Cred că, până să îți pierzi părinții, o parte irațională a conștiinței îți inoculează ideea că este reversibil. Că tot acest proces care a transformat copilul fericit de mai ieri în adultul gălbejit, plin de griji și cu burtă de azi este doar o aparență. Un vis urât, susceptibil a trece la auzul vocii mamei.
Știi că nu este așa, desigur, dar, într-un străfund încă neeutanasiat al sufletului, vocea mamei, atunci când ea încă îți trăiește, te mută pentru un minut sau două din realitatea grețoasă în care ai ajuns fără de voie în lumea de demult pe care o regreți. Lumea delegării grijilor, a corpului zvâcnind de energie și a posibilităților infinite.
De-abia după ce groparii au așezat lespedea la locul ei realizezi că nu mai este întoarcere în timp. Că realitatea aceea virtuală de care te cramponai în mintea ta nu mai are personajele necesare. Că lumea frumoasă de care îți mai amintești câteodată, când ești într-o dispoziție mai vulnerabilă, este doar o deescărcare de impulsuri electrice dintr-un pătrățel tot mai zaharisit al cortexului tău frontal.
Nu este vorba cred de cât de mult ți-ai iubit părinții aici. Indiferent de dragostea dintre voi ei au funcționat permanent ca un dop care a împiedicat să se golească această cadă plină de speranțe care este tinerețea.
Nu știu care este răspunsul corect la întrebarea : De unde începe bătrânețea la om? Dar, poate, un răspuns suficient de bun este că din momentul în care părinții s-au dus.
Și tot ce urmează după aceea este un drum anevoios spre propria ta lespede. Spre zona atrofică în care an de an lista ta de prieteni și de cunoștinței se scurtează, lista ta de medicamente lunare se lungește și în care fericirea disponibilă ia forma unei ore sau două fără suferințe fizice, fără regrete și fără frică de moarte.