliotecii.
Vreau să spun că nu toată lumea ignorează trecutul, și ce se petrece acum. În sat ai cu cine și despre ce vorbi, indiferent câți cititori...
Da ce primar au oamenii ăștea... Odată, a venit aici – a fotografiat coliba, livada, grădina... a pierdut cu mine o jumate de zi, nu se mai sătura de vorbă. Ce spunea el, ce povestea... Dar nu-l văzusem niciodată la bibliotecă, nu are studii superioare, nici nu-i legat de vreun partid. Prin asta, vreau să spun că omul, de la naștere, e înzestrat cu aptitudini mintale extraordinare, ce-i pot oferi o viață mult mai simplă, mai ușoară, mult mai consistentă decât cea acceptată azi de umanitate.

– Sevastin, de unde se trag totuși mofturile... și porcăriile de azi? Viața de azi, comparată cu cea din urmă pare frumoasă, îndestulată, bogată. Guvernele înălbite de cămăși crohmălite, propagând indefinita prosperare, au nevoie de deputați populari care să cugete, să chibzuiască zi și noapte... ca fructuoasa lor activitate să corespundă crescândelor cerințe ale onoraților alegători, mereu preocupați de lipsuri de comodități. Sună frumos, convingător...
Corespund oare cerințele societății adevăratelor necesități umane? Și dacă ”da”, de ce se vinde apa, aerul, soarele... de ce se permite fabricarea a tot felul de murdării chimicale, ce ne distrug pe noi și nu numai?.. De ce jumătate din tinerii de azi se visează numai în scaune de deputați, primari, alți guvernanți? Mă întreb mai mult pe mine, coliba ta stârnește gândirea.

– Dacă ai observat, Ego, mai înainte am spus de determinizm, cinizm, realizm... – cam acela ar fi răspunsul științific, exprimat în scurt de marii istorici, susținători și de importante idei filozofice. Să mă ierte sfântul patriarh, dar Adam și Eva sânt personaje de legendă. Natura a creat flora, fauna, vietățile... a creat și omul. Ea l-a încarnat, i-a dat duh, simțuri, gândire și alte calități înalte, menite să-i înlesnească existența pe pământ.
– De acord. Cred că Dumnezeu este o imaginație omenească ideală, de care fac abuz religiile în realizarea unei indigne puteri spirituale, bazate în ignoranță, magica speranță și spaima omenească.
Prea puțini credincioși de biserică au cunoscut religiile între marii cărturari. Normal, o religie sănătoasă e destul de educativă, în teorie, de rău nu învață... Și apoi – fiecare are dreptul să creadă sau nu în ceva și/sau în cineva, și apoi, credința nu e tema noastră.
Întrebarea este, ce s-a întâmplat cu omeneștile calități, cândva dăruite de Natură ? – Omul și-a bătut joc de ele... și acum le calcă în picioare, încă mai tare ca înainte; aparte – mai distruge încă și natura, schimbând-o pe glamour. Se merită? Ce-o mai fi oare și glamourul ăsta, de-l vrea cu orice preț o lume?

– În trecutul nu prea îndepărtat, ”glamour” exprima farmec – senzație atractivă rară, deosebită... excepțională atracție, treptat revărsată în obișnuite dorințe arzătoare. Astăzi, noile mofturi generează noi gusturi, arome, sentimente, deducții... până și noi viziuni morale, politice, sociale.
Glamourul de azi e un complex global de mofturi, ce nu mai domină doar castele, palate... ci oricare cocioabă... – dai de el unde vrei, unde i-ar fi locul și unde nu. Nazurile de azi par nimicuri, dar în condițiile fabricațiilor actuale aduc daune colosale.
Glamourul costă parale bune, ce trebuie acaparate, fie lucrate, nelucrate, șparlite sau câștigate.
Astăzi, ca niciodată, corupția domină nații, prin asta tinerii visează ce-ai spus tu. Și asta nu-i tot... Care muritoare n-ar dori să simtă șicul unui hotel insular cu 5 stele măcar o dată în an, departe, în plină invaziune turistică, să fie și ea luată în atenție de civilizația planetară, chiar dacă acasă are la picioare plaje, mare, și soare...
Omul aleargă, se îndoaie, se riscă, se stresează, doarme în coșmaruri... Pentru ce? Mofturile țin omul pe picioare? – Nu. Omul trăiește datorită aerului, apei, soarelui, alimentării sănătoase... dar fasoanele mișcă finanțele. De s-ar ridica Carl Marx, ar trebui să-și modifice ”Capitalul”, de exemplu: în formula B-M-B, în loc de Marfă ar pune Bani-Mofturi-Bani, iar în M-B-M – Marafet-Bani-Marafeturi.
Azi mofturile stârnesc și întăresc businessul, fac să prospere națiuni… În realitate, capacitățile intelectuale stagnează. Înalte Foruri declară descoperiri, invenții… dar nemăsurabila potență solară nu și-a mai găsit locul în sistemul energetic – sondele scot și scot petrolul din bazine... Savanții îs buni doar unde se fac banii.

– Atunci, ce fac guvernele, statul?.. – Guvernele, și ele fac bani. Într-un euro plătit pentru energie, gaz, motorină... jumătate e impozit. Un guvern sărac nu e nimic. Doar vistieria plină înarmează armata, plătește poliția, garda... mișcă proiecte publice, satisface ”necesități” sociale. La bani mulți, și aleșii poporului se mai pricopsesc: la bucata mare, mușcătura mică nu se cunoaște.
– Progresăm, ne dezvoltăm... Au fost inventați și roboții – noii membri ai societății. Ei n-au nevoie de apă, aer... salarii, pensii, ajutoare... lucrează mult, sunt deștepți, supuși, fac ce trebuie, cât, cum trebuie... fac și bani mulți. La ce mai trebuie omul, cine mai are nevoie de serviciile lui? În așa caz, ce-l așteaptă, din ce va trăi el, familia? Oamenii de guverne și-au pus vreo dată așa întrebări?

– Proști nu sunt, au făcute universități, academii, au și ajutori, experți, învățați... au și suflori calificați. Probabil nu le convine să recunoască dauna.
Să ne închipuim că într-o zi, o țară dezvoltată renunță la roboți, interzice prin lege activitatea lor pe teritoriile ei administrative, în favoarea clasei muncitoare.
Ca urmare, se închid fabrici, uzine, se descompun infrastructuri... concurenții invadează cu produse similare piața de desfacere a țării – pleacă magnații cu tot cu roboți, cu bani... să investească în alte state. Nu se mai încasează impozite suficiente, taxe... vistieria nu mai crește, doar scade. Asta înseamnă degradare industrială, stagnare economică, criză socială, politică...
Statele se țin pe bani, doar câteva se țin pe materii prime, înalte tehnologii sau alte valori, mai importante ca orice valută forte. Totul în jur face bani, tot bani face și pământul, apa, nisipul... Numai aerul încă nu se vinde în bidoane, pastile...
Lumea noastră suferă foame ca niciodată. De ce? – Fiindcă nu e foamea abituală, ci este foamea de bani. Banii ne-au încătușat, ne țin în stresuri, teamă și oftigă. Desigur, ar fi o tâmpenie să nu beneficiem de roadele progresul tehnico-științific. Înțeleg – o haină bună, un bec de lumină, un veceu în casă, un magnetofon, o mașină de spălat... Înțeleg și un televizor, dar de ce trebuie să privesc un film de o oră jumate – toate trei ore – tot văzându-l pe motanul încălțat cu ciocolata între dinți, pe Jucica în rochiță de mătasă, suindu-se în vapor de 7 stele?.. Si astea imagini încă-s bune, față de tot ce rupe filmul. Da unde-s tații vechilor înțelepciuni, oare chiar nimenia să nu aibă nevoie de ei?

– Internetul e plin cu citate filozofice, și de care... Tot internetul, ba și televiziunea, presa, radioul, oamenii din stradă... critică guvernele, spun adevăruri. Democrația înflorește.
Criticații, de ascultă – de nu ascultă, de se rușinează sau nu, își caută de treburi. Să se schimbe ei însăși? Cum, dacă partidul căruia slujesc nu-i lasă? Să schimbe sistemele, legile?.. – De ce, dacă sunt bune, bazate în experiența istorică a popoarelor avansate? Să cedeze locul altora? – Și de ce nu? Dar... vor face alții ce n-au făcut ei? – Nu, că și alții sânt ieșiți din aceleași împrejurări, au fost frământați din același aluat social. Și dacă, cumva, între unii sau alții apare unul mai deosebit, ar avea prea puține șanse de a opri goana după banii ce domină oameni, popoare și lumea întreagă.
În împărăția banului, un fotbalist ca Ohoho, care îmbârligă mințile pe stadioane, cumpărat sau vândut cu sute de milioane, mereu va fi în centrul atenției publice, pe când un fizician înnăscut, capabil de a uni soarele cu soba fără cabluri și contoare, va rămâne pierdut între muritorii de rând.
Acel erudit de la Natură, și nicidecum Ohoho, va salva Planeta, și numai atunci, când umanitatea își va schimba mentalitatea în propria favoare, pentru propria-i scăpare, numai dacă nu va fi târziu. N-are rost să ne închinăm zi și noapte la icoane pentru sănătatea salvatorului științific, tot așa cum n-are sens să sperăm la minuni divine. Un maestru a realității a spus că problemele omului nu vor fi rezolvate de științe, împărați, clase, partide, sisteme, prezidenți, sfinți și atotputernici dumnezei...


A douăza, în zori, a lucrat linia. Am scos un somn de un metru și ceva. L-am priponit de mal cu funie lungă, să-l țin viu până la plecare. Pe la 12 ziua, trasei un crap la trei kile. L-am curățit și l-am dus la colibă. Barbuss a aprins focul, a pus ceaunul cu apă la fert și a plecat la grădină. S-a întors îndată, cu ceapă verde, măcriș, morcov, cartofi și leuștean, să facă el o zeamă de-a lipovenilor. – Grădina-i a ta, Sevastine? – Pământu-i a primăriei, dat în folosință ca la pensionar.
– Bună idee, neapărat am să intru și eu la Toront... poate-mi dau și mie 2-3 ari, să nu mor de urât la bătrâneță. Pot să-ți văd roadele? – Desigur, de duci singur, eu stau la plită. Focu-i strict interzis, știi, dar am permis de la primar, sub răspuderea lui personală. Grădina-i aproape, ține-te de cărărușă, ai să dai în ea.

Terenul ocupa un colț de pământ la marginea pădurii, părut mai întunecat ca parcelele mai mari de alături. Aparte de zarzavaturi și cartofi, avea roșii, ardei, vinete, castraveți, harbuji, chiar și de zămoși.
Pe la capetele încă umbrite se mai vedeau curpeni de bostan – lungi, târâtori , cu frunze late intrate în pădure. Grădina avea și irigație, văzută după pământul jilav și un șănțuleț betonat, pornit de la un canal comunitar. Mă uitam cu tângă la gogonele ieșite din floare, la harbujei cât pumnul... pizmuindu-le stăpânul cu a lui viață dezlegată.

Zeama fu gata când vru bucătarul. De sub capacul ceaunului, un miros chemător înnebunea vietățile înconjurătoare, între care furnici mișunătoare, păsări cântătoare, ciori cârâitoare… eu, și un arici de sub bușteni rostogolit, sub tufe joase ghemuit, aproape nevăzut… Pe undeva era și hoața de vulpe... Dar cine o vedea? Masa urma să fie servită la loc umbrit, amenajat cu buturuge. Barbuss a scos farfurii, linguri și ardei murați, eu am turnat câte un cinzeac de coniac de Toront...

După masă, eu m-am dus la pescuit, Seva a pus sapa pe umăr și a plecat la grădină.
Pe căldură ce porni, crapul n-a mai tras, nici prădătorul. Am tras eu un somn de trei ceasuri. Seara am luat doi carași pălmaci. Tot atunci am și aruncat două pripoane din artileria grea. Când se îngâna ziua cu noaptea, apăru Barbuss cu o farfurie de castraveți și alta de cireșe.
– Aseară te-ai oprit la un maestru – începui eu.– Cine a fost el?
– Jiddu Krishnamurti, psiholog și filozof a secolului 20.
– Nu știu nimic de el, recunosc. Ce a mai spus dumnealui?
– A mai spus că Adevărul este pământul fără drumuri, la care omul nu poate ajunge prin organizație, credință, dogmă, ritual, filozofie, psihologie... ; că veritatea obținută prin influența și la insistența altei ființe, cât de ilustră n-ar fi ea, nu duce decât la iluzii, conflict și suferință; că omul poate veni la Adevăr numai și numai singur – fără cineva, altcineva, sau toți ei luați împreună; că omul are propria cale în cunoașterea Adevărului...
– De mofturi a spus ceva?
– Da, a zis că dorința, moftul fiindu-i parte componentă, este factorul dezordinii, a teamătului și a căutării neîncetate a plăcerii; Că dorința merge în pereche cu voința; Că voința este acțiunea concentrată a dorinței; Că viața noastră, funcționarea noastră se bazează pe dorință, voință și îndeplinirea lor, ce împreună dau loc frustrației; Că din dorință, voință, realizarea și nerealizarea lor, decurge teama de a nu reuși, de a pierde, de a nu fi observat, stimat, iubit... de a pierde atașamentul, teama de singurătate, durere, obscuritate... Apropo, Krishnamurti niciodată nu cita pe nimeni, nici măcar pe Hristos sau Budda.
– De ce?
– Fiindcă avea capul lui pe umeri. O citată exprimă o gândire profundă, deosebită... Respectiv, ne adresăm la o autoritate, fiindcă nu suntem în stare... ne temem de schimbări radicale, nu suntem siguri de propriile convingeri sau le schimbăm pe altele din afară, din simplul motiv că se bucură de atenție în ale noastre cercuri, companii, în societate, și nouă ni s-ar potrivi mai bine, sau...


În a treia zi de pește, dis-de-dimineață, am avut trageri și la pripon, și la undiță. Aproape de amiază, strânsei sculele, cortul și ce mai aveam pe mal și în apă. Părăsii râul cu doi somni frumoși, un crap de 6 kile... și un simț apăsător de om dezordonat, ignorant, lipsit de orice cuget filozofic...

La Fontejalon ajunsei la ora mesei. Fratele mă aștepta. Am mâncat o zeamă cu tăieței, am vorbit scurt de una, de alta... Apoi, i- am lăsat o jumate de somn și am plecat la Valentia. Tot drumul, un singur gând mă ținea stresat: să nu mă fac de râs înaintea lui Platon.


Biblioteca unu la Toront, situată în palatul de cultură, la 10 minute de casă, ocupa două săli de citire încăpătoare, liniștite, pline de cărți vechi, între care pe Krishnamurti nu l-am găsit. N-am dat de el nici la biblioteca doi, nici la centrala Valentia, nici în librării.
Până la urmă, îl găsii în internet, cu tot cu lucrări scrise, audio-video conferințe și discursuri. L-am citit, l-am recitit, l-am ascultat, l-am reascultat; nu odată i-am vizionat filmele, am notat în carnet aparte convingeri, dovezi, poziții... și multe cuvinte aripate.

Două luni de zile mediterane nu știusem de viață personală, indianu-mi întorsese mințile... În august, am plecat iar la nord, la somn – pregătit, înarmat, predispus la mari conversații, poate chiar și dispute.

Am sosit la râu aproape de prânz. Pe Barbus l-am găsit la colibă, nu singur. La plită trebăluia o femeie – cam la 40 de ani, de statură mijlocie, zveltă, îmbrăcată în rochie de vară, blondă, cu părul auriu, lung, împletit, cu șuvițe scurte ondulate la tâmple, nasul cârn, ochii căprui deschiși...
– Salut, Ego! Mă bucur să te văd! Iar la somn?
– Iar, din nou... și încă o dată. Zdorova, Seva! Azi nu ești singur.
– Fă cunoștință – Diamanta, ursita și tovarășa mea de viață. Prietenim și ne iubum încă de când eu terminam clasa zecea și ea a întâia. Mereu ne-a despărțit distanța, romanele, căsătoriile, ideile, iluziile... Acum sântem împreună.
– Seamănă tare cu o soră a mea... mai poartă și același nume.
– Coincidența face minuni – răspunse femeia zâmbind. – Poftiți la masă, oferim ciorbă de legume și popușoi ferți.
– Care moldovan ar refuza așa deliciu, la atâția kilometri?.. Acu vin, numai să arunc undițele, să nu piardă vremea pe mal.

După masă, mă retrăsei la apă, să-mi caut de treburile mele pescărești. Barbuss și consoarta rămaseră la colibă. I-am revăzut doar seara. Au coborât la mal, și el și ea surâzători, cu ochii lucitori, aducând un castron mare de popușoi copți, mai și înnădușiți în pănușe. – Ai prins ceva? – întrebă Barbus, mai mult să înceapă vorba, că mare pescar nu se arăta.
– Am luat doi cărășei la plută, i-am agățat la pripoane, poate-i gâsește deadea somnu. Mă uit eu la voi, și mă apucă gândurile. Bărbatului mereu îi stă mai bine cu o femeie alături, cum poruncise și făcătorul perechii dintâi. Am înțeles că vă cunoașteți mai demult... – Așa este. În copilărie am trăit în vecinătate, am învățat într-o școală. M-am îndrăgostit de Sevastian în clasa întâia, când m-a dus în brațe la careul ultimului sunet a promoției lui. Apoi el a plecat la Kiev, eu am rămas să-l aștept, și să cresc mare. – Cred că atunci erai cam mică pentru o relație serioasă...
– Clar... se trata de o dragoste copilărească. Spionam cu odiu toate fetele mari care-l admirau... Iar el... se uita la mine ca la păpușă. În clasa patra făceam sâni din batiste... el nu mă vedea. Abia într-a noua, la sărbători, când venea la părinți, mă observa în rol de domnișoară. Apoi s-a însurat el... apoi m-am măritat eu, apoi a divorțat el, apoi eu... apoi el iar s-a însurat pe aici, și eu iar m-am măritat pe acolo... Acum sântem liberi.

– La tabloul de azi... degrabă vă și căsătoriți – zisei eu răspicat, cu ideea de a pune tema dragostei în discuție.
– Nu e necesar – a răspuns Diamanta cu multă calmitate. – E prima dată, când aud o femeie să renunțe la matrimoniu oficial.
– E știut că dragostea nu poate fi asigurată documental. De prisos îi sunt legile statale, de prisos îi sunt jurămintele, și promisiunile personale.
– Ești căsătorit, Ego? – întrebă Barbuss, mai mult ascultând.
– Da, și nu prima dată... Da, căsătoria este doar un contract, pe când dragostea e un spațiu amplu și complicat... că nimeni nu-i mai dă de capăt. Ce-ar opina la capitolul ăsta o femeie formată?
– ”Când femeia plânge, umanitatea evoluează” – cam așa se termină ultima ”poveste” a maimuței și maimuțoiului... Prin natura-i genetică, femeia e o ființă sensibilă, emotivă, impresionabilă... vede lumea și percepe existența în moduri deosebite de ale bărbatului. Femeia mereu a stat la spatele lui, dar totdeauna și-a avut rolul în istorie. Numai războaie câte, direct sau indirect au fost motivate de femei, nemaivorbind de izbucniri economice, artistice... Femeia mereu a fost nu numai născătoarea copiilor, ci și a noilor sentimente, dorințe, tendințe ...
– Dar moftul? – Tot ea l-a generat, l-a dezvoltat și-l recreează în prezent. Femeia astăzi, ca și bărbatul, indiferent de realizările-i materiale, se află în criză mintală, chiar de face tot posibilul să nu o recunoască. Cine o face să sufere? Cine-i rupe inima? Cine-i provoacă durerile? Cine-i fură fericirea? Cine-i ia pacea sufletească? Cine-i controlează viața?.. – Părinții? Perechea? Soacra? Cumnata?.. O veche dragoste regăsită, una nouă pierdută?.. Colegele, șefa de la serviciu? O intimă prietenă? Un cerc restrâns? O companie? O dorință neîmplinită? Un plan nerealizat?.. – Nu, vina e numai a ei! Nimeni și nimic nu are capacitatea de ai controla viața, numai dacă ea singură nu deschide poarta... Nu e nevoie de a căuta vinovați, vinovate, ci – a gândi altfel decât cere stereotipul social. Asta pare a fi un mare duel polemic, dar nu-i așa. Lucrurile se simplifică doar înțelegându-se că în joc este propria fericire, cuibărită în mintea altuia, alteia, altora – în gândirile, comentariile sau deciziile lor. Cred că femeia, mai mult ca bărbatul, suferă mai tare pentru interpretare decât pentru întâmplare:
De ce nu m-a telefonat? De ce n-a răspuns când eu am sunat? N-are de gând să mă caute? N-are nevoie de mine? De ce nu mai sânt întrebată ca altă dată? De ce el face ce nu-mi place? De ce s-a uitat urât la mine?..
Pe femeie o încântă expresiile frumoase, fie chiar și ireale, false.
”Amorul meu, mă faci așa de fericită...”, ”Mor fără tine...”, ” Fără tine nu-mi pot imagina viața de mai departe”, ”Te iubesc zi și noapte, te voi iubi până la ultima suflare”...
Nici o persoană, cât de iubită și prețuită n-ar fi vreodată, nu are capacitatea de a pătrunde în mintea alteia, a-i modifica procesele biochimice, a o face fericită sau a-i regla propriile bătăi de inimă. Revenind la ce am început, vă spun că adevărata Dragoste, ca și alte concepte vitale, poate exista sau nu doar în propria conștiință. Sevastin, ce zicea Krishnamurti de Dragoste?
– Cred că Ego știe mai bine, sânt sigur că l-a ascultat de curând.
– Da, l-am citit, l-am văzut, l-am auzit... Maestrul susținea că atașamentul nu este dragoste; Că nu e dragoste nici răspândita gelozie, decursă din durabila și puternica afecțiune; Că nici dorința nu este dragoste, ci invers, este negarea dragostei; Că nici plăcerea, fiind satisfacție a dorinței, nu este dragoste. Tot el a spus că dragostea nu poate co relaționa cu stresul, frica, trădarea, furia, ura, mișelia, posesiunea ce condiționează dominația...
În orațiuni, Krishnamurti repeta că dragostea include în sine sentimentul unei responsabilități absolute pentru pământ, aer, apă... pentru toate vietățile umane și nu numai pentru un cerc închis persoane la care omul este asociat, fiindcă adevărata dragoste necesită un simțământ global. Maestrul a accentuat că răspunderea nu este o obligațiune, cu atât mai puțin o datorie. Odată ce o persoane este obligată, îndatorată alteia, nu o poate iubi.
Conform maestrului, alături de responsabilitate, dragostea include inteligența de a vedea și a făuri. Inteligența generează Compasiunea – o calitate a dragostei asemenea unei pietre prețioase, vii, lucitoare, implantată în mijlocul inimii.
Așadar, Krîshnamurti a întrunit în dezvăluirea dragostei Responsabilitatea, Inteligența, Compasiunea și propriul sentiment de Amor, de la natură dat fiecărei ființe umane. Am terminat. Seva, îți cedez cuvântul.

– Eu o să menționez câte ceva din scrisele lui Mikhail Naimy în ”Cartea lui Mirdad”, nu demult recitită. Mirdad susținea că dragostea bărbatului către o femeie nu este dragoste, ci doar un ecou îndepărtat, iar dragostea părintească – antreul sfântului hram al Dragostei.
Mirdad zicea: atât timp, cât fiecare bărbat nu va iubi la fel toate femeile și invers, cât fiecare copil nu va deveni copilul oricărui părinte și invers – fie ca bărbatul și femeia să-și admire corpurile, să se lipească între ei cu cărnele, coastele... numai să nu amintească de Sfânta Dragoste.
Tot Mirdad a scris că oamenii nu vor cunoaște bucuriile Dragostei atât timp, cât în inimile lor va fi ură... Că urând pe cineva sau ceva, omul se urăște pe sine.
Mirdad spunea că Dragostea nu e facere de bine, ci o necesitate, nu mai mică decât pâinea și apa, decât lumina și aerul;
Că nimeni n-ar trebui să se mândrească cu Dragostea, ar fi mai bine doar să respire cu Ea, liber, inconștient, cum respiră aerul;
Că Dragostea nu are nevoie de înălțare, Ea singură înalță inimi destoinice; Că nu merită de răsplătit Dragostea – Ea însăși este o valoare; Ea nu dă, nici nu ia în datorie, nu cumpără și nu vinde – Ea dă tot și primește totul, prin asta e permanentă azi, mâine și totdeauna;
Că Dragostea golește și din nou umple, încă mai tare, exact cum râul cel mare se revarsă în mare și din mare se alimentează, iar râulețul hotărât să nu-i întoarcă mării darurile, putrezește. Mirdad spunea că Dragostea nu acceptă ”mai mult” sau ”mai puțin”, ”acum” și ”atunci”, ”aici” și ”acolo”. Mirdad avertiza că la momentul, când companionii lui vor încerca să măsoare sau să prețuiască Dragostea, Ea va aluneca, lăsându-le în loc doar amare amintiri. Naimy, ca și Krishnamurti a scris și altele, dar ce s-a citat – dă clar de înțeles că de la Dragostea lor până la a noastră e ca de la cer la pământ.
– (Eu) Ar fi oare oameni pe pământ care să cunoască, sau cel puțin să recunoască așa dragoste, nu din credință, din propria convingere? Care bărbat, femeie sau părinte s-ar lua după capul lui Mirdad, de exemplu?

– (Diamanta) De acord. Într-o lume atât de mare, prea puțini oameni se înfruptă din Dragostea adevărată. E imposibil să primești o persoană cum este ea, dacă nu-ți poți accepta tu însuți propriile capacități și fapte. Îndoielile față de sine aduc la legământ. Bărbatul și femeia se ascund într-o cușcă, părându-li-se că astfel își vor păstra relațiile, că astfel se vor controla. Incertitudinea, în pereche cu îngrijorarea interioară îi împinge la întâmpinare, îi obligă să se pătrundă cât mai adânc, să se împletească între ei. Până la urmă, sânt temerile lor care-i mână la întâmpinare:
Teama de a fi singur, teama de viață, de lumea interioară, de responsabilitate, teama de a rămâne fără dragoste. Pentru a ține un om alături, nu e nevoie de a-l pune în cușcă, din incertitudine, din teama că va pleca. Trebuie de-i dat libertate. Anume frica de a pierde, foarte des aduce la pierdere.
Gelozia, suspiciunea și dorința de a se înlănțui... – din cauza la toate astea, relațiile se îngrelează, devin tot mai obositoare. Simțul posesiunii complică încă mai mult – odată cu apariția lui, bărbatul și femeia se fac obraznici, apar manipulări reciproce, obide, capricii; dispare atenția, răbdarea... dispare și respectul de altă dată. Iar corteziile artificiale nu rezolvă nimic, fiind false, mai mult duc în eroare...
Dragostea se datorează și se supune numai Adevărului, pășește numai pe urmele Adevărului, nicidecum și pe a minciunii, cât de dulce, parfumată și frumoasă n-ar fi ea. Cine recunoaște adevăratul Adevăr, și trăiește în interiorul Lui, recunoaște adevărata Dragoste și beneficiază de colosalele Ei avantaje, mereu în deplină libertate și fără frica de a o pierde vreodată.

– (Eu) Totul pare clar, accesibil, demonstrabil... însă pozițiile maeștrilor mă preocupă. Două luni l-am studiat pe Krishnamurti, zi la zi. I-am învățat cuvintele cu tot cu sensuri, accentul, intonația... Recunosc că filozofiile mele de până acum, inclusiv cele de facultate, au fost doar ușoare adieri pe lângă concepțiile lui tulburătoare, ce îndrumă la profunde schimbări mintale. De la el, ca de la nimeni altcineva, am înțeles îndeajuns ca să-mi dau sama de sumedenia greșelilor comise, de viața incorectă pe care am dus-o, și încă o duc.
Aș vrea să mă schimb, în propria favoare, în favoarea nepoților, a neamului, a lumii. Voi reuși eu oare să abdic la vechile moravuri, la tipica egoista mentalitate, de timpuri și genii neamului sudată în creier? Asta o zic eu, cu o jumate de veac trăit. Da ce-ar spune tinerii, săraci în ani de viață, cum ar reacționa ei la așa concepții? Părinții n-au obișnuința de a vorbi cu odraslele lor de amănuntele morale ale Dragostei, de parcă s-ar trata de ceva incredibil de tainic, privat și extrem de intim. De ce, când în Dragoste sexul nu este bazic?..

– (Diamanta) Sânt sigură că injustețea actualului mod de viață e simțită și recunoscută de milioane care nu știu de maeștrii profundelor viziuni. La fel de sigură sânt că și acele milioane se află în situația ta, și a noastră. Nici Krishnamurti, nici Naimy, nici alți filozofi suverani n-au planificat revoluții mentale, doar și-au expus propriile convingeri, demonstrându-le în felul lor, în funcție de propriile lor valori perceptive, morale... Apelând la optimismul uman, presupun că fiecare om simțitor, gânditor, mai devreme sau mai târziu va atinge propriul nivel de Inteligență, Responsabilitate și Compasiune, fără de care drargostea nu poate fi Dragoste. Până la urmă, dubiile tale, ale noastre, ale milioanelor, nu merită mare atenție. De la nori la pământ nu-i așa departe ca de la stele. Până la urmă adevăratele bunuri obiective și subiective, spirituale și morale, își vor recăpăta realele valori...
În noaptea ceia peștele nu trăgea, nici nu mă interesa. Undițele aruncate încă după amiază stăteau neatinse, probabil și goale, că nici măcar nu le-am scos. În schimb, aveam întinse două linii cu carași vii, de cu zi duse departe, la somn mare. Și, ce folos? – Chiar de suna clopoțel, nu-l auzeam, că eram ochi și urechi la nesfârșita conversație.

A douăza, istoria pescăriei se repetă, numai că somnul prins fu mai mic decât data trecută, iar crapul – mult mai mare. Barbuss a făcut din el zeamă dunăreană, și friptură. Popușoii fierți și copți nu se mai terminau, posesorul colibei avea învoială să-i rupă de unde-i poftea inima... Așa de tare era el onorat în satul cu primar filozof.

Conversația se înnoi la ora mesei de prânz... și se întinse până la miezul nopții. Eu am comentat Adevărul lui Krishnamurti, Barbus l-a desfășurat pe a lui Mirdad, iar Diamanta ne-a susținut cu talentu-i de a asculta.
După Adevăr, zburând pe deasupra religiei și a altor dogme, ne-am oprit la Domnul Dumnezeu, nu cel bărbos de pe al șaptelea nor, ci altul – Adevăratul. Din spusele lui Barbus, referitoare la Mirdad, am conclus că maeștrii afirmau aceleași convingeri. Înainte de a pleca acasă, i-am promis lui Sevastin să studiez neapărat scrierile lui Naimy.


Părută dată uitării, ”Cartea lui Mirdad” era o raritate. Internetul o avea, dar eu trebuia să o citesc de pe foi. La o săptămână de căutări nebune, o găsii într-un sătuc, la 90 km. de Valentia, lâncezind în magazia bibliotecii, strânsă între alte cărțulii îngălbenite, tipărită în anii 50 a veacului 20 – la comanda unei edituri franceze.

În aceeași bibliotecă, la marginea unui raft a sălii de citire, sub lumina zilei lucea o copertă nouă-nouță, evidențiată prin aspectul de filozof a unui indian, în a mea potentă presupunere. M-am apropiat, din pura curiozitate.
Devashish, autorul acelei cărți, întitulate ”Historias de un Maestro Tantrico”, descria fapte și convingeri ale altui indian, numit Anandamurti...

La Toront am lucrat în sudoarea frunții, mai întâi pe frontul lui Mirdad, apoi pe a indianului. Naiva-mi intenție era să-i provoc o mare surpriză lui Barbuss, doar cu un abzaț a lui Anandamurti:
”Toată umanitatea acestui univers constituie un singur popor. Toată umanitatea este unită în fraternitate: cei care rămân indiferenți față de acest simplu adevăr, cei care-l distorsionează, sunt dușmanii lui cei mai mortali. Umanitatea de astăzi trebuie să identifice acești dușmani și să construiască o societate sănătoasă, care va înfrânge toate obstacolele și greutățile.
Trebuie de ținut în minte că, până nu se va stabili o societate magnifică, sănătoasă și universalistă – toată cultura și civilizația umanității, sacrificiul, serviciul și efortul ei spiritual, nu vor avea nicio valoare.” (Historias de un Maestro Tantrico. Capitulo IV. Departamento de Contabilidad... p. 23 (tradus de autor))


În ultima sâmbătă de septembrie, iarăși înviorat de noi concepte vitale, am plecat iar la nord – cu mare nerăbdare, mai mult din interes filozofic decât pescăresc.

Odată ajuns la destinație, am parcat mașina, am tras trei claxoane lungi și m-am îndreptat spre pini. Izmaileanul nu era, nu era nici Diamanta.
Coliba, desfigurată la creastă, cu maldăre de stuf arse pe la capete, cu crengi prăjini și alte strâmbături uscate aruncate aiurea peste acoperiș... părea o jertfă a invaziei barbare. În jur, unde mă uitam, dădeam în grămăjoare de sticle goale, cutii, plastice, hârtii, ciolane...
Părtala de ierbușoară – pe care o lună jumate în urmă ședea Barbuss cu Brilianta lui în brațe – era călcat, fărmat… și îmbrăcat în gunoaie de magazin.
Dinspre tufarii de alături venea miros iute de împuțitură. Cu toată greața ce mă învăluia, m-am dat să mă uit. Urzicile ascundeau o grămadă de solzi, mațe… capuri de pești înnegrite de muște sătule și înțepenite. Dinspre colibă se auzeau răsuflări înnădușite, sforăit, frânturi de cuvinte urâte... și un oft lung urmat de sudalmă cunoscută.
M-am dat la ușă, perdica nu mai era. Din gura colibei ieșea aer greu, cu izuri de sudori stătute și drojdii așezate. Măsuța dinăuntru lipsea... îi zărisem o scândură pe-afară.
Pe o bancă laterală se vedeau pahare, resturi de mâncare, pachete rupte... și o canistră de vin aproape goală. A doua bancă nici se zărea – doldora de rufe puturoase, genți răpănoase și multe pungi flendurite, mereu din plastic. Pe patul filozofului sforăiau lungiți doi bărbați – flocoși, asudați... în pantaloni lucioși și maiouri vinete.
Afară, am dat de încă unul. Venea de la râu (ca eroul din poveste) cu undița într-o mână și o punguță cu doi chitici în alta: băut, slinos, cu barba lungă nespălată... și un muc de țigară între dinții înnegriți. Ne-am salutat, am vorbit... Coliba era populată de trei boschetari, în felul lor bătuți de soartă.
– La accent pari de-a nostru – îi zisei eu. – De unde ești?
– De la Chișînău – răspunse el, ferindu-și ochii. – Pă dreacu!.. Băieții de la Chișinău stau acasă... și dacă pleacă, fac treabă peste tot. Spune drept, omule, azi minciuna n-are loc...
– De lângă Leova...
– Așa mai cred... Da care sforăie?..
– Ii îs di la România, di la Vaslui.
– Comunitari, veniți să facă de râs băieții lu Peneș Curcan...
– Șini, șini?..
– N-atrage atenție, am spus și eu... aiurea. Știi a cui e coliba asta?
– Nu, niși n-am auzît di dînsu...
– De unde? Cine stă cu voi de vorbă... cu nările umflate de băutură?
– Asta... di la dipresii...
– Depresie?.. Așa-ți convine ție, și lor. Da, la ce pierd eu timpul? – A mea-i coliba! – strigă din spate o voce răgușită.
– N-are cum! – parai eu brusc, întorcându-mă la boschetarii ieșiți la lumină. – Ați auzit voi, măcar o dată, de Arhanghel Uralskii?
– Nu. Cine e?
– Normal!.. La viața voastră mizerabilă, n-ați avut de furcă cu oameni... E un bandit de la Siberia, mai credincios și ca popa, da-și face cruce numa cu limba, nu că-i e rușine, sau teamă... – Atunci, de ce, ce are?
– Că mereu are mâinile ocupate: dacă nu taie, împușcă, și dacă nu împușcă, numaidecât taie, gâtuie, spânzură... Ca om, e blând la suflet, îi place mult natura, pescuitul... și curățenia. Coliba asta, el a făcut-o, cu mânuța lui... din plăcere. Nu l-ați văzut? – Să ziceți bodaprosti... Ferească bojica, să dea el de mizeria făcută de voi aici. Dă comandă la haiducani să vă taie căte un ou de la fiecare... – să vi-l mâncați fără sare, în farfurioare aparte... Și dacă scoateți măcar un sunet, tot ei vă dezbat dinții, măselele care le mai aveți, plămânii, maiurile și tot ce v-a mai rămas de folos în mațele voastre putrede. Dacă nu credeți, a să vă pară rău, da va fi târziu.
– Păi... atunci, plecăm... și gata.
– Care ”gata”? Da porcăria asta cui o lăsați? Lui, Arhanghelului?.. Nu vă jucați cu focu, fraților. Altcineva nu, da el și sub pământ dă de voi. Eu v-am spus, că n-ați știut, da mai departe... Păcat de voi, sânteți încă tineri.
– Hai, că ne apucăm să facem ordine... dar nu-i tomberon, nu-s saci...
– Voi faceți treabă, că trec într-o oră și vă iau gunoaiele... Și saci vă dau, chiar acu, vă dau și un calup de săpun, să vă spălați, măcar la chip să sămănați și voi a oameni. Numa apucați-vă acu-acu!.. Când mă întorc, să fie adunat tot: sticlă la sticlă, cutie-la cutie...

Cât mahmurii își dezmorțeau oasele, eu am rupt-o La Cascavela, să aflu ceva de Barbuss. Am întrebat în baruri, pe străzi... – nimic.
Cineva mă îndreptă la primar. L-am prins pe ducă, se apropia ora mesei, mai era și sâmbătă. Nu știa nici el unde-i dispăruse protejatul... sau poate nu vru să spună...
Totuși, ceva-ceva am aflat, din stradă. Ultimamente, în sat se strecurase mare secret: cum că Barbuss ar fi câștigat bani grei la euroloterie...
Varianta mi se păru absurdă – el nu cumpăra bilete, finanțele nu-l atrăgeau . Mai degrabă că plecase cu Diamanta la Izmail, sau pe o insuliță, sau în alt colț a lumii – în doi să se înfrupte din nectarul dragostei dintâi, luminate de razele întârziatei înțelepciuni. La ieșirea din sat, oprii la un magazin, apoi făcui cale întoarsă la râu.

La locul de parcare mă așteptau saci cu gunoaie, și asta nu era tot. Pe mal se vedea porăială... Leoveanul, până la brâu în apă, rodea cu amândouă mânile capul albit de spumă, cu îndrăzneală dezbătând rapănul săptămânii, poate și a lunii.
Vasluienii, ambii în chiloți, uzi leoarcă – că de apă, că de sudoare, că de una și alta amestecate – gâfâind a astenie spălau grămezi de rufe. Mă văzură, dar nu se distraseră, nici eu nu le încurcai. Le-am aruncat calupuri de săpun și m-am ridicat la pini.

Anturajul colibei arăta aproape ca pe vremea lui Barbuss, doar într-un singur loc zării o hârtiuță și un capăt de răhat uscat pierdut din vedere sau, din grabă, uitat să fie luat.
Deasupra urzicilor, nu mai zbura gâză, nu că muscă verde și grețoasă... În locul hoiturilor de pește se vedea presurat strat gros de cenușă. Lângă plita curată, se uscau la soare fundurile oalei și a ceaunelor ciorsăite ca la mama acasă în ziua de paște, alături avându-și locul și alte tacâmuri – lăsate curate lună ca de-o fată mare înainte de măritare.
Coliba goală, toată se vedea presurată cu iarbă... De la duhoarea dinainte, rămase doar o finuță mireazmă de oghele iernate. Am aruncat o ultimă privire la pini, la colibă, la livăduța lui Barbus, apoi am coborât la râu.

– Mă băieți, ia faceți o pauză și veniți oleacă la badea – am strigat satisfăcut, îndreptându-mă spre mașină. Primul s-a apropiat leoveanul.
– Șeva nu-i așa, deadea?
– Tăt îi ghini, da putea hi încă mai ghini… Așteaptă să-ți vină și drujbanii, să vă spun șeva la toți odată. – Mata zi-i, sântem aiși și noi – se auzi vocea răgușită în spate.
– Ascultați atenți și nu mă întrerupeți, că de două ori n-am când să repet! Odată și pentru totdeauna să știți: ”Atârnarea* voastră față de lucruri și oameni se definește prin ceia ce voi vreți de la ele și de la ei. Și de tot, ce voi vreți de la lucruri și oameni depinde tot, ce lucrurile și oamenii vor de la voi. Din astă cauză, fiți atenți și vigilenți, chiar și când vorbiți, chiar și când răsuflați. Fiți atenți la ce vreți, la ce gândiți și la ce faceți. Fiindcă voința voastră e ascunsă în fiecare răsuflare, în fiecare cuvânt, în fiecare dorință, gând și acțiune. Iar ce e ascuns de voi, totdeauna e cunoscut și știut de către Atotputernica Voință a Universului”* (”Cartea lui Mirdad”, Mikhail Naimy), ce dirijează tot pe pământ, înăuntrul și în afara lui. M-ați înțeles, Hostia!?..* (Nafura!?..)

– Tari cuvinte... Cine le-a spus prima dată? – se intrigă răgușitul.
– Arhanghel Uralski. Și… chiar nu-i clar? – se grăbi leoveanul.
– Poate oare un bandit să gândească, să declare așa ceva?
– De ce ar trebui să crezi tu că un criminal n-are cap pe umeri – am intervenit eu. – Arhanghel a terminat școala cu medalie de aur, două facultăți cu diplomă roșie, vorbește liber 7 limbi, are scrisă carte... – Atunci, de ce omoară?
– Nu ucide pe oricare... curăță lumea de mizerii – asta face, asta poate, din asta trăiește. Numai pe unde n-a trecut el?!.. – Are comenzi pe toate continentele, ani de zile înainte... La urma urmelor, omul tre să facă ceva la viața lui, altfel se perde, chică în dipresii... – ca și voi.
– Și sâ fașim, deadi, dacă nu ni merji... Undi ni dușim, nimea n-ari nevoie di noi, parcă ni-i făcut... – Hai, domnule, spune ce mai ai de spus, că mai avem treabă – zise răgușitul, nu așa mahmur ca înainte.
– Facem în felul următor: Eu nu v-am văzut, voi nu m-ați văzut. Ceva curățenie se vede – maladeț și brava vouă! Mai departe, cum v-a hi norocu. Când o să apară Arhanghelu?.. – Nici nicuratu nu știe. Nici Scaraoțkii n-are idee unde se află el acu : că pe la Franța, că pe la Australia, că pe v-o insulă de aproape, că la Octavia... Poate să treacă pe aici și la trii di noapti... Mă rog ca la Dumnezău să păstrați curățenia... ca apoi să nu vă plângă neamurile de jale.
Păn la voi, aici s-a adăpostit om tare cumsecade. Nu lăsa un pai să cadă pe lângă colibă... cu grădinuță, livăduță... Oamenii din sat își scoteau pălăriile când îl vedeau. Nu vă împingă mai mult păcatul să vă bateți joc de sudoare străină. Folosiți-vă de colibă, de fructe, legume... folosiți-vă și de apă, de pește... da cu grijă, cu respect: și față de om, și față de natură. Nu vă mai treacă prin minte să lăsați câcălău din urma voastră, slugile negre cu mănuși albe și lungi demult nu mai sânt...
Ca semn de înțelegere și omenie, v-am adus apă de băut, ceva de mâncat... V-am adus și mahorcă, să învârtiți o ultimă țigară înainte de a lăsa fumatu. Vă las și o sticlă de coniac, de care nici popa n-a gustat, să vă turnați înainte de a lăsa băutura. Vă las și un pripon la somn, și o undiță, să aveți cum vă hrăni, cât ați mai paște frunza p-aci.

La ultimele auzite, băieții rotunjiră ochișorii, lungiră urechile... Eu am ridicat ușa la portbagaj și i-am îndemânat la descărcat. Abia atunci mă crezură și se aruncară la cumpărături. La urmă, l-am reținut pe leovean, să-i explic funcțiunea priponului, să încarce și sacii în mașină.
– Ați făcut treabă bună, nu?
– Caneșna* (desigur), numa că românii pi mătali nu te-o înțăles păn la capăt. Asta eu, am vorghit cu dânșii – de-odată, după și ai plecat. Ii nu înțăleg poneatiili* (conceptele) noastri, le-am lămurit tăt cum trebuie. Da Arhanghel știi 7 linghi cu tot cu feni* (jargon criminal), sau aparti? Da n-ar avea el șeva di lucru și pintru mini? Padlă* (nemernic) să șiu, dacă nu fac tăt și el spuni... – Fără, fără... fenia nu-i limbă. Arhanghel lucrează fără ansamblu, de-atâta și-i arhanghel, altfel era înger. Cum ințeleg eu, te trage la banditizm...
Da tu uită... uită de dânsu, uită de feni, uită și romantica de haiduc. Dacă pe aicea tot nu-ți merge și nu-ți merge, du-te la Moldova, întoarce-te la Leova... Acolo pățani ca tine sădesc livezi, vii, fac, dreg... ridică țara din pârloage.
Și dacă n-ai să poți ca alții, ai să întărești și tu un par, ai să bați o scândură la gard... Pe ce n-ai pune mâna, tot folos ai să aduci acolo.
Dacă nu-ți merge, nu-ți mai bea mințile cu spălături de la butoaie. Du-te acasă, mă băiatule. Acasă-i altfel, acolo-i raiu nostru, acolo pământu-i negru-negru, patlajica-i patlajică, măru-i măr... și pânea-i pânică; și un frate, și o soră, și un neam, și un mahalagiu te mai susține, macar cu o vorbă.
Acasă, și câinii îți latră ca în loc de ”buna ziua”, și aerul te cunoaște... – Acolo și pereții fac din ochi, mă băiatule, mă!
S-a uitat leoveanul la mine, s-a mai uitat, apoi a surâs. I-am strâns mâna, l-am bătut pe umăr, să nu-și piardă duhul măcar până plecam.
Apoi am urcat în mașină și m-am retras la malul nostru, înștiințându-l pe fratele că vin la somn. Coliba de Cascavella nu mai deținea importanța de înainte.


Vechiul post de prins, îngălbenit cu straturi de frunze și ierburi de toamnă, în zi de sâmbătă pustia, parcă așteptându-mă anume pe mine.
Am aruncat o undiță la plută, apoi m-am apucat de întins cortul și accesoriile de noapte. Seara a apărut fratele, Deadea și o căldărușă de cărășei vii. Rânduindu-mă cu Ukil, am dus înnot toate pripoanele care le aveam, să fie pe noapte, la somn. S-ar fi băgat și Deadea în apă, să ducă și el o linie acolo, dar nu avea cum – șchiopăta, după o mare cumpănă.
Pe unchiul Teodor nu-l văzusem demult. Câțiva ani în urmă, fiind acasă în concediu, avuse el un accident serios. Tot șezând împreună pe lângă undițe, el povestit cum a fost:

Într-o zi, cobora încet pe lângă pădure, cu tractorul și remorca plină cu piatră de la Haragâj. Îl avea și pe băiatul mai mare în cabină.
La ultima lăsătură, mai abruptă din tot dealul Baimacliei, frâna n-a mai ținut. Băiatul a sărit, el a rămas, cu speranța să controleze situația.
Tractorul nu se mai supunea: Nimerind cu o roată într-un hândichi de la marginea drumului, l-a aruncat pe geamul dinainte, apoi s-a răsturnat, prinzându-l desubt, și cu un picior rupt mustind de sânge.
Băiatul, speriat și pierdut, nu știa ce să facă. Unchiul, încă conștient, l-a trimis în pădure după un par subțire, cât de lung. Băiatul a găsit o nuia groasă, a adus-o, i-a băgat un capăt sub tractor, iar de altul a ridicat cât a putut. Tată-său, slăbit de sub greutate, a ieșit. Feciorul i-a strâns, cu a lui curea, piciorul din șold și a fugit în sat, după ajutor...
Când ajunse salvarea, unchiul era cu mințile departe. Și-a revenit pe patul spitalului, unde era așteptat de doftori, surori medicale și sanitare cu palme întinse. Patru lunișoare de zile a tot făcut soție-sa Veronica împărțituri, să-și vadă b
bărbatul acasă.
După o recuperare de doi ani, Teodor s-a întors pe peninsulă, nu la muncă. După legislație, i se cuvenea pensie de invalid. La ziua ceia de pescuit, avea el câteva luni de când medicii comunitari îi întindeau procesul. Era cam mâhnit, bănuia că pierdea timpul, vroia să plece acasă. A vorbit fratele cu el, am vorbit și eu: ”Ai să te duci acasă, și?.. Tu în țara asta ai lucrat ani și ani, ai tot dreptul să primești ce ți se cuvine, și dacă va trebui, ai să ajungi și în judecată. Aici nu-i ca la noi... Ce-i a tău, a tău este! Când oi veni la Moldova, să te văd vesel, mulțumit... nu înnegrit, amăgit și bătut de soartă. Așa că, ține flagul! Niсi un pas înapoi! Dreptatea-i a ta!” Deadea a zâmbit, a și strănutat – încurajarea i-a priit.

În noapte, am luat doi somni buni. Dimineață am mai tras unul, mai mare, și doi crapi sub 8 kile. N-am mai stat, am și plecat. Ca totdeauna, la Fontejalon ne aștepta cumnata, nepoata și o oală mare de zamă cu tăieței, dreasă cu borș de casă; încă și un ceaunoi de chiperi, tot ca la Moldova umpluți. La masă, am închinat pentru părinții duși, am ciocnit pentru noi… Unchiul a povestit de sat…

În drum spre Valentia, m-a copleșit nostalgia. Ca niciodată voiam să plec la patrie, măcar pe o lună. Aș fi zburat chiar atunci, dar încă mă aflam în situație de reabilitare. Medicii mă țineau la evidență strictă, nu-mi recomandau să plec departe și pe mult timp. După cum pronosticau ei, examinările diagnostice se răreau doar în următorul an.

P.S. Pe Barbuss, de atunci, nu l-am mai văzut, dar ceva legat de el am auzit, apoi am și citit. După cum se zvoni mai târziu în zona Octavio, cineva de la Cascavella într-adevăr luase cuș fabulos la loterii. Și dacă el nu cumpăra bilete, asta nu însemna că nu era anume dumnealui eroul de invidiat. Reala legendă a acelei regiuni glăsuia că:
Într-o bună zi, Diamanta ar fi intrat într-un magazinaș de o mie de articole, unde se vindea și presa. Femeia (la rugămintea iubitului) a cumpărat ziarul ”Pais”. În loc de rest, zâmbitorul vânzător i-a oferit un bilet de noroc. Ea nu prea a înțeles de ce se trata, dar, nevrând să-i facă omului inimă rea, a acceptat.
La câteva săptămâni, trebăluind în colibă, din neatenție, Barbuss răsturnă o cutiuță cu nimicuri. Biletul cu pricina, uitat încă din prima lui zi de cumpărare, zbură pe măsuță. Tot atunci, observându-l, Diamanta își aminti de hărtiuța cumpărată din curtoazie, fără să știe nici la ce servea.
Într-o zi de vizită în sat, trecând pe la magazinaș, izmaileanul a dat biletul la verificare. Tot atunci, aparatul de loterii a dat un sunet subțire, a scrâșnit a trevogă, apoi și-a înroșit micul ecran cu un șirag lung de cifre. Vânzătorul s-a dat aproape, să vadă... – Mai n-a leșinat: biletul era căștigător, la nivelul zecilor de milioane ...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!