agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-08-26 | |
A fost odată, în vremurile de demult, într-o împărăţie de la marginea lumii pe un hotar neştiut de celelalte neamuri, un prinţ bogat cum nu se mai ştia altul pe lume, cald la suflet, înţelept, mare la sfat, iute ca fulgerul, tare ca piatra de cremene şi ascuns precum adâncul mării.
Un singur lucru îi lipsea prinţului pentru a fi desăvârşit: nu putea să iubească. Tatăl lui, împăratul şi mama sa, împărăteasa, muriseră seceraţi de blestemul unei vrăjitoare, cu mulţi ani în urmă, pe când prinţul nu era decât de-o şchioapă şi neştiut de maştera cu inimă haină. La moartea lor o parte din oamenii de suflet ai împăratului, plecaseră în mare taină, sub îndrumarea unui sfetnic credincios, dincolo de codrii de nepătruns, peste munţi cu stânci semeţe şi cu vârfuri gulerate de nori, într-un pământ tainic, aflat în mijlocul apelor, pentru a proteja viaţa micului prinţ. Pe pământul dintre ape, lăsat moştenire prinţului de iubitorii săi părinţi, primise sfetnicul cel tainic poruncă, cu limbă de moarte, să vegheze construirea unei cetăţi şi să crească o împărăţie mică şi puternică, numai din oameni aleşi, înţelepţi, frumoşi şi credincioşi viitorului împărat. Și împărăţia crescuse ca un ochi tăcut în pântecul larg al mărilor şi odată cu ea crescuse şi prinţul. Sfetnicul care-i ţinuse loc de tată îmbătrânise şi se încovoiase sub taine şi munci, însă prinţul îi aducea în fiecare zi bucurie sufletului: era înalt, frumos cum nu-i fusese încă dat să vadă un alt tânăr până atunci, înțelept, cumpătat şi viteaz. Dar singur. Multe fecioare îşi găsiseră de-a lungul anilor refugiu şi casă în împărăţia cea tainică. Unele dintre ele fuseseră prinţese căzute victimă piraţilor. Si sângele şi portul le erau alese, dar nu aveau trecere în faţa prinţului. Obişnuit să se antreneze cu acvilele, animalele pădurii ori peştii, prinţul născuse în suflet taine despre care doar ochii întunecoşi îi vorbeau uneori sfetnicului său credincios. Ajuns la vârsta la care se naşte în suflet iubirea, prinţul se închise ca o scoică. Tăcea mai tot timpul, râdea puţin şi deseori urca în turnul cel mai înalt al cetăţii şi scruta marea ore în şir. Citindu-i zbuciumul sufletului în ochi, sfetnicul îl chemă pe prinţ şi-l întrebă cu grijă: - Dragul meu, de-o vreme ceva te frământă...o văd în ochii tăi pe zi ce trece mai întunecaţi. Eu sunt bătrân şi împăratul, tatăl tău, mi-a cerut să te cresc ca pe cel mai mare împărat al lumii, să te ajut să ajungi cu mintea unde gândul nu are graniţe, să te învăţ meşteşugul armelor, să te ascult când avântul te-ndeamnă să cuprinzi oceanul cu ochii şi să te ridic atunci când cazi. Eşti fiul pe care toată viaţa l-am dorit aproape, eşti prinţul pe care şi mort fiind m-aş ridica să-l apăr, eşti împăratul pe care mi-aş dori să îl servesc. Prinţe, spune-mi rogu-te, ce-ţi umbreşte sufletul? Prinţul privi tăcut mâinile noduroase, pline de cicatrici, ochii adânci şi pătrunzători ai sfetnicului şi luându-şi inima în dinţi îi spuse: - De-o vreme codrii nu mi se mai par destul de verzi dimineaţa, cerul mi se pare cât o aripă de vultur, marea cât este ea de largă nu-mi pare mai lată decât o coadă de peşte....Am crescut doar între aceste ziduri şi nu ştiu decât ceea ce tu mi-ai spus despre trecutul meu ... Stiu că tronul aşteaptă să-mi aleg împărăteasă şi să domnesc în linişte, înţelegere şi pace până la adânci bătrâneţi, dar ...ceva nu mă lasă...Toţi preoţii pe care i-ai adus aici mi-au dezvăluit un cuvânt pe care, spun ei, s-ar construi o adevărată împărăţie: iubire. Ce este iubirea, însă, nu am putut nicicând pricepe...Barzii, poeţii, savanţii, servitoarele, soldaţii, țăranii, brutarii, toți vorbesc despre iubire şi par a o-nţelege pe-ndelete... Toţi spun, în felul lor, că de iubire nu-i, nimic nu e şi că viaţa nu-şi găseşte rostul decât de e condusă de iubire. Cum să fiu un împărat înţelept dacă nu pot simţi ceea ce ascunde acest cuvânt? - Măria Ta, prinţe, dragul meu, îmi făcusem griji mari şi numai eu ştiu câte nopţi am numărat stelele cerului gândindu-mă la piatra care ţi-a tulburat fântâna inimii. Sfetnicul râse încetişor. Dacă numai iubirea este cea care te tulbură, iată-mă liniştit şi împăcat în apusul vieţii mele. Iubirea, aşa cum mi s-a arătat şi mie, este simplă, prinţe, simplă şi caldă ca pâinea întinsă rotundă pe ştergar, e uşoară ca o pană de vultur şi jucăuşă precum pisicile ori câinii îndestulaţi. Vine când vrea şi pleacă uneori prea devreme. Este nestatornică, prinţe, şi tumultoasă ca marea pe timp de furtună, e plină uneori ca ploaia ori scurtă ca nopţile de vară. Alteori este grea precum anii de secetă, cumplită precum furtunile de zăpadă, adâncă şi întunecată precum codrii din spatele cetăţii, fulgerătoare, aprigă, dureroasă ori distrugătoare, dar fără ea nu poţi, căci iubirea lovește în inima tânără, o prinde, o aruncă, o izbeşte de zidul indiferenţei şi uneori o lasă să moară ...E largă lumea...şi e lată...dar niciodată, oricât de lată şi largă ar fi nu va putea prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezlănţui. Fiecare îi ştie o formă sau alta, dar miezul iubirii e tare greu de atins...Doar preoţii cei mari ori înţelepţii lumilor de sus şi de jos de l-or putea vreodată atinge... - ...Oricât de lată şi largă ar fi lumea nu va putea prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezlănţui..., repetă prinţul ca prin vis. Deodată se-ntoarse şi-ndreptă spre sfetnic privirea întunecoasă şi aprigă a ochilor însetaţi de cunoaştere. Stefnicul simţi un fior rece pe şira spinării. - Vreau să aflu tot, spuse prinţul. Tot ce mă poate conduce spre miezul iubirii. Vreau să iubesc închis ca scoicile, săltăreţ ca peştii, desculţ precum călugării, înalt precum acvilele, simplu ca țăranii, aprig ca soldaţii, cald precum mamele, firesc precum copiii, senin precum bătrânii. - Prinţe, o viaţă-ntreagă nu-ţi va fi de-ajuns pentru călătoria pe care o visezi. Fie-ţi milă de bătrâneţile mele şi nu mă lăsa singur în pragul morţii. Nu-ţi lăsa supuşii pentru un vis, stăpâne! Nu uita cuvântul împăratului: clădeşte pe sacrificiul lui împărăţia la care a visat! - Poţi face lumea mică cât să-ncapă în căuşul palmelor mele, dragul meu sfetnic? Poţi să-mi pui lumea cu ale ei taine la picioare? Trei ani îţi cer să mai aştepţi până când rodul vieţii tale închinate mie va fi cules. Trei ani voi căuta un înţeles şi de-l găsesc sau nu mă voi întoarce şi voi cârmui lumea dintre ape cum voi putea mai bine. Bătrânul nu avu de ales. Acceptă cu teamă hotărârea prinţului şi–l pregăti de drum cum putu mai bine. După o săptămână de pregătiri intense, tânărul îşi puse spada tatălui său, îşi prinse cămașa cu un brâu lat ţesut cu pietre nestemate și fir de aur de mâna mamei, umplu desaga cu merinde din lumea dintre ape şi purcese la drum pe o corabie mică, împreună cu doar doi mateloţi. - Marea să-ţi liniştească apa din adâncuri, prinţe, soarele să-ţi lumineze sufletul, luna să-ţi spele întunericul, pământul să te primească, focul să te aprindă, vântul să te aducă mai repede acasă. Mergi cu bine şi anii să se scurgă repede precum zilele de iarnă. - Rămâi cu bine, prietene şi ...tată. Mare fu jalea bătrânului sfetnic. Tatăl prințului, împăratul, îl avertizase înainte să-şi dea ultima suflare, că blestemul vrăjitoarei îi va atinge urmaşul. De-aceea hotărâse împăratul să-l ascundă de lume. De-aceea apăruse împărăţia dintre ape. Chemarea destinului era însă mai puternică decât pământul cel nou. Si iată-l singur, plecând în căutarea iubirii pe care nu-i era dat să o cunoască vreodată. Croindu-şi drum printre valuri, ochii prinţului tresăreau însă de bucurie. Ii râdea faţa şi sufletul de parcă tot ceea ce căutase se găsea în lumea pe care nu apucase să o cunoască înainte. “Ce să fie oare bucuria pe care o simt acum?”, se întreba prinţul în timp ce ochii îşi pierdeau pe zi ce trecea întunecimea. “Iubirea, aşa cum mi s-a arătat şi mie, este simplă, prinţe, simplă şi caldă ca pâinea întinsă rotundă pe ştergar, e uşoară ca o pană de vultur şi jucăuşă precum pisicile ori câinii îndestulaţi...” Cuvintele bătrânului sfetnic îi gâdilau urechile în timp ce vântul i se juca vesel prin pletele negre ca pana corbului. Deodată, pe puntea corabiei, căzu din înaltul cerului o pasăre mare, cu pene albe, ţipându-şi durerea şi spaima. Unul dintre mateloţi, înăsprit de lupta cu marea o prinse de-o aripă si dădu s-o arunce peste bord. Pasărea se tânguia jalnic simţindu-şi sfârşitul aproape. - Stai. Ce faci? – ţipă prinţul venindu-i în întâmpinare. - Prinţe, păsările astea cad des pe punte, dar nu ne putem încărca cu îngrijirea lor. Soarta lor este să zboare cât le e zborul, să se hrănească, să se-nmulţească şi când soarta le e potrivnică, să moară. - Nu şi pe corabia mea! Aici vor găsi odihnă şi hrană, linişte şi respect pentru căderea din zbor. Zi de zi prinţul hrănea cu mâna lui pasărea, o ajuta să-şi dezmorţească aripile şi îi vorbea cu căldură în răcoarea nopţii. În a şaptea zi de călătorie pasărea îşi întinse odihnită aripile şi pe globul de aur al soarelui îşi luă zborul făcând mai întâi două – trei cercuri largi deasupra corabiei. Privind-o zburând departe de mâinile sale protectoare prinţul simţi un val cald de sânge inundându-i inima şi bucurie şi teamă pentru pasărea pe care poate nu o va mai vedea vreodată. “Iubirea vine când vrea şi pleacă uneori prea devreme” îi răsunară în minte cuvintele bătrânului sfetnic. “Să fi găsit aşa degrabă un drum spre rotundul iubirii?”, se-ntrebă prinţul mângâindu-şi spada. Si zilele treceau una după alta, norii se înteţeau pe cer iar lumile încă nu se zăreau la orizont. - O să plouă, stăpâne. Va fi furtună căci bate vântul dinspre soare-apune”, îl avertiză unul dintre mateloţi. Nu se sperie prinţul. Fusese rareori pe mare şi de fiecare dată mult prea aproape de ţărm. Nu prea ştia multe despre talazurile înalte cât sala de bal a castelului, nici despre furiile dezlănţuite ale mării, nici despre pericolul adâncurilor. Se prinse bine pe picioare şi ajută cum putu mateloţii în lupta cu valurile. Vocile lor se spărgeau în spuma mării, privirile se-ncrucişau rebele, parâmele trosneau. Un fulger stropi apa cu solzi de lumină şi plin de bucuria luptei cu marea cea necuprinsă prinţul îşi deschise braţele s-o prindă cu cerul laolaltă scoţând un chiot de bucurie. Dar un val mătură puntea şi prinţul se trezi în tumultul apelor. Îl prinse frica morţii şi-ncepu a ţipa din toate puterile poate l-o auzi careva. Dar gura i se umplea de apa la fiecare ţipăt şi găsi cu-nţelepciune să tacă şi să-şi cruţe puterile. Mult se zbătu prinţul în valuri până ce-nspăimântat foarte zări lângă ochiul lui un ochi mai mare privindu-l. Căzu apoi în nesimţire şi doar târziu îşi veni în fire, când talpa piciorului îl gâdilă leneş ciupită de-un cioc de pasăre. Sări drept în picioare. Era pe-o plajă neştiută cu spada și brâul asupra lui, iar la o depărtare de câțiva iarzi în larg, un delfin sărea cu bucurie, cântând în răsăritul soarelui parcă chitit să-i atragă privirea. Atunci înţelese prinţul că delfinul îl salvase noaptea trecută şi porni cu ultimele puteri în mare să-i mulţumească. Se jucară o vreme până ce pe prinţ îl prinse foamea şi hotărî să se întoarcă pe mal să căute merinde şi apă cu care să-şi potolească durerea aprinsă care-i strângea maţele. - Mulţumesc prietene! îi strigă prinţul delfinului care-l privea cu ochi jucăuşi. Dacă nu erai tu cine ştie ce soartă aş fi avut? Delfinul chiţăia bucuros şi-l împingea cu botul către larg. - Unde vrei să mă duci prietene? - îl întrebă prinţul duios şi se lăsă, zise el în sinea lui, purtat pentru ultima dată în larg, în semn de mulţumire pentru ajutorul dat lui de fiinţa mării. Dar pare-se că delfinul avea altceva în minte. Îl cără pe prinţ departe, tăind apa ca o lance, până spre amiază când mare-i fu mirarea prinţului văzând în zare corabia micuţă, lunecând uşor pe oglinda apei. Bucuria îi inundă sufletul ca un torent. Se simţea fericit cum nu mai fusese nicicând în viaţa lui. Delfinul îl duse până aproape de corabia pe care timpul stătuse în loc cu furie şi durere. Nu se simţea nicio suflare, nicio urmă de viaţă pe punte. Corabia tăia apa neştiutoare ca o fantomă din vremurile de început. Prinţul strigă cu furie dorind să sfarme liniştea morţii care părea a se fi aşternut pe corabia lui. Deodată, cu un scâncet uşor, capul unui matelot apăru de după o parâmă. Avea ochii plânşi şi sufletul în doliu. O clipă doar îi fu de-ajuns matelotului să schimbe doliul în bucurie. Plângea râzând şi-şi pipăia stăpânul cu frică şi neîncredere. - Trăieşti, stăpâne!? Înalt fie cerul, largă marea şi-nchise drumurile care duc spre moarte! Celălalt matelot fusese lovit rău în timpul furtunii. Zăcea întins sub o pânză îngălbenită de vreme. Cu tot chinul, însă, îşi ridică mâinile spre cer şi-ngenunche umil în faţa prinţului, sărutându-i cu ochii în lacrimi picioarele. De unde murise noaptea trecută, înghiţit de ape, prinţul înviase acum şi stăpânea parcă plin de lumină puntea corabiei. Se simţea copil şi zeu, puternic pe punte şi slab departe de aripa delfinului. “Pasărea avea aripi cu care tăia văzduhul mustind a furtună. Delfinul m-a dus prin ape cu aripa prinsă de spate. Să aibă iubirea aripi nevăzute cu care mă invită să zbor? Să fie iubire bucuria asta, fântâna asta neştiută din adâncul meu care-mi inundă sufletul cu apa ei rece şi dătătoare de speranţă? Să fie iubire fiorul ăsta care-mi face inima să zboare?- gândi prinţul aşezat drept la cârma vasului. “Iubirea este nestatornică, prinţe, şi tumultoasă ca marea pe timp de furtună, e plină uneori ca ploaia şi scurtă ca nopţile de vară”, îşi aminti el vorbele sfetnicului, şi uitând de foame prinse cu forţă a manevra vasul. Vântul sufla în vele ducând corabia ca pe un fulg pe trupul neted al mării. Delfinul se zbenguia cântând la orizont iar pe deasupra capului o pasăre chema iubirea cu glasul păsării pe care o hrănise cu mâinile sale... “Iubirea este mai mult de-atât”, îşi spuse prinţul în timp ce briza mării îi mângâia obrazul aprins de soare, “altfel de ce mi-ar fi spus sfetnicul meu că oricât de lată şi de largă ar fi lumea nu va putea prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezlănţui?” Hotărârea i se citea pe chip iar mâinile care ţineau cârma nu mai erau ale prinţului care părăsise cetatea...Mâinile îi trădau hotărârea de a găsi ceea ce caută şi teama de a nu fi vrednic să deschidă cufărul pe care doar înalţi preoţi şi învăţaţi ai vremurilor trecute îl putuseră vreodată deschide. “Copaci care visau să atingă albastrul cerului au fost tăiaţi cu topoare ascuţite, au murit şi au înviat în corabia cu care tai astăzi luciul neted al apelor în căutarea iubirii. Apele muntelui care visau să-nduplece stânca să coboare mai aproape de şes au murit şi au înviat în marea în care delfinii zburdă căutându-și prieteni de joacă. Petecul de cer de deasupra castelului a fost tăiat de dunga orizontului, a murit şi a înviat în apa de sus pe care păsări o taie în căutarea unei mâini tămăduitoare. Să fie oare iubirea moarte şi-nviere? Să fie oare precum marea, cerul şi pământul, un loc de linişte şi de-mplinire?” “Iubirea este uneori grea precum anii de secetă, cumplită precum furtunile de zăpadă, adâncă şi întunecată precum codrii din spatele cetăţii, fulgerătoare, aprigă, dureroasă ori distrugătoare “, îşi aminti el vorbele sfetnicului şi prinse cu forţă a manevra cârma vasului. “Iubirea este mai mult de-atât.”, îşi spuse prinţul în timp ce seara aprindea soarele şi-l arunca în mare. “Altfel de ce mi-ar mai fi spus sfetnicul că fiecare îi ştie o formă sau alta, miezul iubirii fiiind tare greu de atins?” Trecuseră luni întregi, poate chiar ani de când prinţul împreună cu cei doi mateloţi părăsiseră tărâmul dintre ape. Merindele erau pe terminate, delfinul îi părăsise într-o zi şi chiar pasărea încetase să mai facă cercuri deasupra capetelor lor. Bucuria lăuntrică a prinţului scăzuse, răsăritul de soare nu mai era acelaşi de ceva vreme. Fiecare zi începea şi se sfârşea la fel. Din nou se căscase un gol în sufletul lui și iar nu ştia cu ce să-l umple. Furtunile îl căliseră, soarele îi înăsprise pielea, iar vântul dăduse chipului său un aer de bărbat. Doar ochii îi erau aceiaşi, un pic mai negri, un pic mai adânci, ascunzând sub perdeaua genelor focul care-l făcuse să plece. Si iată că-ntr-o zi o pasăre mică se puse pe catarg şi-ncepu a ciripi anunţând pământul. Niciun fior nu cutremură chipul prinţului atunci când pământul începu să crească din apele mării. Doar când talpa i se afundă în nisipul acestei lumi pe care nu o ştiuse, despre care nu auzise, un tremur uşor îi cuprinse palmele. Două zile întregi rămaseră toţi trei pe ţărm pentru a-şi reface puterile, apoi hotărâră să ascundă corabia intr-o grotă aproape de apă şi purceseră la drum. Si merseră eroii noştri, merseră până li se tociră încălţările şi degetele le ieşiră la lumină pe sub pingele. Treceau din sat în sat, din cetate în cetate căutând ceea ce fiecare lume numea altfel, trăia altfel, simţea altfel. Prinţul învăţase multe graiuri ale iubirii, găsise multe căi spre rotundul ei, dar tot nu se simţea împlinit. Obosit se așeză într-o zi la umbra unui copac lângă o cişmea. - Tii, dar urât mai miroşi dumneata! Lungă trebuie să-ţi fi fost calea şi mare neastâmpărul după cum arăţi! Vocea de fată îl trezi pe prinţ din leneveală, dar soarele îi bătea drept în ochi şi nu vedea prea bine chipul celei ce-l certa în miezul zilei. - Cine eşti străine şi de unde vii?, continuă vocea cristalină precum apa scursă printre calcare în peşteri. - Sunt Yannis. ...un prinţ plecat în căutarea iubirii, răspunse prinţul plictisit. - Zău așa omule! Îţi râzi de mine? Cred că te-a cam bătut soarele-n cap! Auzi tu aici, prinţ plecat în căutarea iubirii. Da’ de ce nu dragon plecat să răpească fete de-mpărat ziua-n amiaza mare, îmbrăcat ca un ţăran nespălat şi puturos? Vocea fetei şi-mpunsăturile vorbei îl treziră de-a binelea pe prinţ. Se ridică deci drept în faţa ei şi-i zise scurt: - Sunt prinţ în lumea dintre ape, chiar dacă hainele nu-mi arată rangul. Oamenilor mei le este foame pământească iar mie mi-e sete de cunoaşterea sortită preoţilor înalţi şi marilor învăţaţi. - Văzându-i frumuseţea, semeţia, portul ales şi vorba așezată, fata se mai înmuie şi-i invită la masă. - Eu sunt Ileana şi sunt slujnică în casa boierului Stănică, cel mai bogat om de pe-aici. De v-o fi foame şi sete cum spuneţi, vă voi da bucate să mâncaţi şi vin să vă potoliţi setea. Atâta doar vă spun: să vă purtaţi cuviincios în casa mea, căci de nu, o să mâncaţi dude şi veţi bea apă de izvor. Yannis nu se simţi în largul său în prezenţa Ilenei, dar ceva îl îndemna să o urmeze? Cei trei bărbați se supuseră fetei şi o urmară până la casa ei mică de bârne, cu muşcate în pridvor şi tol de lână la uşă. În spatele căsuţei era pădurea de fag în care cinteze cântau de mama focului. Masa fu simplă: ceapă, slănină, cartofi copți şi brânză de vaci, dar nicicând bucatele nu-i păruseră prinţului mai bune la gust şi mai plăcute vederii! Pentru masă şi-un loc în care să-şi odihnească oasele cei trei bărbaţi îi tăiară Ilenei lemne, îi săpară grădina şi-i reparară casa şi acoperişul. Mateloţii îi tot spuneau prinţului să plece mai departe că s-au odihnit destul, să mai vadă şi alte lumi, că de, ce vrei, ei nu erau făcuţi să dea cu hârleţul. Dar prinţul nu şi nu. Simţea o îndărătnicie să plece la drum. Un of neştiut de-a o lăsa pe Ileana iar singură îl sufoca şi ziua şi noaptea. De părinţii ei Ileana nu vorbea. Păstra un văl negru peste tot trecutul ei, iar prințul nu îndrăznea să o iscodească. Nici ea nu-l întreba prea multe despre sine. De-o vreme Yannis, mateloții și Ileana trăiau toţi ca o familie mare și fericită. Ziua Ileana pleca la curtea boierului, iar seara pregătea bucate care li se topeau în gură. Prinţul nu-şi amintea să fi mâncat vreodată bucate aşa alese în cetatea dintre ape. Viaţa le era tihnită, traiul lin. Până-ntr-o zi când Ileana veni plânsă acasă şi cătrănită foarte. - Ce e cu tine, Ileano? Ce ţi s-a întâmplat?, o-ntrebă prinţul şi ceva i se zbătu în inimă ca un trepăduş. - Nimic, spuse Ileana suspinând. A doua zi la fel. Fata tăcea, se închidea în sine, iar în sufletul prinţului creştea ceva ce nu ştiuse că s-ar fi aflat acolo. Ziua , când Ileana era plecată, un neastâmpăr punea stăpânire pe el şi nimic nu-i mai dădea pace. Mateloţii zâmbeau cu înţeles pe la spatele lui, dar nu ziceau nimic. Într-o zi, prinţul nu se mai putu stăpâni. O urmări pe fată până la curtea boierului şi o văzu spetindu-se cu munca. Soaţa boierului îi scuipa obrazul, o lovea cu piciorul, îi răsturna coşul cu merinde şi îi spunea vorbe grele. Prinţul abia îşi ţinea cumpătul în locul în care stătea ascuns. Spre seară se întoarse acasă înaintea fetei şi se făcu că nu ştie nimic despre cele ce i se întâmplaseră. Într-o noapte, prinţul aflat pe prispă o auzi ţipând în somn şi plângând. A doua zi se hotărî să treacă peste voinţa fetei şi să afle ce nu-i dădea pace. Se duse, aşadar, în târg, vându brâul împletit de mâna mamei cu nestemate şi fir de aur şi-şi cumpără un strai de domn cu care se înfiinţă la curtea boierului. Mare cinste îi fu arătată prinţului şi după ce acesta căpătă destulă trecere în faţa boierului începu să-l descoase despre Ileana. - A! Da’ de ce mă-ntrebi de ea, străine? Am eu prieteni cu fete cu stare, de neam, frumoase şi numai bune de dus la curte. - Mulţumesc dumitale, boierule, dar nu în peţit am venit. Vreau să o iau slujnică în castelul meu, că-i cinstită, cuminte şi frumoasă. - Adevăr grăieşti dumneata, dar să ştii că Ileana nu e o fată ca oricare alta şi clipi şiret din ochi. Nimeni nu ştie mai nimic despre ea. Doar în inima pădurii e o maşteră de care-i e frică Ilenei. Maştera a blestemat-o să fie singură şi chinuită în viaţa asta. Să nu¬-şi găsească liniştea niciodată şi să nu poată fi decât a celui ce se va naşte în lumea dintre ape despre care bobii nu vorbesc, pe care globul n-o arată şi în care nicio vrajă nu poate pătrunde. Pe prinţ îl trecu un fior rece pe şira spinării. Deodată vălul i se ridică de pe ochi şi întelese că tot neastâmpărul din inimă, toată căldura şi toată tihna zilei aveau un singur nume: Ileana. Mulţumi în grabă boierului şi plecă şchimbându-şi la o răspântie hainele cele scumpe cu hainele ponosite în care îl cunoscuse Ileana. Știa cumva că va trebui să dea ochi cu maştera din pădure pentru a afla mai multe despre fată şi despre destinul ei. Vorbind însă cu mateloţii îşi dădu seama că maştera ar recunoaşte în el pe cel născut în lumea dintre ape. Nu mai era nimic de făcut. Dintr-o dată unul dintre mateloţi îi spuse că el se născuse într-o lume aproape de tărâmul în care trăia Ileana, doar că soarta făcuse să fie furat de piraţi, corabia piraţilor să fie distrusă de furtună iar el să se trezească într-o zi în lumea dintre ape. Putea merge el să dea ochi cu maştera în locul prinţului. Zis şi făcut! A doua zi se avântă în pădure şi pentru o vreme i se pierdu urma. Trecură zile bune până când matelotul se întoarse şi cu ochi în lacrimi îi spuse prinţului: - Crudă soartă am prinţe, dar orice soartă poate fi crudă dacă nu te supui voinţei cerului. Ceru să i se dea să mănânce şi în timp ce mânca şiroaie de lacrimi îi curgeau pe obraz. După ce se sătură îl chemă pe prinţ la marginea pădurii, mângâie scoarţa unui fag şi fără să-l privescă în ochi îi spuse: - Numai eu vă pot scăpa, prinţe. Numai eu vă pot elibera şi numai prin mine ce este scris se va împlini. Ochii îi plângeau amar. Dacă vreodată voi fi copac, prinţe, să mă faci corabie căci numai eu vă pot duce acasă. - Ce s-a întâmplat omul lui Dumnezeu? Nu mă mai chinui. Vorbeşte. - Promite-mi, mai spuse omul suspinând. Promite-mi că de voi deveni copac cu scoarţa netedă mă vei face corabie şi mă vei duce în lumea dintre ape. - Fie, spuse prinţul văzând chinul omului. - Atunci, împlinească-se destinul care nu-mi era sortit mie. Matelotul se aşeză drept în faţa prinţului şi începu să vorbească: - Maştera din pădure este cea care ţi-a ucis părinţii şi-a aruncat blestem asupra lor ca neam de neamul lor să nu cunoască iubirea. Picioarele matelotului începură să devină rădăcini de copac şi să se-nfigă în pământ. Prinţul privea uimit tălpile omului și din ce în ce mai înspăimântat. - Prin vrăji puternice a aflat că o parte dintre curteni au plecat în lumea dintre ape despre care bobii nu vorbesc, pe care globul n-o arată şi în care nicio vrajă nu poate pătrunde. Picioarele matelotului deveniseră deja un trunchi gros de copac iar rădăcinile se încolăceau precum şerpii şi se adânceau în pământ. - A aflat şi de tine, prinţe, şi pentru că nu putea ajunge la tine să te distrugă a sădit în sufletul tău dorinţa de a afla totul, de a dori să fii desăvârşit, de a dori să ajungi în miezul iubirii. Să vrei să iubeşti închis ca scoicile, săltăreţ ca peştii, desculţ precum călugării, înalt precum acvilele, simplu ca țăranii, aprig ca soldaţii, cald precum mamele, firesc precum copiii, senin precum bătrânii. Matelotul devenise copac până la brâu şi o durere mare i se-ntipărise pe faţă, dar continua să vorbească. - A găsit fata care-ţi era sortită de ceruri, de vânturi, de ape şi de pământ, fiica unui împărat mag din Răsărit, a furat-o şi a obligat-o să fie slujnică, uratâ de stăpâne pentru frumuseţea chipului, pentru căldura sufletului şi pentru curăţenia inimii pe care banii şi mărirea nu o puteau strica şi dorită de stăpâni. A ţinut-o aproape, chinuită şi nenorocită, legată de sufletul ei hain prin vrăji tari şi rele, ştiind că într-o zi destinul se va împlini şi vei veni s-o cauţi. Pieptul matelotului era acum acoperit cu coajă de copac şi muşchi. - A lăsat în lume vorbe care să te-aţâţe şi să te ducă la ea pentru ca mai apoi, aflându-ţi destinul şi vorbindu-i Ilenei să devii copac departe de lumea dintre ape. Gâtul şi bărbia matelotului deveniseră trunchi de copac. Abia mai putea vorbi. - Retează-mă cu sabia împăratului, fă-mă corabie, ia-o pe Ileana în timp ce doarme şi pune-o direct pe lemnul punţii, căci prin sacrificiul meu voi rupe vraja ce vă leagă pe-amândoi. Cănd ajungi în lumea dintre ape urcă-mă pe mal şi lasă-mă singur o vreme. Voi deveni om şi voi veni eu la tine, stăpâne. Voi veni eu. Atât mai putu omul să spună şi deveni cu totul şi cu totul un copac frumos, înalt, care continuă să crească trei zile la rând. După cele trei zile, prinţul îl reteză cu paloşul tătâne-su şi cu ajutorul celui de-al doilea matelot făcu din lemnul copacului o corabie micuţă, o urcă pe punte pe Ileana dormind şi porni către casă, în lumea dintre ape. Prinţul învăţase să ţină bine cârma corabiei. Noaptea o acoperea pe Ileana cu un pled şi se aşeza lângă ea ca să-i păzească somnul. In mod ciudat părul fetei se aprindea ca un luceafăr în noapte şi-i arăta drumul spre casă. Dormea mereu, respirând egal, ca un copil în braţele mamei. Prinţul învăță, privind-o zi de zi și noapte de noapte, taina pe care atât de mult a căutat-o peste mări şi ţări şi despre care atât de simplu îi vorbise sfetnicul său într-o zi: “Iubirea este simplă, simplă şi caldă ca pâinea întinsă rotundă pe ştergar. E uşoară ca o pană de vultur şi jucăuşă precum pisicile ori câinii îndestulaţi. Vine când vrea şi pleacă uneori prea devreme. Este nestatornică, şi tumultoasă ca marea pe timp de furtună, e plină uneori ca ploaia ori scurtă ca nopţile de vară. Alteori e grea precum anii de secetă, cumplită precum furtunile de zăpadă, adâncă şi întunecată precum codrii din spatele cetăţii, ori fulgerătoare, aprigă, dureroasă şi distrugătoare, dar fără ea nu poţi, căci iubirea loveşte în inima tânără, o prinde, o aruncă, o izbeşte de zidul indiferenţei şi uneori o lasă să moară...Oricât de lată şi de largă ar fi lumea nu va putea vreodată prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezlănţui.” După cinci ani de căutări prinţul se întorsese acasă. După mai mulți ani decât promisese, dar mai puţini decât ar fi putut fi fără sacrificiul din iubire pentru el al matelotului. Corabia în care era închis sufletul acestuia o lăsase prințul pe ţărm. Trecea însă mereu să îi vegheze somnul. În timp corabia devenise mai mică, mai verde, iar păsări se așezau pe ea să cânte de dimineața până seara. Cu Ileana făcuse nuntă mare prințul, după datină, iar în ziua în care primul lor prinţișor a împlinit un an matelotul a venit să-i dea în dar un cal mic de lemn şi o bărcuţă. Ileana şi prinţul l-au strâns în braţe ca pe un tată şi tot ca pe un tată l-au cinstit atât cât viaţa le-a îngăduit să fie împreună. Bătrânul sfetnic a văzut născându-se în cetate trei prinţi şi le-a fost bunic mulţi ani după ce-mpărăţia s-a desăvârşit sub ocârmuirea celui mai luminat împărat din câţi or fi împărăţit vreodată. Prinţul, devenit împărat, încă mai urca în turnul cel mai înalt al cetăţii şi scruta marea ore în şir, dar doar pentru a mulţumi cerurilor, vânturilor, apelor şi pământului pentru a-i fi dat darul de iubi închis ca scoicile, săltăreţ ca peştii, desculţ precum călugării, înalt precum acvilele, simplu ca țăranii, aprig ca soldaţii, cald precum mamele, firesc precum copiii, senin precum bătrânii... Iar eu trăi la curtea lui ani buni și ajunsei povestea lui s-o spun, că din iubire ea s-a plămădit, din vorbă-n vorbă apoi în suflete curate s-a-mplinit... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate