agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-04-25 | |
Mă trezisem, după toate probabilitățile, altfel. Era ca și cum ceva miraculos de blând se petrecuse pe fieful nopții mai niciodată trecute la „cei mai buni prieteni”, ... nici măcar sfetnici. Mă lăsam în urmă, pe mine, cea anxioasă, cea nemulțumită, constant căutând nod în papură propriei asemănări cu sine. Timpul era darnic, cu mireasma lui de vanilie și fața-i întoarsă spre partea neîntunecată a lucrurilor... Era ca și cum ceva miraculos se petrecuse..., se petrecea... Și asta chiar atunci când nu mai aveam dubii că multe erau departe, aveau să rămână de domeniul ireversibilului, de-a valma puse în isteria neiertătoare a trecerii în altceva, până la anonimizare. Dar Starea se înstăpânea, devenea unica certitudine! Când tu deschideai o ușă, mai mult o închideai, habar nu aveai ce minune se petrece cu mine! Existai acolo în vremea ta cu chestii mult prea concrete, ca de obicei puse alandala, fără vreun sentiment al dezordinii, nici atât al apocalipsei... Meștereai de zor la aria nimicului, imaginai poate zona minată care, într-un fel sau altul, avea ea să mă acapareze! Mi-ai zâmbit mecanic, vechea stratagemă de distragere de la esențial. Cu un Surâs am contrabalansat grimasa, zgârietura peniței pe alb imaculat. Uriașă, Păpădia își exercita arta tandreței, cu delicatețe și dăruire luând în posesie trupul cu usturimi al pământului. În milimetrul de acum mi-am scufundat simțurile. Am inspirat departele. Am înțeles, pentru prima oară poate, cum orice trădare își putea găsi remediul. Că rana cea veche, de prea multă sângerare ascunsă, burdușită în spatele unor cuvinte ambigue, al unui zâmbet cu forța adunat din măruntaie personale, presărate cu urme de nu vreau să uit,... rana aia avea, în sfârșit, răgazul să se vindece! Că acolo, în vârful ei, ca la un capăt altfel, urma să se adune inflorescența, peste pântecele scobit al Dobrișanului să-și împrăștie leacul. Că ochii mei de fetiță se vor întoarce se vor întoarce, nu vor mai pleca, ci, în bucurie, inunda-vor odiseea-mi din spatele casei înspre nesfârșirea grădinii. Socul avea să-și arate cerului florile. Zvelte, tulpinile aveau să-mi călăuzească mersul spre tainița curții, acolo unde, parfumată, fiica salcâmului urma să vestească: eram, rămâneam de-a casei.
Mă trezisem, după toate probabilitățile, altfel: era ca și cum ceva miraculos de blând se petrecuse. Bunicul nu se mutase el niciodată dincolo... Policolori, cleștii țineau în strânsură pașnică trupul înmiresmat al rufelor proaspăt spălate. Le sclipea cerul în burta Dobrișanului. Oamenii își dădeau binețe ca și cum nu se opriseră niciodată: cum ne mai cunoșteam cu toții! Deschisă, fereastra îmi aducea zvonul, clinchetul pogorât din înalt: Bunicul bătea încă un cui, îndrepta la menghină cine știe ce fier... Îmi zâmbești mecanic: te crucești cum de năvoadele tale nu sunt încă pline de mine.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate