- Dă-mi mingea! strigă Ghiți la fata ce o zări dincolo de gardul de la marginea terenului.
Fata se făcu că nu aude.
- Fă, nu auzi să îmi dai mingea o dată?! spuse Ghiți înfierbântat de propriul lui joc de fotbal de până atunci. Hai repede că îmi ies din mână dacă te mai aștept mult!
Fata era la mică depărtare, în stradă, cu frățiorul ei mai mic de mână. Nu l-ar fi lăsat ea pe frățior doar ca să caute mingea în ciulinii de la marginea micului oraș de câmpie doar pentru a-i face pe plac gălăgiosului băiat lipsit de orice bune maniere.
Ghiți stătea cu mâinile agățate în plasa gardului înalt de 4 metri și aștepta ca cineva dintre ai săi să ocolească întreg terenul prin partea opusă ca să ajungă la minge. Fata era mult mai aproape. Ghiți continuă:
- Ți-e teamă să nu îți pierzi frățiorul, așa-i? Sau ți-e teamă să nu îți pierzi mintea? Fete proaste ce sunteți toate, băga-mi-aș..
- Hei, Ghiți! veni o voce din teren peste spuma la gură a lui Ghiți. Lasă fata în pace! Ești pocăit! De ce vorbești așa? Nu ne învață așa la biserică. Nu ți-e teamă că te aude?..
- Cine să mă audă, Samuele? Cine? Te dai mare și tu, acum. Nu vezi că suntem doar noi? Cine să mă audă?
Samuel înțelese că nu avea rost să continue cu numele celui care, din ceruri, putea auzi vorbele lipsite de tact și compasiune ba chiar bădărănești ale lui Ghiți. Așa că se uită puțin în sus, apoi continuă:
- Te aude soarele! El te aude și spune tot ce aude mai departe în ceruri.
- Dispari cu prostiile! continuă Ghiți cu un rânjet.
Fata se temu pentru frățiorul ei și își continuă drumul când veni prin apropiere un coechipier al lui Ghiți să caute mingea în boscheți.

Mai târziu, pe drum, frățiorul mai mic o întrebă pe sora lui:
- Mădă, de ce nu are soarele urechi?
- Da de unde știi tu că nu are urechi, continuă Mădălina, căci acesta era prenumele întreg al fetei.
- Păi nu ai auzit ce a zis băiatul cu mâinile agățate de gard care se răstea la noi? că nu are urechi. Că spunea prostii celălalt băiat, despre soare.
- Da, replică Mădălina, dar tu de ce ai decis să dai crezare lui Ghiți și nu celuilalt băiat?
- Dar unde îi sunt urechile? Eu nu le văd! Și astfel puștiul încercă să privească cu greu la soare. Mă dor ochii! Dar tot nu văd urechi! Doar un cerc de lumină orbitoare.
Ajunseră între timp la o trecere de pietoni.
Mădălina îl trase pe frățior pe zebră și trecu strada cu grijă.
Când ajunse acasă fu bucuroasă să știe că bunicul lor, din partea tatălui, Marin, ajunsese între timp acasă la ei în vizita săptămânală obișnuită.
- Uite, ce bine! A venit bunicul. Pe el să îl întrebi, vorbi repede Mădălina.
Puștiul alergă într-un suflet la bunicul său:
- Bunicule, am să te întreb ceva. Mădă nu știe să îmi răspundă, dar tu știi!
Bunicul îi sărută pe frunte pe amândoi nepoții, îi binecuvântă cum făcea de fiecare dată apoi îl luă pe nepot pe genunchiul său și spuse:
- Ia să vedem acum, despre ce este vorba nepoate, să îmi povestești cu lux de amănunte și bunicul îți va răspunde cum poate mai bine.
Și i se spuse în detaliu povestea cu soarele care ori are ori nu are urechi. Mădălina fu acolo pentru a corecta și completa povestea.
Bunicul ascultă cu atenție la ambii nepoți cum povesteau când pe rând, când deodată, unul peste celălalt. Își mai mângâia barba din când în când în semn că era relaxat. Zâmbea. Mădălina îl cunoștea după față și era și ea tare curioasă ce poveste o să mai spună bunicul ca să o împace și pe ea și pe nepotul revoltat de lipsa urechilor în dreptul soarelui.
- Știu exact ce s-a întâmplat cu soarele și aveți amândoi, în parte, dreptate în ce spuneți. Vreți să știți cum a fost în vremea în care soarele chiar a avut urechi ca ale noastre?
- Cum? Chiar a avut cândva urechi soarele? se miră Mădălina dezamăgită puțin.
- Daaaa! Vreau să știu! răspunse fericit frățiorul curios.
Și amândoi nepoții s-au așezat pe jos (pe covorul proaspăt aspirat de mama lor).

- La început când a fost pus de Creator pe cer, soarele nu avea urechi. Așa este, Mădălina! Așa a considerat Creatorul că este mai bine pentru soare.
Dar după o vreme (asta la soare însemnând mii de ani de strălucire) acestuia îi trecu un gând ciudat prin minte:
„Oare nu ar fi bine să și aud ce zic, ce povestesc oamenii acolo jos, pe pământ? Eu le dau lumină și nu mă supără asta. Eu le dau și căldură și nu simt o oboseală nici în asta, o fac cu plăcere. Dar oare ei ce zic despre toate astea? Sau ce zic ei în general? Sunt mulțumiți de mine? Sunt mulțumiți în general cu viața lor de pe pământ?”
Zis și făcut, soarele ceru audiență la Cel Prea Înalt și după un oarecare timp, i se aprobă.
Creatorul cerurilor și al pământului îl primi pe soare în audiență și astfel ascultă cu atenție la cererea sinceră a lui de a-și cere dreptul la a avea și el urechi ca toată lumea.
- Soare, sigur asta este dorința ta? Nu vreau să fii dezamăgit, îl atenționă Creatorul pe acesta.
- Desigur aceasta este dorința mea și este una fermă! Răspunse soarele cu curaj. De auzit aud doar ce se întâmplă în ceruri, dar urechi pentru cele pământești nu am primit niciodată.
- Bine, facă-se după cum voiești, răspunse Cel Prea Înalt.
Și ceru apoi unui înger de grad mai înalt în ierarhia divină să aducă două urechi pe măsura soarelui, suficient de mari și complex alcătuite astfel încât să poată auzi până și ultimul cuvânt scos de un om ascuns prin vreun cotlon îndepărtat sau vreo peșteră întunecată.

Când se văzu soarele nostru cu urechile puse de o parte și alta a sferei mărețe de lumină, crezu că nu se poate să fie zi mai fericită pentru el ca aceasta. Își aruncă cu bucurie raze de lumină pe pământ și își puse urechile cele nou dăruite la treabă.
Dar ce să audă?
Într-un loc al pământului, un om îl lăuda pe soare pentru că are recolte bogate dar, imediat pe parcela vecină un alt om avea nevoie de ploaie zilnică pentru o orezărie care seca de prea mult soare, din lipsa vreunui nor de ploaie.. și blestema același soare ... și asta se repeta în diferite ipostaze de mii și mii de ori peste pământ.
În altă parte văzu cum unii chiar se închină lui. Lui? O creatură? Nu Creatorului? Ci unei creaturi? Nu își putu da crezare urechilor sale de cât blestem auzea și asta nu dintr-o parte, din mii și mii de părți. Prea puțini mulțumeau Creatorului pentru soare și lumina care o dă...prea puțini.. Abia dacă îi zărea și auzea pe aceștia din urmă.
Și asta se întâmplă soarelui să audă timp de o oră, două... și când blestemățiile, bârfele, nedreptatea omului în general l-au copleșit total, atunci acesta a decis într-un moment de durere maximă să dispară de pe bolta cerului.
- Nu mai pot să îi suport! Nu mai pot să dau lumina mea acestor creaturi nerecunoscătoare! Simt că mă îmbolnăvesc dacă mai stau aici pe boltă.
Și merse iar în audiență de urgență la Creator, căruia îi ceru să se ascundă de oameni pentru o vreme măcar...
Creatorul se întristă de cele auzite dar fiind atât de înțelept prin natura sa, îi acceptă cererea și urmări apoi ce se va întâmpla în continuare cu întreaga poveste ...
Soarele, atunci, împuternicit de Creator, trase cu mult curaj cortina de stele peste cer și se ascunse cu grijă în spatele ei astfel încât o noapte grea și rece se așternu peste tot pământul.
Oamenii se mirară, în special cei care erau în plină lumină peste zi, cum de s-a făcut noapte dintr-o dată ... și înălțară mirați și speriați totodată fețele lor spre cer pentru prima dată în mulți ani.
- Ce se întâmplă cu soarele? se întrebau toți.
Dar nici un răspuns nu venea din cer în jos, prin proroci sau preoți... Era liniște în ceruri.
Uite așa trecu o seară, apoi se făcu dimineață dar asta doar după ceasuri. În realitate, pe cer cortina de stele era în continuare trasă și soarele... nicăieri.
A doua zi temperaturile au început să scadă vertiginos iar pământul se răcea..
După încă două zile începură să se epuizeze și sursele de căldură căci temperatura scăzuse peste tot la -40 grade Celsius! Și continua să scadă cu fiecare oră...
Oamenii, atunci speriați de moarte de ceea ce li se întâmpla s-au pus cu mic cu mare pe genunchi la rugăciune, si-au pus saci de cenușă în cap și au început să se smerească în număr tot mai mare..
Frigul nu mai era o senzație neplăcută pentru fiecare, frigul devenea moarte... și oamenii simțeau că le vine sfârșitul.
Soarele se hotărî, în compasiunea sa pentru omenire, să tragă cu urechea de după cortina de stele, să asculte ce se mai întâmplă cu oamenii după atâtea zile la rând fără lumina și căldura sa. Cum asculta, de după cortina de stele, observă de acum că rugăciunile oamenilor nu mai erau pentru te miri ce prostie omenească (sau diavolească), nici măcar către el nu mai erau. Ci toate erau îndreptate de acum cu smerenie, post și pocăință spre adevăratul Creator.
Atunci, în compasiunea sa, soarele ceru din nou o audiență la Creator unde îi ceru acestuia să i se dea voie să tragă cortina de stele înapoi și să reapară pe boltă, ca mai înainte.
Cererea îi fu acceptată cu bucurie de Creator și astfel soarele reapăru în forță pe cer.
Mare fu minunea și bucuria pentru bieții oameni înfrigurați că Domnul le-a ascultat rugăciunile și le mai dă o șansă.. deși nu o meritau...
Soarelui i-au trebuit apoi două zile la foc continuu să lumineze și sa încălzească ca să poată dezgheța ceea ce se înghețase prin absența sa.

El era de acum pe cer la locul lui fericit și mulțumit... marea majoritate a oamenilor acum se rugau corect, către Creator și nu se mai certau între ei.
Dar soarele deodată medită puțin și își zise în sinea lui:
„ totuși, acum e momentul să predau darul cerut de mine înapoi la Creator și anume aceste urechi magnifice. Nu mai am nevoie de ele pentru că nu vreau să mai aud cum va evolua prin vorbe inima acestor oameni în marea lor majoritate vicleni.. Acum sunt bine înrădăcinați în adevăr și bine. Dar, oare, până când?”
Așa că merse și cu voia Creatorului, predă astfel urechile îngerului de la care le-a primit cadou.
- Ți-am spus soare că poate vei fi dezamăgit, îi răspunse Creatorul ...
- Mare dreptate ai avut, bunule Tată ceresc, acum am înțeles ceea ce ai încercat să îmi spui dar nu auzeam. Nu mai am nevoie de urechi decât pentru ceruri (pentru a auzi cuvântul Tău) câte zile voi mai exista pe cer prin voința Ta.

- Și uite așa dragii bunicului, de atunci soarele, deși a avut urechi, nu mai are și ați aflat și povestea sa.
- Da, spuse frățiorul cel mic, la ce cuvinte am auzit dincolo de gardul școlii între fotbaliști nu mă mir că soarele nu mai vrea să audă nimic. Și bine face! Nici eu nu vreau să mai aud așa ceva!
- Bravo, concluzionă bunicul Marin, și voi ar trebui să faceți la fel, deși urechile nu le puteți preda nimănui. Când se va mai întâmpla să dați peste oameni de orice vârstă care vorbesc urât, înjură pe aproapele sau mai rău, pe Creatorul nostru să spuneți în gând: ” Iartă-i Doamne căci nu cunosc cu adevărat numele și legea ta”. Apoi să plecați iute din acel loc ca și cum nu ați fi auzit nimic, ca soarele.
- Amin, spuseră Mădălina și frățiorul.

12 februarie 2022