agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 467 .



Șapte zile pentru învățat moartea
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2022-05-06  |     | 



"Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie slăvit prin ea." (Ioan 11:4)

Ziua întâia
Spaimă, neînțelegerea schimbării peste noapte a stării bătrânului tată, convulsii, obnubilare. Mașină a salvării sosită prompt, preîncălzită, spital orășenesc, medic tânăr, experiență și competențe limitate, onestitate totală cu el și cu ceilalți - eu îl trimit la județ, nu vreau să-i curm viața, nu știu ce are. Intrare în UPU județean la orele 15, investigații complexe, consulturi peste consulturi, tomografii computerizate, doar timpul trece extrem de încet, conștienți de starea greu de suportat a aparținătorilor, ei, cei cu responsabilități în sănătate, mai precis însărcinatul cu relația cu pacienții, asistent social, apărea din oră în oră comunicând fiecăruia dintre cei care așteptau, tot ce s-a mai făcut pentru bolnavul lor, fără concluzii medicale, doar procedurile executate în timpul din urmă. Amestec hilar de suferințe și atitudini între cei care i-au însoțit pe bolnavi, povești teribile despre suferințe reale care necesită intervenția de urgență, dar și povești incredibile auzite în sala de așteptare arhiplină, aproape încă jumătate din câți aveau loc pe băncile tari de lemn, stăteau în picioare, vânând din priviri orice loc s-ar fi eliberat, mergând până acolo încât în momentul când te ridicai să primești informațiile de la purtătorul de cuvând, prin spatele tău o doamnă să-ți ia locul, povestind apoi cu voce sonoră și cu vădită plăcere cum soțul ei s-a spălat, s-a bărbierit și pe la orele douăzeci, dată fiind durerea rebelă din șoldul stâng, mergând în jos pe picior, amorțindu-i ca într-o veritabilă criză de lombo-sciatică, degetele de la picior, s-a prezentat la serviciul unității de primire urgențe, deși locul lui era la un medic specialist neurolog, și ca el, mulți alții. E relativă liniștea în inimile celor doi frați, internare la ATI la 23 și 45 de minute, după nouă ore de investigații. Fiul cel mare i-a văzut trupul, auzindu-i vaietele timp de 10 secunde, în trecere, așteptare pe hol încă 30 de minute, asistenta de salon comunică după miezul nopții că nu poate să spună mai multe despre bolnav, doamna doctor va spune totul, mâine. Ploaie crâncenă afară, drumul prin ploaia rece de iarnă perceput ca o binefacere, o suferință minoră pe lângă cea a bătrânului tată, o spălare a gândurilor amestecate pe care le-ar vrea limpezite , clarificate, deslușite. Năvala de întrebări și îndoieli, nevoia de răspunsuri și certitudini fac să nu se întâmple asta, somnul vine greu prin încâlcitura gândurilor care, doar spre dimineață se ascund în ungherele somnului.
Ziua a doua
- Acesta este începutul sfârșitului, a rostit încet doctorița, orice s-ar întâmpla în următoarele ore, zile, acesta-i adevărul, este începutul sfârșitului, iar fiul cel mare era aproape senin, o liniște dobândită în cele câteva ore de somn, vestea fiind doar o confirmare, și o confirmare anulează o îndoială, elimină o speranță, amândouă extrem de dăunătoare când e vorba de boală, de suferință, de moarte. Și totuși, vestea nu poate pătrunde cu adevărat în mintea lui, cum ai putea să înveți moartea într-o clipă, încă în viață, așa cum îți spune cineva că trenul tău pleacă la orele 14 și douăzeci de minute, păstrezi informația așteptând doar plecarea, dar cu plecarea din lume este mai complicat. Oare ce simte, ce știe, ce așteaptă el, suferindul cu sondă gastrică pentru hidratare și cu perfuzie cu antibiotice, antimicotice și paracetamol? Întrebările acestea le-am mai avut o dată în urmă cu douăzeci de ani, suferindul de atunci fiind mai tânăr cu vreo cincizeci de ani, nu am aflat niciodată răspunsul, știu că nici acum nu-l voi afla, răspunsurile de felul acesta se află doar o singură dată în viață, își spunea fratele cel mare, această formulare personală nereușind cu adevărat să înlăture întrebările și îndoielile.
- Este într-o stare septică, nu știm unde este focarul, dar infecția este dovedită, a spus doctorița, întrebând, ca o mare specialistă în PR, pentru a evita întrebări incomode generate de afirmația ,,nu știm unde este focarul” - ce s-a petrecut acasă, înainte de a-l aduce la urgențe?
Fiul cel mare știa cu certitudine confirmată medical, că-i va muri tatăl în câteva zile, asta fără să-și piardă, în mod dramatic liniștea. Uimit de liniștea proprie - nu cred că e liniștea camusiană, și-a spus, este vorba, de firescul vieții, de legitatea morții, capăt al suferinței, uneori, încerca să asimileze cu adevărat noua situație Nu știa ce avea tatăl lui muribund în minte, care-i erau gândurile, oricum dureroase, bănuia, dar el, fiul cel mare, a intrat într-un proces de rememorare, de la prima amintire cu părintele, aveau pâine mai veche în casă, el avea vreo patru ani, tatăl, vrăjitorul, a înmuiat-o, a udat-o cu mâna pe ambele părți apoi a prăjit-o pe plita sobei cu lemne - atunci am mâncat cea mai bună pâine din viața mea, rumenită și pufoasă în același timp, și-a spus, închizând ochii pentru a întări amintirea. - Deci nu-l putem vedea nicicum, carantina datorată gripei nu ne permite!
Fratele lui, fiul cel mic era nemulțumit că nu mai avea rezultate, bătrânul nu mai răspundea comenzilor, dar mai ales, dorințelor lui, intrase pe ultimul drum pe care avea să-l parcurgă viu. Dragul meu frate, i-a spus în gând fratele cel mare, Dumnezeu are legile lui, nu ascultă întotdeauna de noi!
- Este conștient acum? a întrebat fratele cel mic? Care este starea lui?
- Dacă-l zgâlțâi și insiști să-i vorbești, este trezibil, a venit răspunsul doctoriței, în holul de dinaintea ușii de la intrarea în interiorul spațiului interzis pentru accesul oricui înafara cadrelor medicale.
- Înseamnă că se gândește la noi, mai suntem prezenți în mintea lui...
- Și noi l-am lăsat acolo, singur, zi și noapte, a răspuns fiul cel mare, simțind deodată cu intensitate copleșitoare o vinovăție uriașă. Hai să-l ducem acasă, să-l mai avem lângă noi câteva zile, de aici îl mai vedem doar mort, în sicriu, chiar dacă, prin externare îi scurtăm viața cu o zi două, măcar ne simte lângă el, va muri mai ușor.
Ziua a treia
Ingrată, ziua în care decizia externării trebuia comunicată medicului curant, nu înainte de a fi adoptată de întreaga familie, consensul era obligatoriu, îngijirea bolnavului acasă nu putea să fie la nivelul celei din spital, dar perspectiva conectării la aparate, a morții din postura de corp viu intubat, viu doar datorită susținerii exterioare, ușura cumva decizia. Până la orele 12 și 30 de minute, oră la care trebuia comunicată hotărârea, doctoriței de salon, au avut loc discuții cu toți membrii familiei, dar și cu prieteni apropiați, fără decizie clară.
,,- Dragul meu, duceți-l acasă, eu așa aș face, nu-mi iert nici acum că pe tata nu l-am externat și a murit intubat, ajungând în capelă direct din spital, chiar dacă bunicul era lângă el.” Și bunicul de atunci, care-și ținea în brațe fiul cel mai mare stingându-se după nouă luni de suferință, era chiar muribundul de acum.
,,- Dragul meu prieten, duceți-l acasă, eu nu eram în țară, sora mea m-a anunțat că tata este grav, și ar trebui să vin, poate-l mai prind în viață. M-am suit în primul avion, m-am dus direct la casa părintească, tata trăia, era conștient, s-a bucurat enorm, am stat cu el vreo trei ore, l-am imbrățișat plecând la mine acasă să fac duș, să mă schimb și să mă întorc. La scurt timp după ce am ajuns acasă, sora mea m-a anunțat că tata a murit. M-a așteptat să poată muri împăcat, și asta nu-i o vorbă goală, știu sigur că-i așa. Nu mai sta pe gânduri du-te și scoate-l din spital, este cel mai bine!”
Până la urmă decizia s-a închegat în mintea și-n inima fiului cel mare, care avea s-o comunice mult după ora de întâlnire, se înserase, a sunat în secția ATI, a vorbit cu asistenta de salon care a promis că o anunță telefonic pe doctoriță. Îndoielile nu au dispărut cu totul după comunicarea hotărârii, mușcau perfide din ceea ce ar fi trebuit să fie o decizie înțeleaptă, aducătoare de mulțumire, dar nu era așa, nici nu avea cum să fie, când miza jocului erau viața și moartea. Cum să iei decizia potrivită, care este decizia corectă, după toate discuțiile care, fără excepție i-au oferit argumente ale inimii, a luat decizia la fel, tot cu inima, când sfârșitul este iminent, cum să alegi altfel decât cu inima, mai ales dacă trăiești într-o singurătate veche și neschimbată. Amintirile năvăleau peste el, lecții ale inimii oferite de viață de-a lungul anilor, suferința fiului copil când tatăl bărbat matur, a trântit ușa plecând nervos, în ajunul unui Crăciun din copilărie, suferința tatălui când fiul aflat cu familia și niște prieteni în casa părintească, a trântit aceeași ușă plecând în noapte pe calea ferată, bucuria tatălui la reușitele școlare ale fiului, suferința lui de infarct când fiul a abandonat prima facultate, suferința fiului adult când a aflat una dintre ultimele discuții ale tatălui său cu fratele cel mai mare aflat pe patul de moarte, aducerea aminte a procesului lent de evoluție a unei suferințe adolescentine pentru condiția tatălui mai puțin atent la aspectul exterior, într-o admirație totală, o prețuire fără margini a sacrificiului permanent al părintelui pentru cei trei fii ai lui. - Ne-ai iubit mult bunule tată, te-ai sacrificat atât de mult încât îți înțeleg, ți-am înțeles chiar atunci când mi-ai spus regretul tău că ai muncit prea mult și ai trăit prea puțin, te-ai bucurat de viață prea puțin. Cred că ăsta a fost unul dintre marile tale regrete, de când mă știu eu pe lume, te știu doar muncind. Noaptea scurtă cu somn chinuit avea să aducă la primele ore ale dimineții două simțăminte. Primul era bucuria pentru faptul că, după patru zile avea să-l vadă în sfârșit, să-i vorbească, să-i atingă mâinile și fruntea, o bucurie uscată, umbrită de o teribilă îngrijorare pentru operațiile care urmau a fi îndeplinite pentru continuarea tratamentului în condiții improprii, hidratarea trupului bătrân, hrănirea, dacă mai era posibilă, și altele care urmau a fi descoperite.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!