În urmă cu mii de anotimpuri, pe continentul Atlantidei, mai precis insula Regio Patalis, situată în mijlocul oceanului Atlantic, dincolo de stâlpii lui Hercule, în anul Scorpionului, se născu un băiat. Mama lui, Aronia, îl numi Aliantus, însă imediat ce îl încredinţă lui Pranodis Lelatus, unul dintre marii filozofi ai insulei care îl primi în braţele sale cu multă dragoste, închise ochii pentru totdeauna.
Bărbatul îl crescu cu înţelepciune şi blândeţe până ce vârsta îi permise tânărului discipol să îşi câştige libertatea propriilor lui acţiuni. Avea ochii de culoarea chihlimbarului, buze cărnoase, obraji proeminenţi şi bărbia puternică. Aceste trăsături contrastau cu trupul firav, aproape scheletic. Agerimea minţii lui era însă recunoscută în cercurile lui şi tocmai pentru aceasta mulţi dintre colegi, discipoli ai lui Pradonis Lelatus urmăreau să-l dea pierzării.
Aliantus iubea plimbările înainte de zenit la ţărmul oceanului acoperit de pescăruşii gălăgioşi ce tăiau văzduhul cu aripile şi cu ţipetele lor ascuţite, dar în această zi paşii porniră singuri, de parcă nu ascultau de stăpânul lor. Simţea aşa, ca o slăbiciune, iar ochii erau mai înceţoşaţi ca niciodată. Nu observă acel obiect pe jumătate ascuns în nisipul ce strălucea intens în razele soarelui decât după ce se împiedică de el scoţând un icnet scurt. Se lăsă pe genunchi şi îl trase cu o mână uluit că firele aurii puteau ascunde aşa ceva. Era un pumnal. Îl răsuci de câteva ori, apoi cercetă cu atenţie ochiul de culoarea cerului inscripţionat pe suprafaţa gălbuie a mânerului. Impresia că este urmărit de acesta îl uimi, însă continuă să-l studieze apăsând uşor cu degetul arătător peste lama metalică. Se ridică în picioare mutându-şi privirea către pescăruşul care se oprise la picioarele lui.
-Mă înşel, nu-i aşa? întrebă el pasărea.
Goelandul se ridică în aer cu un ţipăt ascuţit, apoi pluti deasupra lui câteva clipe îndepărtându-se în largul mării. Aliantus vârî obiectul în teaca vechiului său pumnal, apoi îl ascunse la cingătoarea de la brâu. Se pregăti să-şi continue drumul de-a lungul ţărmului, însă după primii paşi se porni un vânt iute care se înteţi numaidecât, iar când se întoarse cu spatele împotriva rafalelor călcă pe covorul de scoici care îi pătrunseră adânc în tălpi lăsând câteva fire de sânge să se scurgă printre cioburile ascuţite. Se îndreptă şchiopătând către grota dintre stâncile de pe ţărm. Vântul parcă îi urmărea paşii răscolind nisipul. Valurile se ridicau nervoase plesnind bucăţi de stânci, ca mai apoi să se retragă cu iuţeală înapoi. Se aşeză pe un bolovan lăsând în voie rafalele să-i răvăşească părul ca abanosul. Pumnalul se scutură la brâul său. Îl scoase cu iuţeală uimit de intensitatea cu care acesta se mişca în palmele lui. Îl scăpă pe jos privind cum se rostogoleşte peste pietre. Se aplecă să îl ridice însă ochiul radie o lumină puternică de parcă voia să îl acapareze cu totul. Simţi sfredelindu-i mintea scormonind printre amintiri.
Văzu chipul unei femei care ţinea un prunc în braţe, apoi îl văzu pe tatăl său aplecat deasupra lor. Trăsăturile chipului ei îi copleşi inima. O lacrimă îi udă obrazul. Lumina îşi continuă periplul căutărilor, apoi clădirile uriaşe ale unui oraş necunoscut îi apărură în minte. Se opri într-un parc cu copaci de gheaţă. Cerul cenuşiu părea încremenit. Dincolo de stradă se afla un aşezământ de sticlă acoperit cu figurine de gheaţă. Bănui că acolo se află o şcoală. Întins pe spate privea uimit la copiii din jurul lui care îl studiau curioşi. Purtau haine groase dintr-un material lucios, de culoare albă, închise cu nasturi zimţaţi. Inele luminoase de gheaţă se reflectau peste hainele acoperite cu cristale fine, strălucitoare. Purtau ochelari cu rame transparente. Nu le putea vedea clar chipurile. În picioare încălţămintea semăna cu nişte tuburi lungi. El era desculţ, dar nu simţea frigul. Unul dintre copii îl atinse cu degetele, iar altul scoase două bucăţi de hârtie rigidă şi i-o lipi pe tălpi. Simţi o răcoare binefăcătoare, iar durerea dispăru numaidecât. Băiatul se aplecă peste el şi-i şopti ceva la ureche, apoi îl îmbrăţişă. I se păru că îl recunoaşte, dar nu îşi putea aminti nimic mai mult. Poate că fuseseră prieteni cândva, gândi iute. Se linişti.
Lumina reapăru, apoi îl trase ca un magnet. Se trezi într-un câmp cu flori. Acum era dimineaţă iar soarele îi mijea ochii. Închise ochii. Fâşia de lumină continua să-i scormonească printre amintiri derulând zeci de imagini colorate. Era ca un ecran prin care privea uluit trezindu-i diferite sentimente. Deveni aproape sigur că sursa acestor călătorii se datorează pumnalului. Îşi acoperi faţa cu palma, dar lumina îl trase înapoi transportându-l până în faţa unei colibe, într-un sat de munte. Era pentru prima dată când vedea muntele.Vegetaţia sălbatică din jur şi drumul pietruit i se păreau fascinante. Un bărbat şi o femeie îl priveau cu dragoste.
-Laurien!Te-ai întors, copilul mamei!, spuse femeia întinzându-i o mână. Îi vorbeau într-o limbă pe care nu o învăţase, dar care, ca şi în locurile unde poposise, o înţelegea.
-Mama?, întrebă dintr-odată uimit de cuvântul pe care îl rostise entuziasmat. Desigur nu era mama lui, gândi iute. Ce-i veni să o numească aşa?, îşi reproşă în gând. Mama lui murise. Obrajii i se aprinseră dintr-odată.
-Vino!, spuse ea şi îl luă de mână trăgându-l după ea în colibă. Crengile copacilor se legănau în bătaia vântului răcorindu-i obrajii. Femeia era îmbrăcată cu o fustă lungă, de pânză aspră. O bluză brodată cu modele asimetrice se asorta cu fusta, în culoarea ierbii. Pânza era diferită de cea folosită de femeile din ţinutul lui. Aveau încălţări din piele de culoarea lemnului de mahon. Îşi privi picioarele goale şi se simţi ruşinat pentru asta. Observă că rănile de pe tălpi i se vindecaseră. Îşi reaminti că sandalele lui din piele de focă se aflau în locul unde găsise pumnalul. Se lăsă tras în casă de femeia cu chipul brăzdat de riduri adânci, la fel ca şi bărbatul de lângă ea. Amândoi păreau fericiţi să-l vadă. El se aşeză pe o ladă de lemn acoperită cu rogojină, iar femeia se lăsă încet pe patul de scânduri frecându-şi mâinile de emoţie. Apoi se ridică iute şi îl rugă să se aşeze la masă. Luă un vas adânc de pe cuptorul încins cu lemne. Turnă lichidul într-un vas pe care îl puse în faţa lui, pe masă. Aliantus luă lingura de lemn din mâna femeii şi o răsuci de câteva ori între degete, apoi sorbi din zeama fierbinte, albicioasă, care îi plăcu. Bătrânii îl priveau cu dragoste aşteptând să termine de mâncat, apoi somnul îl copleşi dintr-o dată şi se aşeză pe patul tare. Închise ochii.
Lumina îl transportă acum într-un laborator din viitor. Un bărbat îmbrăcat cu halat alb stătea pe scaun cu spatele la el. Îşi răsuci capul zâmbindu-i. Tresări. Era el, cu cincizeci de ani mai bătrân, înconjurat în întregime de un halou luminos. Bărbatul nu îl recunoscu. Îi făcu semn să se apropie şi începu să îi explice descoperirea lui. Vorbea despre informaţii şi emoţii acumulate de fiecare om, de la naştere şi până la moarte. Spunea că se impregnează în ţesătura energetică a fiecărei fiinţe vii. Lucrarea lui începută în adolescenţă îşi dovedea abia acum autenticitatea. Îşi văzuse într-o zi trecutul altor vieţi şi viitorul încă nescris.Pumnalul voia să-i arate că nu se înşelase. Nu mai era atent la bărbatul care îşi continua explicaţiile. Îi studie chipul cu şanţuri ridate şi ochii adânciţi în orbite. Numai bărbia puternică, osoasă reamintea de tinereţe. Îşi mută privirea înspre fereastra acoperită cu pânză albă, dantelată. Dincolo de ea cerul aduna nori grei prevestitori de furtună. Vântul se înteţise dintr-odată împrăştiind în văzduh praful înnecăcios. Acea lumină strălucitoare veni iar pe neaşteptate.
Se trezi acasă, în Atlantida, pe insula Regio Patalis, la ţărmul oceanului, aşezat pe aceeaşi stâncă de unde plecase. Vântul se oprise. Atmosfera era liniştită la fel ca înainte de a găsi pumnalul. Uimit de cele petrecute în acea zi se ridică şi plecă spre casă.
Se opri lângă trunchiul bătrânului copac ce sta semeţ ca un soldat, în faţa bibliotecii. Se aşeză la poalele lui şi se sprijini cu coatele pe rădăcinile ieşite din pământ. Vârî mâna în scorbură. Dadu la iveală o cutie de lemn. Ridică iute capacul aşezând pumnalul alături de notiţele lui, apoi o ascunse înapoi în scorbură. Traversă dincolo de drum admirând frumoasa cariatidă din faţa bibliotecii. Deniun îi tăie calea.
-Pe cine avem aici? Micul demon venit din infern!, spuse ironic.
-Lasă-mă să trec!, replică cu blândeţe, băiatul.
-Am ars papirusurile tale vrăjitoreşti!, continuă batjocoritor, Deniun. Răse dezvelidu-şi dinţii drepţi. Nu se clinti din loc.
Papirusurile vechi de peste o mie de ani despre care vorbea Deniun îi oferiseră informaţii preţioase lui Aliantus, despre rarele plante care tămăduiseră oamenii de-a lungul timpului. Mulţi dintre discipoli îl acuzară că se ocupă de vrăjitorie, ceea ce era complet neadevărat.
-Lasă-mă să trec!, repetă, Aliantus.
Biblioteca tapetată cu cărţi şi papirusuri vechi, cu ziduri pictate şi coloane impunătoare ce se înălţau până la tavanul boltit, îl liniştise. Deniun fusese discipolul părintelui său adoptiv. Nu-i putea reproşa inteligenţa, însă era considerat unul dintre cei mai răi tineri din colonie. Îşi reaminti cuvintele părintelui şi învăţătorului său, Pranodis Lelatus: ”Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”.
În acea noapte somnul nu se lipise de el. Pumnalul îl chema iar. Lumina se furişa şerpuitoare printre coloanele de piatră, până în camera lui. Rămase în pat, cu ochii aţintiţi în tavan. Deşi îi era teamă, curiozitatea îl copleşea.
Urmară şi alte călătorii interesante însă ceea ce îl întristase cel mai mult era certitudinea că într-o zi, atlanţii vor dispărea pentru totdeauna.