agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-09-02 | |
E seară, ne-am adunat cu toții în casă după treburile zilei, am servit cina în familie tuspatru, părinții mei și noi, cei doi copii, apoi, ca de obicei, eu și fratele meu mai repetăm de câteva ori lecțiile pentru a doua zi, iar părinții discută îndelung despre problemele și necazurile vieții de zi cu zi. Eu sunt cu ochii pironiți în carte, dar cu urechile ciulite la discuțiile lor de oameni mari. N-am decât doisprezece ani, sunt abia în clasa a șasea, dar în ultima vreme mă frământă tot mai mult problemele care-i frământă și pe ei. Stau și le ascult temerile despre creșterea prețurilor la alimentele de bază, că s-au scumpit toate și nu numai atât, dar multe încep să nu se mai găsească, nici măcar cu bani, îl aud pe tata cum plănuiește să meargă cu trenul în alte zone ale țării, unde ar găsi mai ușor unele produse, cartofi mai ieftini, că ai noștri nu s-au prea făcut anul acesta, porumb mai ieftin pentru animalele noastre din curte și pentru mămăliga cea de toate zilele, pentru că peste porumbul nostru a bătut gheața. Încep să mă îngrijorez tot mai mult în legătură cu această nesiguranță a vieții zilnice, părinții fac față tot mai greu nevoilor traiului, tata e deja bolnav și obosit de viață, mama, slabă și torturată de prea multă muncă pentru mâinile ei chinuite.
Începe să mă frământe tot mai mult grija pentru asigurarea hranei și pentru supraviețuire. Intru în panică la gândul că, dacă mor părinții mei, care, de bine de rău, știu să se descurce în procurarea alimentelor, eu voi fi incapabil să mai supraviețuiesc. Nu știu să cultiv nimic, nu știu să cresc un animal de curte, nu știu să negustoresc bunuri și cereale. Ce mă fac dacă rămân singur pe lume? Mă uit în cartea de zoologie, am pentru mâine lecția „Calul”, o știu, nu doar din teorie, că am crescut alături de cai cu tatăl meu, nu mai citesc, că nu are rost, în schimb îmi frământ mintea cu această grijă devenită obsesie, ce mă fac dacă părinții mei nu vor mai fi într-o zi? Într-un târziu, mama ne cere să ne facem rugăciunile de seară și ne trimite la culcare, dar eu nu am somn, mă foiesc încă multă vreme în pat cu gândul la căi și metode de a procura hrana necesară dacă voi fi nevoit s-o fac într-o zi de unul singur. Înainte de a adormi am ca un fel de iluminare: voi încerca să-mi produc singur hrană. Să văd dacă iese! Această hotărâre eroică are darul de a mă mai liniști. Pe Dealul Măgurii, lângă sat, avem un hectar de pădure, iar în mijlocul lui, o poiană dreaptă și luminoasă, împestrițată cu tufe de alun și mărăcini. Care a fost pe vremuri ogor, dar a rămas de mulți ani în paragină. Ce-ar fi dacă aș încerca, acum că tot vine primăvara, să o curăț de tufăriș, să o sap și să semăn acolo porumb, cartofi, fasole, floarea-soarelui și altele. Parcă văd în închipuirea mea cum arată poiana cultivată de mine, o mică fermă agricolă model, așa cum am văzut în cartea de agricultură. Cu acest vis frumos cu ochii deschiși trec direct în visul din somn, văd poiana cu rândurile verzi ale porumbului dat în pârg înconjurate de șirurile aracilor de fasole, șirurile de floarea-soarelui luminând poiana cu strălucirea galbenă a petalelor. Abia aștept să se desprimăvăreze, între timp fac drumuri dese la viitoarea mea fermă agricolă, fac planuri cum voi defrișa tufele, cum voi săpa cu hârlețul pământul înțelenit, apoi cum voi semăna. Aici va fi lanul de porumb, mai la soare, apoi locul de cartofi mai ferit spre umbra pădurii, șirurile de fasole cățărătoare și cele de floarea-soarelui, îmi fac nenumărate schițe în agenda mea și ard de nerăbdare să trec la treabă. Primăvara vine, cu dezghețul și soarele arzător, cu aratul și semănatul. Sunt peste măsură de obosit pentru că, după școală, părinții ne iau cu ei la câmp, la arat și semănat, la grădina de legume, la livada de pomi. Cu greu mai găsesc timp să dau fuga la poiana mea și să lucrez două-trei ore, mai mult spre seară. Părinții au început să fie ingrijorați de disparițiile mele aproape zilnce, dar îi liniștesc spunându-le ceea ce știau mai demult, că-mi plac drumețiile la deal, să citesc la umbra pădurii și să nu se mai îngrijoreze că nu mi se poate întâmpla nimic pe dealurile noastre. Cu un toporaș de mână am reușit să tai toate tufișurile de alun și toți mărăcinii de pe terenul meu care arăta acum ca o arenă de fotbal. Apoi, zile la rând, am săpat din hârleț o suprafață apreciabilă pentru mâinile mele subțiri de copil de doisprezece ani. Am făcut rost de sămânță de porumb din coșteiul familiei, seara, pe furiș, am luat un sac de cartofi mărunți din hrana porcilor și am semănat câteva rânduri de cartofi, am cumpărat semințe de floarea-soarelui din piață, am făcut rost de o cupă de fasole de la bunica din podul casei. Pe la sfârșitul lui aprilie eram gata cu semănatul. Dar nenorocirea a apărut când mă așteptam mai puțin. Mistreții au mirosit și au dat de culturile mele pe care le-au devastat aproape de o treime. Am plâns de furie, dar am luat imediat măsuri, am împrejmuit terenul meu cu pociumbi de fag și cu fire de sârmă ghimpată dintr-un fost gard desființat de tata, apoi de jur împrejur am clădit mormane de mărăcini și rugi sălbatici tăiați cu toporul din zonă, care să înțepe râtul porcilor și să-i descurajeze în atacurile lor de noapte. Am instalat în vârful unor prăjini cutii goale de conserve în așa fel încât, când va bate vântul, să scoată sunete stranii și să sperie sălbăticiunile. Am făcut rost de sămânță nouă și am refăcut cu greu rândurile stricate, dar porcii nu au mai intrat pe pământul meu. Roadele muncii mele au început să se arate în toată frumusețea lor odată cu sfârșitul lui mai și începutul lui iunie. Au răsărit frumos rîndurile de porumb și cartofi, a crescut fasolea căreia i-am plantat araci de alun din pădurea din apropiere, a crescut mai mare decât toate floarea-soarelui. Era o priveliște încântătoare, care a crescut în splendoare în lunile următoare. Venise vacanța mare, scăpasem de școală, mai erau muncile câmpului obișnuite și făcutul fânului, dar ziua era foarte lungă, așa că aveam timp să mă ocup și de culturile mele din poiană până târziu, pe la zece seara. Probleme am mai avut. Vreo două săptămâni a fost secetă, n-a plouat deloc și am fost nevoit să car apă de udat cu găleata, noroc că aveam un izvor în apropiere care nu seca niciodată și nu era nevoie s-o car de la o mare depărtare. Apoi am avut necazuri cu păsările care prinseseră gust la floarea-soarelui și unele capitule erau deja „curățate” de seminte pe sfert ori pe jumătate. Atunci am instalat o zornăitoare cumpărată de mama din târg, care scotea un fel de cârâit continuu în bătaia vântului, zgomot care a îndepărtat păsările stricătoare. Venea toamna și recolta mea se anunța destul de frumoasă. Eram mândru de ea și în sfârșit liniștit. Orice s-a întâmpla, chiar dacă aș rămâne singur pe lume, m-aș descurca! E toamnă, am început școala, sunt deja în clasa a șaptea și am făcut treisprezece ani, recolta e de cules, dar în prima parte a zilei am ore iar în a doua avem culesul de pe câmp. Cu greu mai pot ajunge la ferma mea din pădure. De obicei când vine toamna, tata ne ia cu el cu căruța și mergem pe Măgură, la pădurea noastră de lângă poiană, să tăiem și să aducem acasă lemne pentru iarnă. Emoția mea e copleșitoare. Când vom merge acolo, tata va descoperi mica mea fermă. Urcăm tuspatru în căruță, tata dă bice lui Doru și ajungem la pădurea noastră și la poiana mea. „Oare ce se vede în prelucă?” înteabă tata nedumerit, privind printre copacii mai rari unde se întrezăreau culturile mele în locul tufișurilor pe care le știa tata. Intrigat, oprește calul, coboară și se îndreaptă cu pași rari spre poiană. Ajuns în marginea ei își ridică pălăria, își dă părul cu palma spre spate și revine, schimbat la față. „Femeie, îi bai!” „Care-i baiul?” întreabă mama îngrijorată. „Cineva o săpat preluca noastră și o semănat în ea, du-te să vezi și tu ce-i acolo, porumb, cartofi, fasole, floare...” „D-apoi nu-i mare bai că cineva o lucrat terenul ăla care oricum nu era bun de nimic”„Ba-i bai! Cu ce îndrăzneală intră cineva pe pământul meu fără să mă întrebe? Eu mâine mă duc direct la Sfatul Popular și la Miliție să reclam”. Eu tac și ascult dialogul lor, apoi intervin. „Tată, nu te duce nicăieri” „Ba mă duc, de ce să nu mă duc?”. „N-a intrat nimeni pe pământul nostru, numai eu” „Cum tu? Ai săpat și semănat tu tot ce se vede acolo?” „Da...” „Mă, să fiu al naibii” și-și trage o palmă peste fruntea asudată. ”Chiar ai făcut tu asta? Acum înțeleg eu unde dispăreai tu cu ceasurile aproape în fiecare zi!” Tata mă îmbrățișează îndelung și strâns de să-mi iasă ochii din cap, îi simt sudoarea și mirosul de tutun ieftin și-i văd lacrimile din ochi. „De ce-ai făcut asta? Doar avem atâta pământ cultivat și de toate de mâncat”. ”Așa a fost ambiția mea, să văd dacă mă pot descurca”. Tata mă bate pe umeri și se uită lung cu ochii lui verzi înlăcrimați în ochii mei, privire pe care n-am mai putut-o uita toată viața. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate