Cam așa s-ar intitula următoarea istorioară, nemijlocit legată de inițierea propriilor mele determinări în calitate de Ego. Încă mic cum eram pe atunci, știam toți mahalagiii noștri, la față și pe nume.
În adâncul grădinii ne învecinam cu alde Pătrașcă; badea Grigore cu țața Dochia (și fată Mura de sama mea); nanu Yrelav Nucaru cu nana Jenea și armata lor de fete și băieți. În spatele nostru avea casă baba Mașa cu fiica Zina, iar în spatele lor – Costache Parfeni cu țața Zinovia și odraslele: doi băieți și două fete, mult mai mari ca eu cu fratele. Mai la vale de dânșii, peste drum trăia baba Tudora (tare bune uscături și perje cocea în cuptor, nu mai rele ca la baba Mașa) cu nepoată-sa Ghinița. În fața noastră trăia țața Gafinița (o fiica de-a babei Mașa). În fața ei avea casă badea Gheorghe cu Țața Ioana, iar mai la vale de dânșii erau Țicăii.

Peste drum de casa noastră aveau grădina Neculai Andreievici cu țața Zoia, o curajoasă rusoaică, încă după război venită cu el să trăiască în sat. Tot acolo le erau și urmașii.
Prima la dânșii era Tanea, apoi Valea, Tolea, Vitea de-o samă cu fratele Ukil, Natașa de sama mea, Mișa (de anii fratelui Mișa), și Anea (de țâță ca și Andrieș a nostru). Față de mine, fetele mai mari chiar că erau mari, dar nu cu totul, încă le mai vedeam târâind gențile de la școală. Prieteni din flăcăi nu avea nici una. Asta o știam precis, că le urmăream. Mă bucuram, că-mi era dragă de amândouă, da mai mult de Valea. Dacă-mi dădea voie măcar cineva să mă însor în anul cela, pe dânsa o luam. Ce tupeu de mascul!.. E clar, acuma nu mai e ce fusese odată, dar atunci, pentru prima mea dragoste eram gata să sar și-un gard de cătină, să jupoi orice copac de coajă, să apuc de coarne și buhaiu satului.
Valea într-adevăr era fată frumoasă: bine formată la corp, atrăgătoare, prietenoasă, zâmbitoare, blândă, deschisă (pentru mine). Avea părul blond, lung lăsat pe umeri, rochia largă, destul de scurtă ca să-i pot admira picioarele rotunjele... Când o vedea unchișorul Colea din vale, aproape flăcău în clasa patra, îl apucau poeziile: ”Moș Vasile croitoru...” Valea apuca în mână ce nimerea, își făcea vânt și arunca din toată puterea după neobrăzat.

Cazul s-a petrecut toamna târziu, că teteia aduse oile de la cioban. Țin minte că eu am alergat la fuga și i-am deschis poarta mică. El mi-a arătat-o pe cea mare. Eu m-am opintit, dar n-am dovedit-o. El a apucat-o cu două degete de un colț, a dat-o ușurel la o parte și a mânat în ogradă turmulița cu berbec azman. Într-o sâmbătă, mama și tata au plecat, că la Tartaul, că la Flămânda... că la o nuntă, că la o cumătrie... Pe Andrușălu l-au luat cu ei, pe noi ne-au lăsat cu țața Finica. Eu cu mătușa n-aveam treabă, mă lăsa să fac ce-mi trăsnea... ca la dânsa divali. După ce ne-am răfuit cu țoale, iorgane și ce mai era frumos aranjat în casă, eu cu fratele mai mare am pus gugiurile pe noi, am încălțat ciubotele și – tulea pe poartă.
Afară, nici cald nici frig, nici glod nici omăt. Părea că iarna uitase de noi, sau o mâncase lupul în Rusia. În drum alergau vecinii: Tolea, Vitea, Aneta, Marușca lu țața Ioana (de o samă cu mine)... Era și Natașa țaței Zoia cu bucată de turtă-n mână, de care-mi plăcea mie. Paranteză: ( Idee n-aveam, din ce motiv mama nu ne cocea niciodată așa bunătate. Odată, simțind mirosul de copt din măhală, o rugasem să facă și ea turte cu sodă. N-a vrut. A pus o felie de brânză într-o farfurie și m-a trimis la țața Zoia, să o schimb pe turtă. Operația a reușit. O turtă am mâncat-o pe loc, alte două le-am dus cu mine acasă. Tot eu le-am hălit și pe acelea, că Ukil lipsea, da ceilalți încă nu se pricepeau la bunătăți).
– Vrei turtă? – întrebă Natașa, observându-mă înghițind noduri grele.
– Vreu – am răspuns, întinzând mâna înainte de vreme.
– Du-ti și ceri de la Valea, ea a să-ți dei, adă și la mine una – mă îndrumă fata, împingând pe gură bucățica rămasă. –Valea-i sîngură?
– Esti și Tanea, da tu ceri di la Valea. Așa și procedai. Mi-am dat drumul pe hudiță și am intrat la țața Zoia. Am bătut la ușă, cum ne învăța și mama. S-a arătat Tanea.
– Și vrei? – întrebă ea în sec, fără să-mi zică măcar buna ziua.
– Valea-i acasă? – răspunsei eu cam fâstâcit.
– Poate țața Valea, că nu-i de-o samă cu tine.
– Nătașa, tot Valea spune...
– Da?.. Poati și eu i-s ”Tanea”? A să-i dau eu ii!. Valea, ai flăcău la ușă!
– Lasă-l să intre – răsună glasul iubitei. Îmbătat de mirosul coptului, într-o secundă mă trezii. Lăsai gugiul pe umeri, dădui freza în dreapta, scuturai pantalonii, mă descălțai și intrai, cu inima în bătăi. Pe masa de tacâmuri se înălțau două teancuri de turte rumenite. Valea, roșie la față, stătea asupra plitei, schimbând o turtă coaptă cu alta crudă. Când a întors spre mine ochii ei dulci, m-am topit, uitând și după ce am venit.
– Da-i frumușel băietu ista a lu țața Catea, îi zise ea Tanei.
– Samănă cu fuliganii din vali, îi răspunse ultima, liniștindu-mă cu un zâmbet subțire. – Ukil mai tari-mi plași.
Auzind cele spuse, m-am încurajat puțin, am și surâs, dar tot cu limba legată am rămas. M-a salvat Valea.
– Vrei turtă, Ego? – Vrei, pe ochi te văd că vrei, hai ia o bucată.
Confuzionat la culme, am înșfăcat jumătatea de turtă și... – hai spre ușă, să ies, că în casă nu mai încăpeam. Afară mi-am amintit de cineva.
– Vrea și Nătașa o turtă – deschisei și eu gura în sfârșit.
– Să vină sângură să-și ia, că nu-i cucoană – strigă Tanea din casă.
– Da Ukil a vostru... îi în drum și el?
– Da, și el, și Olimpiada, și Aneta țaței Ioana...
– Trimete-l să-i dau turtă, numai pe dânsu…
– Da! – strigai eu aprins, rupând-o spre poartă. La minute numărate, fratele zbura la vale, și eu cu Natașa din urma lui, că bucata Valei numai mă stârnise. Fratele a dat buna ziua, s-a apropiat de masă, a luat o turtă întreagă, a rupt-o în două, mi-a dat mie o bucată...
– Cu brînză aveți? – întrebă el apăsat, cu ochii în aluatul de pe masă.
– Anu ista n-avem oi, răspunse Tanea cu părere de rău. – Dacă n-avem oi, n-avem niși brânză.
– Acuș vă aduc eu, noi avem o grămada – a spus hotărât fratele și s-a precipitat să iasă. Eu – după el!.. să nu rămân în urma faptei. În poartă la noi am dat de Țața Finica.

– Mă răpăd păn în sat, acuș vin. Voi întrați în casă și aveți grijă de Mișa cu Clemența – ne avertiză ea ieșind la drum.
Noi am intrat în casă. Nu ne-am mai descălțat. Subalternii noștri se distrau pe pat, fiecare cu joaca lui. Eu am deschis dulapul cu farfurii și am ales castron mai mărișor (Ukil avea vas de la Tanea, eu de la Valea –nu). Pe urmă, ne-am dat noi drumul în hrubă: el primul, eu al doilea. Acolo am găsit bacul cu brânză, l-am și deschis, plin ochi. Primul băgă mâna în zăr el. Scosase un huchium bun, îl trânti în castronul Tanei și se înlătură. Eu făcui la fel. A mea bucată mi se păru mică față de a lui. Am mai scos una, încă mai mare, dar nu mai încăpea în castron. A trebuit să o las.
La țața Zoia ajunserăm cu bine. Dragele se bucurară, cu turte iar ne ospătară, ne și lăudară. Amândouă ne mâncau cu ochii pe amândoi, fără să mai înțeleg care și a cărui ”mascul” era.

În timpul săptămânii, mama și-a dat drumul în pivniță după murături, să scoată și o bucată de brânză la mămăligă. În bac, deasupra zărului pluteau felioare. Calupurile mari, tăiate de mânuța ei pe la primăvară, nu mai existau.
După mai multe întrebări apăsate, cu ascuțite mustrări amestecate, mamica noastră s-a dus la vorbă cu fetele, că țața Zoia era plecată cu bărbatul la Ucraina, nu pe o zi-două. N-am mai aflat cum s-au lămurit ele între dânsele, da nici nu m-am mai interesat. Nu era momentul de a o zădărî pe mama cu întrebări, și încă de care...

Pe un timp, vecinătatea se strică,
dar la a treia săptămână se întremă,
pomana noastră – cu alta se recuperă.
Narațiunea turtelor s-a terminat,
iar primul meu amor de neuitat
nici până la crăciun n-a rezistat,
cu viscolul furtiv din nordul înghețat,
spre blândul sud, pe șleah s-a vânturat,
de parcă n-ar fi fost și nici nu fu vreo dat...

În realitate, dojeana de pe urma turtelor nu era atât de temeinică, cum mi se părea mie, deși uneori îmi stârnea rișine.
În primăvară, la apropierea zilelor de plăcinte, mama își amintea de ciobanii din sat, la care să procure brânză bună și ieftină. Degiaba-și frământa ea mințile. Jupânesele lor țineau la preț mai tare ca la ziua de paște. Aveau dreptate. Mai bună marfă ca la ele nu se găsea în tot satul. Mama scărpina fruntea și cumpăra. Scotea o hârtie verde de sub fața de masă, i-o punea în palmă fratelui și-l trimitea la badea Vasile Ciobanu, făcând a ciudă din măsele.
Istoria a rămas între noi și mama. Teteia nici într-un caz nu trebuia să știe de ea. Până la urmă, tot a aflat el. A tot râs cu gura deschisă... Încă nu ne vedea el buni de curea.

Repede ne trecuse gustul de turte, numai nu și de plăcinte, mereu întrebate și așteptate, indiferent de ”gaura” bacului din fundul hrubei. Într-o dimineață trecu pe la noi Colea, cu treabă.
– Da di și nu ești la școală, măi Colișor? – întrebă mama, deseori îngândurată de studiile cumnățeilor.
– Eu învăț după añiază, țață Cati, ai uitat?
– Iartă-mă. Te-am încurcat cu Ilii. Dacă vă văd tot timpul împreună, se pare că sânteți într-o clasă. Da el pe unde-i?
– La școală, țață Cati. Unde poate să mai șie, la oara asta?
– Iar am încurcat. Parcă-s bată de dimineață. Țas-ta Finica, mămăi-ta, și fac?
– Vor să frământi plășinti.
– Când? – se interesă Ukil, aprins la obrajii trădători.
– Când a să șie gata? – dădui glas și eu dintr-o parte.
– Mâine dimineață s-apucă de învârtit. A să șie gata pi la amiază.
– Cînd să vinim, ca să nimerim? – preciză fratele. – Data trecută am așteptat jiumătati de zî.
– Cum a să vedeți fum gros pi hogiac, mai așteptați juma di șias și dați-vă drumu divali.

Colea s-a dus în treaba lui, noi (cel puțin eu) am rămas zădărâți, cu așteptarea în frunte. Ziua a trecut greu. Nu știam ce să mai fac, să o văd odată dusă. Noaptea am visat cuptoare, tăvăli, mese învârfonate...

A doua zi, de dimineață, nu-mi găseam locul. Răbdarea mă apăsa pe gât. De mâncarea din casă nu m-am atins deloc. Stăteam în chiler cu ochii încleiați în fereastra de la drum, de unde se zărea o bucată din casa mămuții.
Ca înadins, afară era ceață. Situația mă îngrijora. N-aveam eu mare bază în geamul cela, udat dinafară, aburit dinăuntru. Nici fratele nu retrăia, să facă și el măcar ceva în sensul indicat. Umbla cu mâinile în buzunare și se hlizea, ce însemna că râdea de patima mea.
A trebuit să ies din casă, să caut punct de observație mai de nădejde.
În fundul podului, deasupra chilerului era răsuflătoarea – o ferestruică nesticluită, dusă în sus încă o dată ca mine. Am găsit un țuhal gol, l-am pus sub ferestruică și l-am umplut cu ciocălăi de popușoi. Apoi am pus alături un coș întors cu fundul în sus și m-am cățărat pe țuhal. Am dat cu ochii drept în casa bunicii (taman și negura se topise). De fum negru, nici pomină. Asta însemna că de foc încă era devreme. Care gospodină bagă plăcintele în cuptor din draga dimineață? – Răspunsul mă liniștea, răbdarea mă epuiza.
M-am dat jos din pod. Am trecut pe la gojineață, m-am uitat la purcei, am fugărit o găină neobrăzată, din coștereață scăpată; am trecut pe la oi să-mi văd cârlănașii, m-am dus în grădină, am venit înapoi... Pe urmă, iar m-am suit în pod, iar m-am dat jos... Mama a observat. Spre amiază, când mai scăpase de treabă, s-a luat pe furiș după mine, poate află vreun secret. Pe undeva, încă era și ea în mintea copchiilor, nu o dată o văzusem învârtind titirezul pe podele.
– Da și treabă ai tu aiși, dragu mamii, di ti primbli toată ziua pi scară, di sus în jios, di jios în sus?.. – întrebă ea, când nu-i mai conveni să rămână ascunsă în gura podului.
– Azi mămuța fași plășinti – am zis eu, înghițind nod cât pumnul.
– Îmi pari ghini, da și ari asta cu răsuflătoarea di la pod?
– Vreu să aflu când a să șie gata.
– Da crezi că ai să vezi tăvălili di aiși?
– Nuuu! – ... Fumu să-l văd, când să dei foc la cuptior.
– Aaaa! Așa da! Brava! Hai dă să ti săruti mama odată-n frunti. Da, n-ai spus că vrei plășinti... Vă făcea mama... Sau a mămus-ti îs mai buni?
– Nu-u-u, mamă! Ai uitat că n-avem brînză?
– Da și strigi așa? Voi ați dat-o di pomană, nu eu...
– Iese fumu! – strigai eu tare, mai să cad de pe țuhal.
– Ei hai, duti, duti răpidi, sămânșioară di divali... Dușeți-vă cu Ukilaș amândoi di mânuță, numa să nu vă întoarșiți pi întuneric.Viniți divremi, noaptea-i plină râpa di câini dizlegați...

Am ajuns noi în vale, repede. Țața Finica mai arunca hripcă în cuptor. Jăraticul încins, trosnind cu îndrăzneală, momentan înghițea vreascurile subțiri. Din adâncul cuptorului, spre gura sobei se întindea o limbă lungă roșietică. Când s-a terminat hripca, s-a stins și flacăra.
– Gata focu? – a strigat mămuța îeșind dintr-o odaie mare, legată cu basma albă-n frunte, cu șorț înflorat prins din gât până-n picioare.
– Gata mamă, da uită-ti și mătali!
– Hai că-i gata, ajiunji para păn la mini... Mătușa, ca la comandă, a pus mâna pe vătrar și s-a apucat de tras jăraticul în gura sobei. Asta însemna că venise timpul de băgat plăcintele.
Noi căram tăvălile, mătușa Finica le punea pe lopată și le trimitea în fundul cuptorului, împingându-le una în alta, să încapă toate. Apoi eu cu fratele am ieșit, să nu leșinăm de la ce pierdea gura închisă a cuptorului.
Ne-am uitat la câine, la oi, la Joiana, la vițelul subțirel, de afară simțind adiere de mirozna și el. La drum s-au auzit motoare. La poartă s-a oprit un tractor, apoi încă unul, și o mașină. Numai cum s-a deschis poarta, a apărut și țața Finica în pragul ușii de la casă. ”Hai la plășinti!” – a strigat ea cu toată gura, fluturându-ne tare din mâna. Eu... – să-mi cadă călcâiele, nu alta.

În casă, în odaia mare stătea masă lungă lată cu două scaune (tot lungi, înguste) în părți. Da plăcintăraie înșirată pe măsoiul cela, întregi - întreguțe, numai scoase din tăvăli, rumenite frumos, cu brânză, curechi sau bostan. Poftiții nu s-au mai așezat, nici să le taie cineva n-au mai așteptat. Au rupt cu mâna și s-au apucat de înfulecat. Asta am făcut și eu. Ne-am adunat o grămazea. Era teteia, badea Vitea, badea Vasile, badea Grișa de la Chișinău nimerit și el pe acasă, badea Ivan venit pe o zi-două de la școala lui din Cahul...
Eu mestecam repede, înghițeam lacom și înfoiam mușchii – cu așa brigadă eram gata să zbor și la lună. La trapeza ceea de plăcinte badea Gheorghe era unica lipsă, și aceea motivată de armată. Soldatul, precis că sughița, când mămăi-sa îl pomenea.