Virgil tocmai a încheiat cu bine sesiunea de examene, fără restanțe și cu o medie mare care-i asigură bursa și pentru anul viitor. Are toată vacanța mare în față, a revenit acasă la părinți, în satul de pe malul Someșului, unde-și va petrece vara, de drag de locurile natale, dar și din lipsă de bani pentru o altă opțiune. O vreme zilele trec citind sub bătrânul nuc din grădină sau în șura cu fân, mai face drumeții pe cărări știute din copilărie, trasee nostalgice la care se întoarce mereu cu drag.
De la o vreme însă, se instalează monotonia și plictisul și mai cu seamă simte lipsa unei prietene care să-i umple timpul și spațiul cu prezența ei feminină. E o zi superbă de iulie, miezul verii, cu zile și nopți caniculare și se gândește ce bună ar fi o baie la Someș, la podul de cale ferată, unde apa e adâncă și lină ca un bazin de înot olimpic. Ajunge la pod, e o liniște desăvârșită, încă n-au sosit la scăldat copiii și tinerii din sat, doar o fată frumos bronzată, într-un costum de baie verde smarald, înoată alene pe sub pod, ca o mreană uriașă. Se întoarce de pe burtă pe spate, îl vede stând pe mal și-l salută cu o mână ridicată și un ”hello!” ștrengăresc. Îi răspunde și el doar cu un semn din mână, n-o cunoaște, dar o simpatizează din primul moment. Se pare că simpatia e reciprocă. Fata iese din apă, cu trupul splendid acoperit de picături strălucind diamantin în lumina soarelui de amiază, și un zâmbet șăgalnic îi luminează chipul de actriță de cinema. Se așază amândoi alături pe cearceaful fetei, fac cunoștință, ea e Vera, studentă și ea după primul an de facultate, venită în vacanță la bunici pentru vreo două săptămâni. Gil și-o amintește doar când era mică și mai venea în vacanțe prin sat, dar n-ar mai fi putut recunoaște fetița de altădată în domnișoara de acum.
Din păcate, ”brusc și dintr-odată”, dă năvală hoarda de prichindei ai satului, arși de soare ca niște copii din Caraibe, care sar cu toții deodată în apă împroșcând tot țărmul și le strică tihna poveștilor. El o invită într-o drumeție pe dealurile și prin pădurile copilăriei, în locuri numai de el știute, ajung la un izvor ascuns într-o poieniță înconjurată de copaci seculari, unde se retrăgea adesea în copilărie, adormind în ciripitul păsărilor și clipocitul izvorului curgând lin printre ierburi înalte înțesate cu flori sau șerpuind zgomotos printre stânci pline de mușchi și licheni. În rochița ei galbenă, Vera pare și ea o floare mare printre celelalte flori din jurul micului izvor. O soarbe din ochi cu tot sufletul iar imaginea aceasta ar vrea s-o păstreze vie în memorie pentru totdeauna. O poartă pe brațe peste pârâiașul somnoros, apoi se afundă amândoi în adâncul întunecos al pădurii, unde o înlănțuie cu brațele lui puternice de culturist, o lipește strâns la piept și o sărută pentru prima oară, îndelung, ca pentru veșnicie.
Urmează apoi zile și seri pline de farmecul unic al îndrăgostirii. Le-ar plăcea mult să meargă în fiecare zi la Someș, să înoate îndelung în apa lină și limpede, să stea apoi la povești pe nisipul fierbinte ori pe malul verde umbrit de plopi uriași. Dar din păcate locul e mereu ocupat de găștile gălăgioase ale ștrengarilor din sat. Gil găsește soluția salvatoare:
- O să te duc pe Insula Fericirii! declară el zâmbind misterios.
- Da? Unde și când? Prin Seychelles ori Maldive? sugerează ea, râzând ca de o glumă.
- Aș vrea eu, dar nu. Am eu o insulă pe Someș, la câțiva kilometri în amonte de sat. Te invit pe insula mea misterioasă.
Pornesc amândoi ca într-o expediție, pregătiți cu mâncare și apă pentru o zi, îmbrăcați lejer ca pentru o zi caniculară. Gil o conduce pe drumuri de țară, pline de colbul verii, pe cărări șerpuite prin păduri de plop și mesteacăn, merg încet și fără spor pentru că mereu uită de drum și se sărută îndelung, când în lumina soarelui orbitor, când la umbra copacilor seculari. Orizontul dinspre munți se întunecă tot mai mult cu nori negri și se aud bubuituri îndepărtate care prevestesc furtuna ce va veni, dar Gil e încrezător că nu va ajunge până aici. La munte plouă în fiecare zi, dar aici n-a mai plouat de două săptămâni. Așa că nu se teme de furtună. Ajung la o bifurcație a apelor râului iar între cele două brațele ale sale doarme în căldura amiezii insula lui Gil din copilărie, Insula Fericirii. Cu șlapii în mâini, trec apa scăzută și caldă, până pe insula care-i primește cu plaja ei fierbinte și orbitor de albă, cu pădurea bătrână de plopi, cu răchitele și desișurile de trestii de pe maluri și păsările ciripitoare din copaci.
-Uite un fazan! strigă Gil și-i arată Verei un superb fazan viu colorat în desișul de trestii de pe mal. Fazanul își ia zborul cu fâlfâit de aripi și un țipăt ascuțit. Se plimbă amândoi o vreme ca să vadă minunile insulei și să-și găsească locul ideal de baie și plajă. Norii negri dinspre munți se ridică parcă tot mai sus acoperind cerul pe jumătate, iar bubuiturile se întețesc și se aud parcă tot mai aproape. Vera e cuprinsă de panică, dar Gil o liniștește, un bun motiv s-o ia în brațe și să-i acopere buzele cu săruturi îndelungate. Soarele e mereu orbitor și fierbinte, e liniște pe insulă, deci, nici un motiv de panică, se scaldă îndelung în bulboana adâncă de sub umbrele plopilor de pe mal, apoi stau la plajă și sporovăiesc cu ochii închiși de lumina puternică. Gil îi masează corpul de zeiță cu ulei de plajă, sărutând pe rând fiecare centimetru pătrat din corpul ei impecabil modelat, apoi e rândul ei să-i maseze cu ulei pieptul, spatele, coapsele, musculatura frumos bronzată și reliefată ca cea a unui Apollo din vechime. Așa trec ore în șir, spre nord, deasupra munților, e întuneric și furtună de multe ore, dar aici pe insulă e bine, liniște și pace paradisiacă. De la o vreme însă, scăldându-se, observă că apa nu mai e limpede ca de obicei, e deja tot mai tulbure și cu un miros neplăcut de mâl și murdărie. Ceva se întâmplă în amonte, probabil ruperea de nori dinspre munți va tulbura apa și nu vor mai putea face baie. Nu-i nimic, vor mai petrece câteva ore la plajă, vor mânca și se vor iubi pe plaja fierbinte iar spre seară vor porni spre casă.
Dar apa nu doar că se murdărește treptat, ea crește văzând cu ochii, e la un minut la altul, micșorând îngrijorător plaja, încât sunt nevoiți să se retragă în grabă pe un grind mai înalt, sub un plop scorburos. Între timp, cerul s-a întunecat de tot iar fulgerele și tunetele sunt tocmai deasupra capetelor lor. Apoi se dezlănțuie iadul. Ca la un semnal, ploaia torențială cade din cer ca revărsată dintr-un cazan uriaș iar printre șuvițele ploii cerul e brăzdat de fulgere dese și apropiate. Vera e înspăimântată de moarte, Gil o liniștește și o acoperă cu trupul lui masiv, deja sunt uzi până la piele, dar ploaia e caldă și nu e un pericol de îmbolnăvire. Pericolul vine dinspre râu, care se umflă tot mai mult, clipă de clipă, o bună parte din insulă e deja inundată iar din malul abrupt de vizavi se rup bucăți mari de pământ, luate apoi de apele învolburate. Gil e speriat de moarte, așa ceva nu a mai văzut niciodată pe cursul râului de când trăiește el pe malurile lui. Pare un cataclism de proporții dezlănțuit după săptămâni de caniculă.
- Gil, vom muri! strigă Vera speriată, cu ochii măriți de groază.
- Stai liniștită! strigă Gil, să se facă auzit peste vuietul furtunii. Nu va mai ține mult! Și apoi sunt eu cu tine. Cât sunt cu tine nu ți se poate întâmpla nimic!
Dar apele învolburate le cuprind deja picioarele. Gil o ia pe Vera în brațe. Ea plânge și tremură ca o pasăre prinsă în capcană, el o sărută mereu pe fruntea udă, pe obrajii cu lacrimi sărate, pe buzele fierbinți. Când apa îi ajunge la brâu, Gil știe că singura scăpare va fi să se lase amândoi în voia curenților, să înoate atât cât pot ca să se mențină deasupra apei, amândoi sunt buni înotători și poate Dumnezeu îi va ocroti și apa îi va scoate undeva la mal, în aval. Riscul e însă maxim. Cum să înoți în ape învolburate care te izbesc din toate părțile, cu vârtejuri care te trag la fund și te dau mereu peste cap?
- Vera, va trebui să ne lăsăm duși de val, să înotăm cât putem de tare, să ne menținem deasupra apei și să tragem cumva spre țărm.
- Nu vom reuși, Gil! Apele sunt înspăimântătoare, tu nu vezi? Cum să înoți în așa ceva?
Vera e ca paralizată de spaimă, deci nici nu poate fi vorba de a înota în haosul din jur.
Un buștean dus de ape îl atinge din spate, julindu-i soldul până la sânge. Dar copacul pe jumătate putred e salvarea lor. Cu o mână îl apucă de un ciot de la capăt, bușteanul se răsucește în apă spre ei. Cu un curmei de viță sălbatică îl leagă de o creangă mai groasă a plopului sub care stau. Lemnul lung și gros se oprește din drumul lui.
- Vom călători cu barca! Încearcă Gil să fie glumeț pentru a mai înveseli sufletul înghețat de spaimă al Verei.
Ea încearcă să zâmbească printre lacrimi. El o așază călare pe lemnul ud și-i cere să se țină zdravăn de crengile laterale ale bușteanului ca de niște mânere. Apoi se prinde și el strâns de capătul bușteanului și desface curmeiul cu care-l legase, lemnul se leagănă ușor și pornește la vale, el ține voinicește cârma, înotând la capătul lui din spate și ținându-l de resturile de crengi să nu se rostogolească în mers. Drumul e o vreme destul de lin și speranța de scăpare e mare. Dar la un moment dat vine surpriza înfiorătoare. Pe cursul râului, sub forța de eroziune a apelor învolburate, s-a format o cascadă uriașă în albia de lut, în care vor cădea cu trunchi cu tot, iar asta va însemna sfârșitul lor.
-Gil, vom cădea! Mai apucă să strige Vera. El se aruncă din apă asupra ei și o cuprinde strâns în brațe. Se rostogolesc amândoi în hăul căscat sub ei, simt izbitura apei, și un val care parcă-i mână spre mal, mai aud o clipă vuietul surd de sub apă, apoi se face liniște.

- Măi, Gilache, ne-ați dat niște emoții, de-am crezut că v-am pierdut pentru totdeauna!
Gil deschide ochii și vede chipul vesel al pădurarului Vasile aplecat asupra lui. În jur alți oameni, unii cunoscuți alții necunoscuți.
- Vă căutăm de ceva ceasuri bune, continuă Vasile pădurarul. Noroc că v-a scos apa la mal într-o surpătură mai liniștită a țărmului, altfel nu vă mai găseam decât pe la Dej, glumește el.
- Vera! bâiguie Gil, îngrijorat. Vera, unde e?
- Aici lângă tine. Și ea își revine, ați cam băut la apă tulbure din greu, dar în rest n-aveți nimic, sunteți bine.
Gil se răsucește pe o parte și o descoperă pe Vera întinsă alături de el. Vera zâmbește, cu fața plină de nămol și alge. Gil o ia în brațe și o strânge gata să-i iasă fetei ochii din cap, apoi o sărută lung peste petele de noroi și peste firele de alge de pe față.
-Te iubesc, îi șoptește Gil la ureche
-Și eu, răspunde în șoaptă și Vera.
-Te voi iubi toată viața! declară Gil, plin de entuziasm. Dacă am trecut amândoi prin moarte nimic nu ne mai poate despărți!

Vorbe frumoase, cum își spun oamenii de atâtea ori în viață, dar care rămân doar vorbe spulberate de vântul sorții. Soarta care i-a despărțit și pe Gil și pe Vera. Vara a fost în continuare frumoasă, s-au despărțit în toamnă, să meargă fiecare la facultatea lui, la sute de kilometri unul de altul. Își mai scriau, la început cu patos și dor de revedere, chiar s-au revăzut de câteva ori în orașul unde Vera își făcea studenția, dar întâlnirile lor parcă nu mai aveau fiorul celor de altădată, apoi scrisorile s-au rărit până au încetat cu totul. Gil a aflat doar de la niște prieteni comuni că Vera se căsătorește, undeva departe, cu un fost coleg de facultate. S-au revăzut după treizeci de ani. Doi străini care aproape că nu s-au mai recunoscut, nici după înfățișare, nici după suflet...