Două jumătăţi întregesc visurile
şi nalţă zâmbetul omului cât o viaţă măsurată cu spiritul
iată adevărata faţă a dragostei:
uneori limpezită cu lacrimi,
alteori suspinul adânc este monedă de schimb,
dar minunată mereu.
E tot ce vrei a fi,
să te afli vreodată.

De-ar fi să mergi cu tălpile goale pe deasupra focului
care împinge amurgul în pragul nopţii,
calci pe spinii întunericului,
căutând-ţi soarele în jumătatea celuilalt
fără a-i spune cât îi eşti de recunoscător,
ci doar să-i arăţi limpezimea din interiorul tău
care nutreşte să împartă stelele de peste noapte cu el.

Omul a fost învestit de către Dumnezeu
să dăruiască iubire celuilalt,
acesta este începutul de a se ajuta pe sine.
Suferinţa în iubire
apare odată cu instalarea egoismului în simţămintele omului:
un alter ego rezultat dintr-o infatuare acută
ce pune în dificultate individul de a se înţelege cu el însuşi;
se întâmplă ca judecata lui
să nu mai perceapă lucrul cel mai simplu,
că orice păcat ucide speranţa celuilalt care crede în el,
că la un moment dat
se vede suferinţa partenerului
pe care doar mândria lui nu o vede.

Dragostea nu are raţiune;
ea generează bunătate,
echilibru şi înţelegere.

Ansamblul reprezentării tale interioare
este dat de cealaltă fiinţă:
prin ea te poţi iubi pe tine
pentru că aceeaşi persoană se întoarce mereu
acolo unde suişul tău este mai greu.

Iubirea este energia şi scopul vieţii,
este neant şi nu doar o opţiune pentru suflet:
nu te cunoşti şi nu te înţelegi
decât prin celălalt suflet de lângă tine.

Liniştea dinaintea singurătăţii survine atunci când te apropii de tine însuţi şi te agăţi de următorul răsărit.
Pentru că există un mâine...

*****************************************

din cartea - Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019