Soarta m-a purtat, pe la mijlocul veacului trecut, prin comuna Sfântu Gheorghe din Delta Dunării. Nu ca turist, ci în calitate de apărător al fruntariilor Republicii Populare Romîne. ( așa se scria atunci cu â din i)
Nu mi-aș fi adus aminte de întâmplările prin care am trecut pe acolo, dacă într-una din zilele trecute, n-aș fi băut cafea înspre seară, ceea ce a făcut să devin insomniac peste noapte.
Am revăzut atunci o potecă inundată prin care mergeam desculț. Apa era deosebit de caldă și-mi făcea atât de bine picioarelor obișnuite cu cizmele și obielele din ele. Era atât de plăcut în apa călduță. Cizmele le pusesem înghesuit în sacul de spate, în care aveam merindea rece pentru acea zi, un telefon de companie și câteva din piesele lui componente. Eram singur și mă simțeam liber, ca pasărea în zbor.
Da, ca pasărea...
Gândul îmi zbura la pasări călătoare, iar ochii, privind în jos, vedeau prin apă coji de ouă. Desigur, mi-am zis, pe undeva prin stufărișul din stânga și din dreapta vor fi și niște cuiburi de păsărele din a căror ouă au ieșit puișorii, iar cojile au căzut pe potecuță. Cu gândul la puișorii care vor crește, părul mi s-a ridicat în cap. Groaza a pus stăpânire pe mine. Printre cojile de ouă înotau, voinicește, mici șerpișori nu mai mari decât niște râme. Erau ei mici, mici de tot, dar li se vedeau ochii și gura din care ieșeau limbi care, parcă, adulmecau ceva. Sigur, îmi adulmecau picioarele desculțe. Din câteva salturi, am străbătut cei 15-20 de metri până la apa mării care se auzea cum clipocește. Acolo, pe îngusta plajă mi-am revenit. De ce m-am speriat? Doar știam că șerpii, care trăiesc în apă, nu sunt veninoși și nu mușcă. Mi-am adus, totuși, aminte, deși la școală n-am învățat religie despre legenda biblică în care personajele erau Adam și Eva, șarpele și Dumnezeu. Desigur, o știam de la bunici, căci ei mi-au venit atunci în minte. Am ajuns la Pichetul Ciotic. Am fost sfătuit să nu mai merg pe potecuțe, ci pe drumul de căruțe de pe o ridicătură ce însoțea balta și să fiu atent la sunete. S-ar putea să aud grohăituri. Sunt porci sălbatici. Să mă opresc și, dacă ies la drum, să-i ignor că nu mă vor ataca
Așa am făcut la întoarcere, eram atent la sunetele ce veneau dinspre baltă. Mă opream, din când în când, dar în afară de fâșâitul ușor al stufului bătut de vânt și de strigătul îndepărtat al unor păsări, niciun alt zgomot. Dar, după un timp, mi-am dat seama că un sunet mai deosebit mă însoțea, parcă cineva ar fi băgat ritmic un țăruș în mâlul de sub apă. Apoi, nu după mult timp, în fața mea un sunet mai deosebit ca un bâlbâldâc făcu să apară, silueta unui cal. Era mic de statură și sur. M-am oprit, dacă mai înaintam dam peste el. Fiindu-mi frică să nu dea cu picioarele din dărăt și să mă lovească, am făcut și doi pași înapoi. Animalul a întors capul și mă privea parcă cu blândețe dându-mi curaj. Un nechezat, abia perceptibil, mă îndemna, parcă, să mă apropii, ceea ce am și făcut. Ca într-un gest de prietenie și-a lăsat capul pe umărul meu. Am scos la repezeală din sacul de spate o bucată de pâine pe care mi-a mâncat-o din mână. Eram prieteni de acuma. Se uita la mine și parcă mă îndemna să-l încalec. M-a purtat apoi, cale de câțiva kilometri, până în apropierea cherhanalei de la Sfântul Gheorghe. Aveam aici, într-un mic debarcader, barca cu care traversasem.
.

Am mai străbătut de câteva ori drumul spre Ciotic, purtând ranița cu piese de schimb pentru telefoanele portabile, pe care le foloseau cei de serviciu în turnurile de observație sau cei care făceau paza în punctele fixe, până la care erau duse, mascate de vegetație, sârmele chiar de mii de metri desfășurate dintr-o bobină.
Pentru că eram șeful Centralei telefonice, aveam timp de odihnă berechet. De aceea, maiorul comandant s-a gândit să mă numească comandantul grupei comandă din care să facă parte cei doi bucătari, vizitiul companiei, adică cel care avea grijă de cei doi cai, croitorul, magazinerul, cei doi telefoniști și furierul. O dată pe săptămână trebuia să fac instrucție de front cu toți aceștia.
-Tovarășe maior, putem face instrucția pe plaje?
-Te-ai gândit bine tovarășe soldat fruntaș
Ca să ajungem pe plajă, treceam pe lângă cimitirul maritim. Era un cimitir în care au fost îngropați, de-a valma, marinari de diferite naționalități, care și-au găsit sfârșitul prin acele locuri. Terenul, pe care se afla cimitirul, se deosebea complet de ce se afla în jur. Dacă Delta Dunării este considerată cel mai nou pământ al Europei, cu o altitudine foarte joasă, terenul cu pricina pare o insulă de pământ vechi și stabil. O fi, gândeam plăcându-mi geografia, un colț mai îndepărtat al Munților Hercinici dobrogeni. Era printre crucile cimitirului o vegetație cu totul deosebită de cea din jur, precum câțiva stejari seculari. Susura chiar și un mic izvor cu o apă deosebit de rece. Era însă ignorat de localnici și de militarii din compania de grăniceri.
Apa era adusă cu sacaua din Dunăre și, după ce se decanta o zi și o noapte, era folosită la bucătărie și ca apă potabilă.
După ce urcam și coboram câteva mici dune de nisip ajungeam, în drumul spre plajă, într-un smârc cu vegetație abundentă: iarbă, trestii, chiar și câteva mici sălcii. Prin aer zburau libelule, țînțari și alte insecte. Era ceva cu totul deosebit față de nisipul și razele fierbinți ale soarelui de prin prejur. Când am trecut prima dată prin acel loc, m-am oprit, admirând câțiva purceluși, care grohăiau, săpând cu micile lor râturi, prin pîmântul umed. M-am aplecat chiar să-l ating pe unul mai apropiat, dar atunci s-a iscat urgia. Mama scroafă, o namilă de peste o sută de kilograme, a apărut nu se știe de unde, și m-a atacat. Norocul meu a fost cizma din piciorul stâng. Călcâiul ei a rămas în gura scroafei, iar eu, țâșnind, ca dintr-un resort, am reușit să ies din smârc la nisip și soare. Scroafa, după ce a făcut câțiva pași prin nisip s-a întors în habitatul ei, la purceluși.
Iar eu, cred, am adormit visând la alte cele.