Cred că a sosit vremea ca lumea să iasă din acest spațiu limitat (circ și pâine) și să-și îndrepte omenia cu toată puterea credinței către cer și pâine.

Timpul umblă cu o rapiditate amețitoare, aruncând clipă după clipă în somnul înghețat pentru că o clipă nu trebuie să existe de două ori. Dar înțelepții vor ști că într-o zi se vor întoarce să se întâlnească cu viitorul. Clipele zac sub formă de cifre până când lumea se va strădui să învețe că în aceste umbre ale timpului există claritatea viitorului. Ca o lege nescrisă, istoria se repetă în anumite perioade de timp.

Răscolim trecutul pentru a inventa viitorul.

Conflictul dintre generații poate fi descompus prin înțelepciune și o serie de compromisuri, capabile să aducă un sentiment comun în ambele tabere. Nu poți prețui viața la valoarea ei absolută fără a-ți îmbogăți cunoștințele în mod progresiv, de a căuta soluții pentru rezolvarea imediată a momentelor de criză.

Elementul-criză generează haos.

Istoria a demonstrat de-a lungul vremii că puterea armelor distruge timpul omenirii fără a-i da șansa de a-și pune în valoare bogăția minții ca un ritual inițiatic al sănătății mentale. Puterea armelor blochează rațiunea minții umane care a urmărit în mod justificat deschiderea viitorului ca o prioritate esențială către progresul real.

În puterea armelor există metafora distructivă a civilizației.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimb-o cu forța cuvintelor, cu metafora bazată pe profunzimea trăită în interiorul tău care naște conceptul poetic – unirea sufletească cu forța cuvântului:

Sărăcia întotdeauna îl îmbogăţeşte pe cel care se dovedeşte superior.

Oamenii au dreptul să iubească și nu trebuie a-i fi confiscat acest drept. Exigența morală a omului trebuie îndreptată către viață, și nu împotriva ei.

E foarte greu să n-ai ceva de spus din ceea ce ai în posesie de la divinitate, e la fel de greu să nu simți vibrația culorilor în ritualul primăverii.

În artă, vechiul are un farmec aparte, o proiecție menită să transmită mesajul clar al frumosului dobândit prin dragoste: dragostea – acest fenomen al vieții care dezrobește omul de urât; dragostea – acest fenomen incendiar care aduce omului un anotimp permanent de frumusețe și dăruire.

Timpul modern creează zei care nu depășesc granițele omului de rând.

Orgoliile unor cercuri meschine blochează conceptul real despre viață cu o abilitate extraordinară de manipulare, o blocare premeditată a individului de a fi conectat cu trecutul în care se regăsește depozitul consistent de valori spirituale și culturale ale omului.

Privarea omului de frumos e o lacrimă grea care cade peste lumea asta, adâncindu-i întunericul și mai mult. Iar când te simți părăsit de strălucirea de om dată de Dumnezeu, te întrebi dacă în tăcerea inimii tale mai există o fărâmă de renaștere sau poate uitarea ți-a șters din memorie acest cuvânt: R E N A Ș T E R E.

Priviți răsăritul și apusul soarelui ca pe un spectacol al efemerului, ca pe o scenă pe care oamenii urcă zgomotos și trec tăcuți în uitare, un spectacol în care culorile se nasc și mor în freamătul soarelui.

Priviți răsăritul și apusul soarelui ca pe un spectacol al cerului atâta vreme cât sunteți înăuntrul timpului, combinați frumusețea din interiorul vostru cu o sinceritate perfectă în relația cu Dumnezeu.

La romani, răsăritul și apusul dau naștere ceasului pe nisip; un cerc in mijlocul căruia se punea un băț: și asa se măsura efemerul.

Grecii spuneau că frumusețea fizică a femeii este ca răsăritul și apusul de soare.

Dumnezeu nu distruge niciodată trecutul, îl perfecţionează.

22 - feb - 2012 - Zidul gândurilor