Într-o împărăţie, departe de lumea aceasta, hainele, obiectele din lemn, ceasurile, căruţele, lingurile şi multe alte lucruri şi obiecte trebuiau să fie întodeauna noi. Era poruncă de la împărat! Când se stricau sau se rupeau el însuşi se îngrijea să fie aruncate lângă Grota Adâncă, dincolo de Pădurea Înverzită. Degeaba meşterii le lipeau, le şlefuiau sau le cârpeau, nu arătau niciodată ca la început.
Trecuseră mulţi, mulţi ani de atunci, lucrurile stricate se adunară cât un munte, iar cei care treceau în călătoria lor dincolo de pădure abia se strecurau printre ele. Unele se stricaseră şi mai mult din pricina vremii, altele încă se mai păstraseră, dar nimic nu mai putea fi de trebuinţă nimănui.
Într-o zi împăratul adună la palat toată boierimea şi spuse:
- Celui care va reînnoi faţa lucrurilor stricate va primi un rang mare şi multe lăzi cu galbeni. Mai mult decât atât, va avea cinstea şi onoarea de a locui la palat până la sfârşitul vieţii sale cu argaţi în preajma lui! Mergeţi şi daţi sfoară în toate împărăţiile şi aduceţi-mi meşteri iscusiţi!
În curând se adunară în faţa palatului oameni câtă frunză şi iarbă. Veniră cu toţii să-şi încerce norocul. Împăratul dădu câte un obiect stricat fiecăruia. Când terminară, el însuşi le luă în mâinile sale împărăteşti şi le verifică întorcându-le pe toate feţele. Cum chipul lui exprima nemulţumire soldatul care îl însoţea le făcu semn să plece acasă.
Când înserarea se aşternu peste întreg ţinutul împăratul se retrase mâhnit, dezamăgit şi îngândurat în odaia lui şi se puse pe scaunul din faţa ferestrei privind în depărtare la luna care se ridica încet pe cer. Dintr-odată un zâmbet îi lumină chipul. De ce nu-l văzuse?, se întrebă mirat. Flacăiaşul cu ochii ca măslinele aşezat pe pământ cu genunchii la gură îi strecură în suflet un licăr de speranţă. Chemă un slujitor şi porunci să-l aducă imediat. Slujitorul se duse la flăcău şi îi spuse să se prezinte înaintea feţei împărăteşti, dar flăcăul nici nu se mişcă din locul lui spunându-le celor de faţă că el aşteaptă ca Luminăţia Sa să vină înaintea lui. Oştenii îl înghiontiră, slujile îl ocărară, copiii îl ciupiră, dar flăcăul nici nu se clinti.
Sluga credincioasă se duse la împărat şi-i povesti toată întâmplarea, şi, cum acesta avea mare nevoie de cineva care putea să repare lucrurile stricate veni însoţit de câţiva soldaţi şi se propti hotărât înaintea flăcăului.
-Ia zi, flăcăule, poţi tu să repari tot ce este aici?, îl întrebă el arătând cu mâna către maldărul de lucruri din faţa lui.
-Pot!
-Bine!, zise împăratul. Apucă-te de treabă!, continuă zâmbind.
-Ţţţţ...nu!, dădu din cap flăcăul.
-Cum...nu? Îţi pemiţi să-l înfrunţi pe împărat?, strigă la el oşteanul.
-Care este voia ta?, întrebă liniştit, împăratul.
-Să mi se dea o odăiţă acolo, lângă grajduri, mâncare şi un pat...şi câteva slugi pe lângă mine.
Şi căscă plictisit aşezându-se înapoi pe pământul înverzit.
-Oşteanul se repezi la el cu sabia scoasă din teacă.
-Să i se dea tot ce doreşte!, porunci împăratul.
Flăcăul se ridică agale urmând slugile care se străduiau să-i intre în voie.
Trei zile şi trei nopţi se ospătă şi dormi din zori şi până în noapte şi nici nu se gândea să se apuce de lucru. Mai trecură încă pe atât, apoi împăratul deveni nerăbdător şi veni în odăiţa lui. Il văzu întins pe pat cu mâinile sub cap. Oşteanul care-l însoţea îl împunse cu sabia să-l trezească. Cum deschise ochii îl şi înhăţă şi îl târî de picioare până la uşă.
-Aruncaţi-l în temniţă!, strigă împăratul vădit supărat, dar nici bine nu termină de spus aceste cuvinte că toate lucrurile din jurul lui şi cele din curte se ridicară în văzduh şi se învârtiră şi se răsuciră de parcă o mână nevăzută le mişca şi iată că se porniră a se repara aşa, singure, atât de iute încât împăratul rămase pironit locului, mut la toate care se întâmplau înaintea lui şi a celor de faţă. Şi, cât ai zice peşte lucrurile stricate dispărură şi se rânduiră scaunele, mesele, ceasurile, hainele şi multe alte lucruri şi obiecte, care parcă îl invitau pe împărat să le privească. Înadins căuta Luminăţia Sa cel mai mic defect să-l mustre şi, cum nu găsi nimic zâmbi pe sub mustaţa-i stufoasă plecând fără să scoată niciun cuvinţel.
A doua zi în zori de zi flăcăul căută pe împărat să-şi ia plata promisă, însă gărzile nu îi dădură voie să intre în palat. Plecă mâhnit înspre locurile de unde venise, dincolo de scorbura copacului celui mai bătrân din împărăţie. Cum ieşi pe partea cealaltă zări căsuţa din lemn de stejar aşezată pe Stânca Cocorului, deasupra Izvorului cu Apă de Trandafir, ascunsă printre ramurile Copacilor Stufoşi. Zânele Spiriduş îl întâmpinară şi îl primiră cu bucurie. De îndată ce văzură chipul mâhnit a lui Mihnea îşi dădură seama că împăratul nu-i dăduse plata promisă. Intrară cu toţii în casă şi se aşezară în jurul mesei din mijlocul încăperii. Zâna cu plete argintii fiind cea mai în vârstă dintre zâne, spuse:
-Dragele mele surate, dacă Luminăţia Sa nu ştie să-şi ţină cuvântul promis să-l învăţăm să îl ţină!
Privi în ochii lui Mihnea.
-Fiule, du-te la curte şi trimite vorbă împăratului că astăzi, pe înserate, un cocor va poposi la fereastra sa. Dacă îi va deschide fereastra, va rămâne împărat, iar dacă nu o va deschide şi îl va goni tronul îi va fi luat de puiul său!
Mihnea nu a înţeles cuvintele zânei, dar se porni iar la drum şi, când ieşi din scorbura copacului, razele soarelui îi atinseră chipul şi vântul îi răcori fruntea încinsă. Se duse la palat iar când oştenii deschiseră poarta de fier flăcăul trimise împăratului vorbele spuse de zână. Cum auzi acestea, împăratul se înfurie şi trimise oşteni să-l întemniţeze pentru neobrăzarea lui.
Pe înserat când cocorul poposi la fereastră, încă tulburat de vorbele flăcăului goni pasărea. Îndată ce îşi luă zborul împăratul simţi o slăbiciune neobişnuită şi se aşeză pe scaun. În acelaşi timp lacătul temniţei se sfărâmă, oştenii rămaseră stană de piatră, iar slujitorii se ascunseră de teamă. Câteva clipe mai târziu împăratul nu auzi paşii care se apropiau de el. Rămase cu privirea aţintită la cocor.
-Am venit la Luminăţia Ta, dar nu m-ai primit!, spuse Mihnea apropiindu-se de fereastră, deschizând-o larg privind şi el aripile care tăiau văzduhul. Dimpotrivă, continuă, m-ai întemniţat nevinovat! Cocorul pluti un timp apoi se răsuci de câteva ori şi intră în odaia împăratului oprindu-se înaintea lor. Pasărea îşi scutură penele şi numai în câteva clipe se transformă în zâna cu plete argintii.
- Esmeralda!, exclamă împăratul nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
- Am trimis vorbă...
- ...”Dacă îl voi goni...
-...Tronul îţi va fi luat de puiul tău!,”continuă, zâna.
-Te-ai întors cu... fiul meu!, zise uimit şi totodată bucuros ridicând privirea către Mihnea.
- Da!, răspuse zâna zâmbind cu blândeţe.
Esmeralda fusese soţia lui numai pentru o zi şi o noapte. Mama lui o alungase de la palat, iar el o căutase ani mulţi până îşi pierduse orice speranţă şi se recăsătorise cu împărăteasa altui ţinut. Îngenunchie în faţa Esmeraldei cerându-i iertare. A doua zi întreaga împărăţie sărbătorea încoronarea noului lor împărat, flăcăul care reparase lucrurile stricate.