agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 642 .



Aceeași soartă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2022-09-03  |     | 



Nu ne-am dat seama de ce Nelu, profesorul nostru de matematică, era tot în preajma profesoarei de franceză. În fiecare pauză se retrăgeau într-un colț și șușoteau. Ba, de la un timp, scotea din geantă ziarul L'Humanite în care se uita cu atenție și, parcă dădea din buze, semn că buchisea cu atenție ceea ce era scris acolo, ca să înțeleagă cât mai bine. De la o vreme locul ziarului l-a luat o carte groasă care avea titlul „Papillon” de Henry Chaurierre. Și pe aceasta o citea, se pare, cu un deosebit interes. Nu-l interesa atât de mult acțiunea care era foarte palpitantă, ci mai mult lexicul și aranjarea cuvintelor în propoziție. Se pregătea în felul acesta, fără ca noi să știm, pentru un examen ce-l va da în fața unor specialiști marocani. Dacă va reuși, va avea dreptul să predea în limba franceză, la o școală din Maroc. Și a reușit. Iată-ne, deci, fără profesor de matematică. Problema nu era de competența școlii ci a Inspectoratului școlar, care a rezolva-o. La câteva zile după începerea anului școlar, a apărut un tânăr înalt, brunet, tot un Ion. Avea un puternic accent de țăran transilvan de parcă n-ar fi făcut liceul la unul sibian, de prestigiu, și câțiva ani la o facultate în Cluj. Nu-i ziceam Nelu, ci, mai simplu, Ion. Era apropiat de elevi Ion. Într-o zi, în vacanță de primăvară, când învățătorii și profesorii, majoritatea navetiști, veneau la școală fără a avea mare lucru de făcut, femeia de serviciu intră în cancelarie fără să bată în ușă, cum făcea de obicei.
- Domnule „derector”, să știți că domnul profesor Ion se joacă „forbar” cu elevii!
- Nu-i treaba dumitale !
- Ba este, că a spart o fereastră, și eu trebuie să o duc la vecinul Helmut să mă rog să o puie. Și nu numai că mă rog, dar dumnealui mă va trimite la „comparativă” să cumpăr o foaie de „glaje” pe care să o taie după măsură.
Tocmai când femeia de serviciu își plângea, parcă de milă, intră în cancelarie Ion.
- Nu trebuia să vii să mă pârăști „frau Magda”. Îi spuneam eu tovarășului director.
- No, bine, zise Magda și ieși pe ușă.
Apoi Ion zise că mâine dimineață va veni cu un diamant, ce-l are acasă, va merge apoi la cooperativă, va cumpăra o foaie de sticlă pe care o va monta, după măsură, în rama geamului. Așa a făcut a doua zi, ajutat de doi elevi cu care jucase „forbar”.
Vestea că domnul profesor știe a pune geamuri s-a răspândit repede prin sat. Și nu numai geamuri știa pune domnul profesor. Știa să repare și televizoare. După ce vedea „simptomele” spunea, fără a greși, ce lampă nu funcționează bine și trebuie înlocuită, făcea niște lipituri perfecte, folosind ciocanul de lipit, sârmă de cositor și colofoniu. După ce a reparat de câteva ori televizorul școlii, unii săteni l-au chemat să li le repare și pe ale lor. Niciodată nu zicea nu, dar lua cu el și câțiva elevi care pe hârtie, dar și în realitate, făceau parte din „Cercul de electrotehnică”. „Pușcat-am doi iepuri deodată”, zicea Ion, am făcut muncă pionierească și m-am ales și cu alte alea. „Alte alea” erau bancnotele. E drept că nu erau multe și nu le primea în mână. Cei care au încercat să-i dea au primit un refuz categoric. Chiar nu vedea, mai ales iarna, când îi erau puse într-n buzunar al paltonului ori în alte anotimpuri când îi erau introduse discret într-unul din buzunarele hainei.
Era pe timpul când secretarul general al Partidului Comunist Român și președintele țării, Nicolae Ceaușescu, avea un cuvânt greu de spus în toate cele. Conștient fiind de puterea sa, a hotărât să
scoată din vocabularul românului apelativul domn și să fle înlocuit cu cel de tovarăș, că doar „domn” nu venea de la daci, ci de la asupritorii lor romani. Ion s-a făcut că n-a auzit și le spunea domnule chiar și activiștilor de partid. Aceștia se făceau că nu aud cuvântul incriminat. Cu atât mai mult directorul, care era, ca și Ion, membru de partid.
- Domn director, știți la ce m-am gândit eu?
- O să știu dacă mi-i spune.
- Păi, să nu vă mai luați mai în fiecare zi după câte un învățător, ori profesor, ca să faceți asistențe la ore
- Trebuie, Ioane, dacă vreau să-mi fac îndatoririle pe care le am.
- Nu și dacă ascultați tot ce se întâmplă prin clase, stând în cancelarie.
Și a scos Ion o coală de hârtie pe care avea o schiță a școlii. În fiecare clasă va fi montat un difuzor care putea fi folosit și pe post de microfon. Pe dosul hârtiei erau trecute materialele și costurile aproximative. Ieșea destul de ieftin.
Banii pot fi virați de la Consiliul Popular, în numerar, sau folosiți cei de la Comitetul de părinți.
A rămas directorul o vreme pe gânduri. Apoi:
- Gata, Ioane, s-o facem!, am în vedere nu atât asistențele la ore cât anunțurile care s-ar putea face prin clase, mult mai rapid.
A durat instalarea vreo două luni, elevii Cercului Electrotehnic știau fiecare, cu precizie, ce au de făcut în fiecare zi.
Și, după ce toate clasele au fost „radioficate”, directorul continua, periodic, să însoțească câte un cadru didactic până în clasă, unde se așeza în ultima bancă. Toți știau că însemnările din caietul lui se transformau în „materie primă” pentru dările de seamă trimestriale. Când acestea erau citite în ședințele de consiliu, mulți se mirau de ce bine știau ei să predea, de felul în care știu a forma personalitatea elevului, de legăturile pe care le fac elevii între teorie și practică. Și câte și mai câte ! Ion chiar știa să lege teoria de practică, atât la geometrie cât și la fizică. Era îndrăgit de elevi, cu toate că știa că la extemporale sau la teză era imposibil de copiat.
Au trecut destul de repede cei doi ani până când Nelu s-a achitat de sarcinile contractuale din Maroc. Ion se pregătea să ia calea Inspectoratului cu cererea pentru un post la o altă școală. N-a mai fost însă cazul. Nelu a obținut prelungirea contractului cu încă doi ani. De data aceasta și-a luat cu el soția, profesoară și ea, care a intrat concediu fără plată pe timp de 2 ani, precum și fetița, elevă în clasa a VI-a. În acești doi ani au venit toți trei de mai multe ori în țară. Călătorea cu un „Ford” vechi, cumpărat la mâna a doua, înmatriculat în Maroc. Veneau și plecau pe căi ocolite, pentru a vedea cât mai multe țări. Se plângea însă că rămânea cu puțini bani din salariul mult mai bun decât cel din țară. Statul român avea grijă să-i pună un impozit mult mai mare pe dolarii primiți acolo decât pe leii ce i-ar fi primit acasă.
Au trecut, însă, și cei doi ani. Nelu s-a întors la postul său și Ion a trebuit să plece. N-a picat însă rău, s-a eliberat postul la care râvnea de mult, la școala din satul său natal. Tot cam atunci a început și declinul sănătății lui. Tot mai des îl dureau picioarele. Îl dureau, dar continua sa meargă, trebuia să meargă, câțiva kilometri pe zi pentru a ajunge la școală și apoi acasă.
Cei doi erau foarte diferiți ca aspect și preocupări. Comun aveau doar respectul purtat de elevi și părinții lor. Și soarta le-a fost asemănătoare. Ion a trebuit să se pensioneze datorită bolii care se agravase. Aproape doi ani a făcut zilnic dializă, acasă, cu ajutorul unui aparat care, cu greu, i-a fost procurat de fiica lui care între timp ajunsese medic. Nelu a avut probleme cu un picior. Din senin a început a-l durea. Masajul cu fel de fel de alifii nu i-a fost de niciun folos. Un specialist dintr-o clinică universitară a ajuns la concluzia că i s-a înfundat o arteră. Operația n-a reușit și a trebuit să-i amputeze piciorul.
S-au stins, la puțină vreme, unul după altul. Întâi Nelu apoi Ion.
Au rămas doar în amintirea familiilor, a rudelor dar și a colegilor și, tot mai estompat, a seriilor de elevi de la școlile pe unde au predat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!