La toți ne era frică. Nu știam exact de ce. De cine?! Aceeași întrebare care ne frământase străbunele străbunii se ivea și pe buzele noastre, amuțite înainte de articulare. Ne luam cu una, cu alta. O inflorescență galbenă, cel mai probabil de roșie, ivită aproape din întâmplare, tot așa mergând spre maturitate. Un rest dintr-o ramă. Povestea încropită de fiecare dintre noi... dintre voi... cu imaginația-i personală, intersectându-se în marea imaginație colectivă... până la confuzie până la anonimat până la apocalipsă. Păsările ciripeau la fel ca la facere. ERA CEVA ÎN SPATELE CIRIPITULUI LOR! În felul în care eu simulam începerea, continuitatea. Uriașa actriță parcă bătea în retragere. Și atunci... ei... atunci o barcă oarecare suspenda interogația. Nu fusesem nicicând mai asertivi. Luam lumea. O puneam în enunțuri cu punct, care se făceau ditamai munții, ditamai oamenii. Ah, ce geloși mai eram pe Dumnezeu! Cum de știuse El așa de irezistibil să croiască viața!? Și celeilalte, intempestiv, pe nevăzute, loc în ea să-i facă?! Că mergeam ca orbii, frumoșii orbi ai marilor orașe! Purtând la intervale inteligente, cu luciditate stranie, aurul spicelor, starea de grație, incapacitatea de a ne opune contopirii cu nesfârșitul: Ține-mă la capătul lumilor, acolo unde nu există trecere și hrana îmi este zumzetul spicului înspre înviere! Trăiam clipa, fie și în foișorul ăsta ce se depărtase văzând cu ochii, de care ne atârnasem ca de o primă și ultimă firavă foșnire de viață! ... ERA CEVA ÎN SPATELE CUVINTELOR NECUNOSCUTULUI! Într-o clipă zărit pe banca invizibilă. Acolo în camuflajul perfect al vișinilor fosforescenți ce aruncau stropi de ploaie înspre îngeri. – Mergeți cam 500 de metri (ohooo, o juma de km!!) la dreapta... până la o intersecție... (lumea era, desigur, aceeași succesiune amplă de răscruci, de reinventări salvatoare)... O să vedeți niște umbreluțe, unele agățate direct în cer... Dacă o să aveți noroc, veți prinde chiar luntrașul...

(Nu mă încredințasem eu vreodată prea mult norocului... am simțit pala înmiresmată: sigur Dumnezeu inventa cea mai curată dintre lacrimi)