agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-11-09 | |
S-a sfârșit al doilea război mondial. Mii de orașe și sate au rămas în ruine... Sufereau țări, continente... din greu sufla marea Uniune. Suferea și Basarabia – asuprită de regimuri, sărăcită, rămasă cu o armată de văduve și schilodiți. Cu toate astea, demnitari ai marei capitale au emis decret special de achiziționare a grânelor, ca necesare contra foamei în regiuni mai ruinate de război. La ordinul dat, comuniștii din capitala locală au răspuns cu mare osârdie.
Soldați armați, călăuziți de miliționeri, tot felul de activiști locali, suflori... s-au încins la cotrobăit poduri saraie și hărmane – casă după casă, sat, cătun... și iară sat. Celor mai amărâți le mai lăsau desag cu grâu la fund, pe cei mai gospodari îi curățeau de tot, păn și tărâțele de dat la porc. Epidemii răspândite în anii de război, și după, nu miluiau pe nimeni și nimica. După ”scuturare”, ca înadins a survenit o mare secetă. În acel an înecat de necaz, grâul nu s-a făcut, nici popușoiu... nici măcar fasola. În oamenii slăbiți din lipsa de pâine a dat tuberculoza, tiful, malaria... Un înfometat, atins de o boală, nu se mai ridica. Suferea săracul, suferea și mijlocașu. Care strecurase ceva provizii de pe urma achiziției, avea mai multe șanse, dar spaima și panica ajungeau peste tot. Când se termina pâinea, coaptă din rumeguș cu făină, fometații tăiau vite și orătănii, după care venea rându la câini, pisici, guzgani... Primele victime, din case de săraci, stârneau spaimă și mare pericol. Anemalicul instinct de supravețuire strâmtora simțul omeniei. Sătenii nu se mai împărțeau cu nevoile, rar care era în stare să scoată din sac un pumn de grâu ca împrumut sau ca pomană. Nu mai ieșeau la drum. Trăgând zăvoare, se tot zătreau pe sub perdele, cu lumânare vie la icoană... Mulți nu deschideau nici la neamuri. Odată în sat, pe șleah în jos, câine mare a sărit poarta de gospodar. Turbul arăta ca în anii buni: botos, colțos, gros în șolduri, învelit la trup, frumos la blană... Îndepărtându-se de casă, a luat-o pe o hudicioară la vale, în trap mărunt. Printre nuiele de garduri, unde și unde se zăreau ochi sticliți. De după porți și pârlazuri au apărut hămesiții, care cu secure, care cu topor... Săracul câine, mare și grozav cum era, simțind primejdia, a luat-o la fugă spre râpă. Scăpare n-a avut. Doi băietani ieșiți ca din pământ, i-au aținut calea. Unul a reușit sa-l doboare, cu hârleț. Animalul rănit s-a ridicat, dar n-a mai dovedit să fugă. Înfometații au tăbărât, l-au omorât și tot atunci au dispărut, cu tot cu trup. Toată seara a dat roate stăpânul, strigându-și fidelul paznic... În casă la Grigoriță s-a tras foame nu mai puțin ca în altele. Norocul a fost că-i dăduse ascultare Licheriei, înainte de a-i goli bolșevicii hambarul. Într-o noapte de zvonuri proaste înjugase el boii, încărcase carul cu saci de grâu și plecase la Flămînda, pe drumuri ocolite. Ajunse la soră-sa Nadea a douăza, cu boii înspumați, când satele de lângă Prut trecuseră controlul. Grâul întors mai târziu acasă, ascuns în multe locuri, cât de cât ,a ușurat situația. Finica și băieții mai mari înțelegeau, micii – nu prea. Foametea i-a prins în plină creștere, și Lucheria purta sarcină. Vasile mânca fierbinte. Cât se răcorea ciaunu de la foc, el lua lingură și s-apuca de înfulecat, cu limba friptă. Așa a fost nu o dată... până a-l vedea tat-so. – Licheri, i-a să scoți tu farfuriile, și să pui la fiecare în parte. – Da cui ii greață... sau ai văzut v-o unu cu muși? – Vasîlică a nostru îi lasă flămînzi pe șeilalți, că mănâncă herbinte. – I-ar șiind frică să moară, mititelu… – Șini nu sî temi di asta în ziua di azi?.. Și di trăit toți vor să trăiască. – Of, di i-om vide odată scoși în vară, la grîu nou... – Nu-i așa di mult... da trebui să avem grijă. Ne-o rămas un sac di grîu, jiumati di fasoli, doi pumni di mazăre. Asta-i tot! Pe la mijloc de primăvară, într-o zi, Vitea și Vasile stăteau tolăniți pe prispa casei, să mai prindă la putere din căldura soarelui, și stomagu lipit de spinare, fără curaj de alergare. – Oari și scurmă șioroiu șiala acolo? - întrebă Vitea, uităndu-se pe acoperișu casei din mahala, situată mai spre rîpă. – Tu îl vezi, Vasăli? – Și eri l-am văzut, și alaltaieri... – Și o găsît el bun în stuhu șiala? – Poati șeva di mîncari?.. – Poati. Pliscu ii băgat adânc, coada o ține ridicată în sus. – Și-i tremură, parcă ar șiuguli șeva. – Dacă umple gușa, pleacă. – Corbul, parcă auzind, tot atunci scoase capul din stuh și zbură ca alungată. Fâlfâind asupra ogrăzii, pasărea scăpă ceva. – Hai să căutăm, poati dăm di și-o perdut șioroiu din plisc. Băieții au găsit un grăunte de popușoi și l-au înștiințat pi Andrii, care le era mai marele pe afară. În aceeași noapte, în mare secret, Vasile s-a cățărat pe casa cu pricina, drept de pe umerii lui Andrei, cu poruncă de mare răspundere. Băgând mâna în stuf până la umăr, pe unde ziua umbla corbul, a dat de hrană... De atunci încolo, cam la două trei zile, Finica fierbea grăunțe. După secetă, a venit an roditor. Lumea s-a calmat, și-a revenit, s-a întremat. A rămas doar frica foametei, însoțită de alte temeri postbelice. Conducerea dictatorială din marea capitală a dat ordin să fie judecați ”exploatatorii” și inițiate colhozuri în toată Basarabia. Teancuri de hârtii cu liste de familii, împărțite pe sate și orașe, au fost puse la dispoziția executorilor militari și civili – în 24 de ore să asigure prezența deportaților la punctele de plecare. În mulțimi adunate în grabă la gările feroviare nu prea se observau mutre rotungite și cefe nemuncite. Bărbați, femei și copii de toată vârsta, nevinovați, pedepsiți fără dreptul de a fi ascultați, a se apăra și a fi apărați, erau împinși în vagoane. Executorii au ajuns cu listele în sat. În plină noapte s-au auzit bătăi brutale și în poartă la Grigoriță. – Grigoriță, scoală că o venit după noi, strigă Lucheria speriată. – Acuș le arăt eu... răspunse el, alergând în izmene după pușcă. – Nu intra în păcati cu Dumnezău, fuji, fuji în grădină... ascundi-ti, fără tini n-a sî ni rîdiși. În timp ce Grigore se îmbrăca la repezeală, nevastă-sa își aruncă șal pe umeri și ieși în pragul casei, chipurile să vadă pe cine-l purta naiba după miezul nopții. Câinele din ogradă, un dulău focos dat drumu din legătoare, zgâriind scândurile porții cu labele dinainte, lătra înrăit la musafirii din drum. – Leagă-ți paznicu, cât nu l-am împușcat – strigă nervos unul. – Da șini sînteți, și vă trebui la oara asta? – Stăpînește turbu și deschide, că de nu, avem pricaz să tragem... – Dacă ați venit cu pricaz, vă dischidim, numa nu rupiți poarta, și animalu nu-i jinovat ca să-l împușcați... Aveți oleacă di răbdari, că nu vini potopu – răspuns Lucheria și intră în casă. Grigoriță, îmbrăcat, încălțat, cu mantaua de la front într-o mână, și rucsacul cu merinde în alta, stătea în mijlocul casei și se uita mâhnit la băieții ridicați din paturi. – Pleacă, Grigoriță, nu perdi timpu, fuji. Trebuie sî li dau drumu, că di nu, s-apucă di împușcat. La poartă-s trii... e sama, să nu mai hie și alții ascunși pi la pârlazuri. – Stăpânul aruncă rucsacu-n spate și dispăru după o cuvertură de pat spânzurată de-a întregul peretelui de la vale, dinăuntru ascunzând gaură mare, ce în curând urma să fie astupată. – Andrii, ieși tu la poartă și dă-le drumu la diavoli, da mai întâi leagă câinili – zise Lucheria în șoaptă. – Lasă-i să intri, nu-ți treacă pin cap să-i stârnești cu șeva, aiștea n-au niși un sfânt, împușcă pi loc. Băiatul mai mare, ditamai bărbat, a pus câinele la legătoare și le-a dat drumul nepoftiților să intre: doi civili înarmați cu carabine și un militar cu steluțe pe umeri. – Unde-i hoziainu*? – a întrebat tare mai marele. – Nu știu, nu spuni undi sâ duși, di undi vini... – Nu vrei să spui... Îl găsîm fără tine, da va trebui să răscolim casa toată, podu... întoarșim tot cu fundu-n sus. Tot una-l găsim, da a să șie mai rău și pintru dînsu, și pintru voi – mârâi unul din ajutori. – Spuniți și vreți di la dînsu. Mâine a sî vină el sîngur la voi. Di furat, nu fură, moarti di om n-o făcut... n-ari di și fuji. În timp ce ajutorii cotrobăiau sub paturi, mai marele citea hotărârea. Grigore era condamnat la deportare pe zece ani ca dușman a puterii sovietice. Pământurile acuzatului, chipurile dobândite prin exploatare de muncă, urmau să fie trecute în avuția statului. Lucheria, cu ochii întorși pe dos, păru-n frunte zburlit ca la baba Cloanța, s-a pus înaintea declarantului. – Ați vinit pi întuneric... să-ñi luați bărbatu... Așa-i? Da cu și nu v-o ascultat el pi voi, cu și nu v-o intrat în voie?.. Di câti ori ați vinit după grîu, v-o dat. V-o dat cât ați vurut, nu s-o contrat niși o dată. La front o mers tot di voia lui, nu l-o împins nimeni din urmă, nu s-o ascuns pin poduri, grămezi di șiocani*... Pintru și vreți să-l rîdicați? Mari bogăție nu ari, și dacă o agonisît șeva la gospodărie, o făcut-o sîngur, cu tat-so, cu fata și fișiorii, fără slugi. Și dacă o avut om la lucru, l-o hrănit, i-o purtat di grijă, l-o răsplătit. O făcut averi pintru fată, pintru băieți... Finică, Andrii, viniți la mămăia, adușeți-i șî pi șiilanți, pi toți... Videți cîți avem? – continuă Lucheria – Și fac eu cu dînșii fără bărbat? Voi aveți mame, surori, fimei, copchii... suflet în voi aveți? Luați-mă pi mini, pi dînsu lăsați-l să munșească, să-i facă mari, că ii ar să rîdiși țara... Până la urmă, femeia izbucni într-un plâns dezesperat. Unul din civili s-a dat la militar. – Cum fașim mai departe? – Hai să merjim, mai avem di lucru. – Da jiudecatu? – A să apară el... n-a să fugă sîngur în fundu Siberiei, niși pisti Prut n-ari scăpari, românii întorc fugarii înapoi, îs obligați. Între timp, Grigore străbătu grădini și o luă spre Bărăneasa. A doua zi, la prima oră acuzatul stătea în fața ajutorului comisarului de voencomat* cu hârtia de pe front în mână. Acela, căpitan cu pieptul în medalii, l-a ascultat, s-a uitat în document și l-a întrebat în care parte a Konigsbergului luptase... Apoi l-a pus să scrie o jalobă, sfătuindu-l câteva zile să treacă pe la neamuri mai depărtate, pe urmă neapărat să intre în colhoz, cât mai repede. Ce a făcut căpitanul cu plângerea, doar el a știut. În tot cazul, frontovicu* a fost șters din lista. La o săptămână, a călcat el pragul cârmuirii colective, cu actele-i de proprietate în mână, să înregistreze avuția cu care intra în grămadă. – Iscălește! – îi zise secretaru, după complectarea listei cu bunuri. – Iscălesc, da mai întâi să șetesc și am scris. ...O căruță cu doi boi de arat, ca datorie față de colectiv, o vacă de lapte, treizeci de oi, două hectare de ciornoziom... Cum două???... N-ai văzut pi document 37 și jumătati???... – Dacă scriu tot, nu te putem primi în colectiv, n-avem voie... – Da eu, om mari și prost, am vinit aișia, cu sovistea dischisă... Ei cum să înșechi viață nouă cu așa mîrșăvie? Cum poati omu să aivă încrederi în hurta asta a voastră?.. – se revoltă Grigore, oftigat, nu altceva. – Închipui-ți tu, omu lu Dumnezău, că mâine-poimâine, cum nu odată s-o înâmplat și mai înainte, pleacă iar rușii și vin alții din urma lor, sau piști un an-doi vreu să ies din adunătura asta de golani. În așa cazuri, și intoarșiți voi înapoi? – Întoarșiți și-am iscălit, nu-i așa? – Nu! Așa n-a să se întîmple! Să-ți iasă din cap aieste gânduri! Nu mai pleacă nimeni nicăieri, și alții nu mai vin!.. O trecut vremea burjuilor. – Da șini ești tu, mă rog, di știi și a să hie mai diparti? – Eu îs pentru puterea sovetică, și asta-i tot. Tu acuma nu te contrezi cu mine, te contrezi cu mare țară de proletari... – Vorghești cu mini că ” tovarășu”, parcă nu mă mai cunoști, parcă nu mai ești tu... Ai uitat și spunei pi timpu românilor? – Grigoriță, vremurile nu-s așelia, dă-te după lume, dacă vrei să-ți vezi băieții mari, cred că nu-s eu primu care ți-o spun. Bagă-ți mințile în cap, să nu ți le bage alții. Nu crede că dacă ai scăpat odată... – Da tu, ti crezi tari curat în fața comaniștilor? Nu ti temi că într-o noapti a să-ti bată și ție in poartă? – Tu ai grijă de tine, de mine nu-ți bate capu... Când alții așteptau în a triilea eșalon, eu luam Berlinu... cu mitraliera... Acolo o cherut frica me... – O luptat și alții din sat, nu mai rău. Da hai să ne întoarșim la gospodărirea voastră. Aiși îi vorba di docomenti... Eu nu pot iscăli hârțoaga asta. Îs gata să fac pușcărie, să trag foami, frig... Dicât să-mi bat joc sîngur di mini, s-o facă alții. – Treaba ta. Noi nu te-am chemat, sîngur ai venit. Dacă nu-ți convine, rupe cererea, și cu asta am terminat. Du-te acasă, mai gândește-te, da ai să vezi că am dreptate. Negru la față, Grigore nu știa ce să facă, ce să gîndească. Noroc că a intrat prieten a lui (în aceeași situație) și l-a convins să iscălească lista. De la ziua ‘ceea a trecut vreme, dar Grigoriță încă dormea rău nopțile, și dacă adormea, se visa fără cămașă, în picioarele goale... Se trezea mai obosit decât se culca, diminețile nu mai erau acelea... De muncit muncea el, și nu rău, dar nu mai simțea râvna dinainte. Se dăduse în hurtă cu toată familia. Lucheria ținea casa. El, Finica și băieții mai mari lucrau dealurile colective. Primul an s-a încheiat cu rezultate triste, dar nu și de temut. Grosul roadei a fost dat la stat, o bună parte – împărțită la oameni, după numărul zilelor trudite. La grâul adus acasă, Grigoriță și-a dat sama că familia avea pâine anul înainte. În ziua de crăciun, a ridicat el un pahar de vin negru, l-a golit cu sete și s-a deschis la față, arătând la toată masa că viața nu era așa de acră, cum se vedea pe mutra comanistului. În următorii ani, statul sovetic s-a dovedit a fi grijuliu cu țăranii, că orașele, mereu în creștere, cereau de măncare. Din centre industriale pornit-au eșaloane cu tehnică, cisterne, chimicate și alte atribute necesare gospodăriilor colective. MTC-urile se măreau, prindeau la putere. Mașinăritul a invadat dealurile: tractoare la arat, la boronit, la discuit; tractoare la semănat, la cărat... și la secerat. Colhozul ”Pravda”, înființat la al treilea an după război, la etapa inițială reunise puține gospodării. Partea majoră a pământurilor din sat rămase în posesia proprietarilor privați. Doar după raziile bolșevice din vara lui patruzeci și noul ”Pravda” (”Adevărul”) și-a consoludat pozițiile. Tot pe-atunci s-a născut și ”Будённый” - încă o gospodărie colectivă, în mare parte formată de nevoiașii din Buticeni, într-un timp respinși de ruștenii mai gospodari. Odată rase haturile de pe vechile ogoare, conducerea de la raion a însărcinat MTC-urile din vecinătate să susțină ambele colective. Idea era, în sat să fie instalată filială a stației Baimaclia. Primele două tractoare au venit pe Rusca, la grajdu colhozului, aflat nu departe de casa lui Grigoriță. Era timp de primăvară. Andei, gonit de pe deal de o ploaie mare, stătea pe prispa casei, urmărind apa tulbure a râpei zburând cu vuiet la vale, mai să-și iasă din malurile gunoioase. După treaba cu motoru trecuseră anișori, multe s-au schimbat. Băiatul s-a făcut flăcău zdravăn, tare la oase, mare la pumni și lat în tapaligă. Când intra pe ușa casei, se apleca. Cum numai se potoli vâjâiala de după ploaie, dinspre grajd răsună bătaie de motor. Atunci și Grigoriță ieși din casă. Văzîndu-și băiatu gata să coboare pragu prispei, l-a întrebat, domol: – Ti duși să vezi și-ți fac tractoarili? – Asta vreu! – Du-ti, tot una n-avem treabă pi glodu ista. Poati găsăști șeva di lucru la motoari. – Ar și ñinunea di pi lumi... să scăp di brigadiri umflati în peni... – Să nu crezi că dac-ai să fugi di aiștia, n-ai să dai di alții. – A să scăp oari vo dată di dînșii? – Da, cînd sîngur ai să hii brigadir, da asta... – Di și, adica?.. Mă rog di spuni, mătali. – Că te-am jălit când nu trebuia, n-am scos curaua la timp... – Mătali stii și a citi, și a scri, da brigadir nu ești. Ș-atunșia?... – Eu lucrez în voia mea, nimea să mă comandi... La tini viața aghe înșepi. Doi ani di școală pi timpuri acu fac mult... – Practica bati tioria – pomeni Andrei sloganul, tot ieșind pe poartă. Tractoriștii, amîndoi cu ajutori, se învîrteau în juru tehnicii. Unul, Neculai Lavruc (moș drept pe linia bunicii Tecla), cum a dat ochii cu Andrei, l-a și tras de o parte. – Un prițăpcic* (ajutor) degrabă pleacă la armată. Vii în locu lui? – Da!!! Și trebui să fac, badi Neculai?.. Zile mai târziu, în ograda MTC-ului de Baimaclia a intrat un tractor cu doi oameni, din care unul s-a dus drept la nacialnic. Paznicul s-a dat mai aproape de cel rămas afară. – I-a spuni, di undi ti cunosc eu pi tini, mă băieti? – întrebă bătrînul, parcă încercînd să-și amintească ceva. – Îs Andrii, di la Râpești, nu mai ții minti? – Tu ești, cari o disfăcut motoru? – Nu eu l-am disfăcut, numa am ajiutat. – Asta-i clar, am zîs mai mult pintru mini. Mă, da și-ai mai crescut... Di atunși n-ai mai dat pi la noi. – Am trecut vo două ori, nu ti-am văzut. – Poati eram acasă... baba cam bolește. Da acu... cu și ocazie? -- N-a reușit Andrei să răspundă, că a și fost chemat la cabinet. – Hai, duti, ai să spui pi urmă – insistă moșul, curios de situație. Mai marele pe MTC era altul. Cel de demult ținea post de conducere în raion. După instrucțiuni scurte și clare, ascultate drept din gura șefului, Andrei a însemnat pe foaie (scrisă de moș-so Neculai) două cârlige și o linie strâmbă de-a curmezișul. Hârtia dată nu era altceva, decât cererea iscălită, in care se confirma că el ruga să fie primit la lucru ca ajutor de tractorist. Afară, flăcăul a tras aer mult și i-a zis paznicului: – Gata!!! Di acu încolo a să ni videm mai des. Cam așa a pornit tânărul pe calea mecanizației, la începutul căreia de mare sprijin i-a fost unchiu-său Neculai: om cumsecade, cu tâlc, înțelegere și multă răbdare, demn de inteligența propriei naturi. Avantajele tehnice ale epocii s-au adeverit întru totul. La începuturi de colhozuri, mașini erau prea puține ca să dovedească toate dealurile. Grigore i-a dat cu boii lui mai departe, împăcat și cu puterea motoarelor. Îi râdea inima văzându-și băiatu mai mare răsturnând trei brazde odată. De l-ar hi lăsat comaniștii cu bucata lui de toloacă, să cumpere la băieți un tractoraș, o mașină... să dea boii la carne... să stea întins ziulica pe sub copaci la marginea hatului, jucând popa prostu cu alții ca dânsu... Visa el și tot visa, până iar înțelegea că nu mai vedea deseatinele întoarse, cum nu-și vedea ceafa fără oglindă. Și apoi, nu era el de tolănit ca golanu în așteptare. Oameni ca el, fără muncă dormeau rău noaptea, ziua murindu-și de urât. În perioada inițierilor socialiste, anii buni veneau unul după altul. Timpul blajin și generosul pământ se răsplăteau pentru vremurile suferite. La repartizarea roadelor conta doar munca. Săracii s-au ridicat, mijlocașii s-au aplecat, podurile fiindu-le pline la unii și la alții. Munceau cot la cot cu toții, poate și împăcați cu noile orânduieli, că altele nu se ofereau. În ani numărați, colhozul cu regulile lui a cuprins viața de zi cu zi a țăranului. Din proprietarii individuali, în sat au rămas doar trei. Puterea sovetică le confiscase deseatinele, lăsându-le ceva, să nu moară de foame, da nici să îngroașe falca, să nu cadă pradă invidiei. Și apoi, cu astfel de exemplare, propaganda adversară n-avea dreptul să afirme că bolșevizmul este distrugătorul proprietății private, a personalității, ș.a.m.d. Într-o zi, mașinică de Chișinău s-a oprit la selsovet, l-a luat pe președinte și a plecat, nu departe. A stopat vehicolu la poarta unui gospodar, încă nu dat în colhoz. Omu era acasă, dinainte prevenit să nu plece pe undeva. Din mașină a coborât propriul președinte: cu parteni, jurnalist și fotograf, trustrei de capitală. – Buna ziua, bade Tănase – salută șeful local. – Hai să facem ce am vorbit, că oamenii îs veniți de departe, și departe au de plecat. – Din partea me n-a să aveți reținere, că niși eu n-am timp di perdut. –Mata ai pregătit cum te-am rugat? – Tot îi gata încă di ieri, da ați nimerit la oara di masă. – Nu poți mânca după ce pleacă oamenii? – Nu, nu pot. Treaba-i treabă, graba-i grabă, da mîncarea – la timp. Cheamă delegația la masă, delicatețuri n-am, da flămânzi n-a să rămînă. – Invită-i matale, că nu-i casa mea. – Прошу к столу, товарищи*... – Nu te complica, spune-le pe a noastră, că-s moldoveni toți, numai unu nu vorbește, da înțelege aproape tot, și nu se supără, știe că la sud nu prea-i dăm cu rusasca. Acceptând invitația, veniții au urmat stăpânul. După ce și-au clătit mâinile și fețele prăfuite de drum, au intrat în casă. Înăuntru, ca și afară, totul era curat. Atributele de interier, simple, acoperite cu un strat gros de modestie, aranjate cu gust gospodăresc prin colțuri și de-a lungu pereților, aveau locul și rostu lor. Camera părea exagerat de încăpătore. Două ferestre mari primeau lumina direct de afară, dinspre răsărit. Peretele mai mare, aproape în întregime acoperit de un covor gros de lână, prezenta un deal albit de troiene, cu o cale ferată și tren evidențiate pe o latură, pe alta – cu o margină de pădure boreală. Fotograful se uita năucit la nordicul paradis. Probabil nu-i venea să-și dea sama, cum o astfel de lucrare putea fi ascunsă de civilizație. În mijlocul odăii stătea o masă patrată înconjurată de scaune din lemn bine lucrat. Abia reușiră oaspeții să-și găsească locul, că apăru gospodina cu față de masă albă și teanc de tacîmuri. Femeia dădu buna ziua cu jumate de glas și imediat se apucă de pus mâncarea: patlagele roșii, ardei iuți, castraveți, ceapă, brânză de oi tăiată felioare, pâine albă... La urmă, puse în mijlocu mesei fund mare de lemn și răsturnă ditamai ceaun de mămăligă, apoi aduse altul cu ihneluță de pui*. Atunci intră pe ușă și stăpânul, și un cob* de la pivniță. După masă, oaspeții s-au apucat de lucru. Înăuntru s-a pozat de două ori covorul, o dată camera... Afară s-a fotografiat ograda, casa, grădina, cotețul cu găini, gojineața ocupată de scroafă cu duzina-i de purcei unu ca unu... Poarta și gardu de la drum au rămas fără atenție, scândurile fiindu-le prea dese și înalte. Numai cu imaginile fixate pe acea peliculă, era de demonstrat (măcar și în judecată) că acel gospodar nu figura între ultimii oameni din sat. În timp ce fotograful își termina misiunea, ziaristul a inițiat reportajul: – Bade Tănasă, dumneata ai auzit de gazeta ”Moldova socialistă”? – Cum să nu... o și citesc. – Noi sântem trimiși de la redacție, să vedem cum trăiesc sătenii individuali. Capitaliștii strigă în gura mare că în țara sovetelor oamenii n-au dreptul să-și aleagă modul de trai. Noi vrem, și trebuie, să le argumentăm, că nu-i așa, că cetățenii sovetici trăiesc în deplină libertate, doar pentru asta au luptat, pentru asta și construiesc comunizmul. Puterea sovetică îi protejază si-i ajută pe toți, asta o demonstrează și condițiile de trai a familiei dumitale. Povestește-ne, cum ai obținut toate bunurile din gospodărie, fără colhoz. – Mulțămim partidului... El ne dă lucru, ne indrumează, ne poartă de grijă. Înainte aveam o grămada pămînt, văcărit, oierit... umblam nebun de cap anu-mprejur, să le dovedesc pe toate. Acu, slava domnului, a venit puterea sovetică și m-a eliberat de toate greutățile. În afară de asta, statu m-a indemnat să văd Pămîntu. Am călcat cu trenu jumătate de lume, fără să plătesc un ban. Când am ajuns să rămân unde mai tare mi-a plăcut, statu m-a aranjat cu traiul, mi-a dat de muncă... Ce să mai grăim, eu unu am rămas tare mulțămit, niciodată n-a să uit timpurile trăite acolo. – După cum se vede, mata nici aici n-o duci rău. – Așa este, da tot înapoi mă trage. Păcat că a murit Stalin. La doi ani după ce s-a petrecut el, am fost alungați acasă. Dacă mai trăia macar v-o zăce ani... acolo rămâneam pe viață, că tare ne-a plăcut. – Dacă ți-a plăcut natura de la nord, poate nu-i târziu să te întorci acum, bade Tănase. Statul are nevoie de oameni harnici peste tot. – Ehe-he!.. Nu mai dădeați voi de mine pe aici, demult plecam... Muierea mă ține. Nu c-ar hi alintată sau ră la frig, sau i-ar hi frică de drumuri lunji... Cauza-i că nu-i priește carnea de urs, da eu îs vânător. – Ce planuri ai mata pentru viitor, bade Tănase? – La viitor se gândește partidu, da eu, între noi hie vorba, vă spun pe de-a dreptu că vreu să-mi întorc pământu luat cu de-a sîla. – Cu asta vrei să spui că ai fost judecat fără dreptate, și deportat? – Da, anume asta! – Ai făcut ceva, ca să fie găsită greșala comisă? – I-am scris jalobă lu Hrușciov. El m-a eliberat, a recunoscut că n-am fost vinovat… insamnă că trebuie să întoarcă și pămîntu. – Cât ți-au confiscat? – Triisprăzăși hictare. – Număru dracului, poate într-însul a fost nenorocul... După câte știu eu, pentru așa avuție, într-adevăr n-aveau dreptul să te judece. – Poati m-au pedepsit mai tari pintru vorbire. Nu dijeaba zic bătrânii că pasărea pi limba ii cheri. Da poati și cu număru nicuratului ai dreptati. Cum primesc pămîntu înapoi, un hectar las de pomană la colhoz... Trimișii din capitală au rotungit conversația și au plecat. La o săptămână, fizionomia lui badea Tănase, cu zîmbet acriu, dar totuși zîmbet, apăru în pagină a ”Moлдовей Сочиалисте”. Mare i-a fost mirarea văzându-se și în ”Правда”*, gazeta numărul unu a marei Uniuni. În articolul de comentare a pozei, tovarășul Afanasii era ”fruntaș de colhoz, activist a reformelor socialiste... unul din cei mai asupriți argați din timpul chiaburilor... care, datorită puterii sovietice, în doar câțiva ani de muncă sârguincioasă a devenit model a gospodarului sovetic ...” Badea Tănasă nu s-a supărat, ba s-a amuzat, că de el, într-o singură dimineață, află toată Uniunea. La o lună de la publicare, poștărița îl vizita zi la zi, tot cărându-i scrisori cu miros din depărtare, în care amicii de la frig îl făceau laș, nemernic și în tot felul. După cum povesteau mai târziu supravețuitorii acelor holburate cincinale, reformele socialiste, treptat, impulsară și mecanizmul avansări sociale de la țară. Satul s-a înfiripat cu școală de șapte ani, punct medical, maternitate, club, magazine, două brigăzi de tractoare, mecanici, contabili, agronom... Oamenii munceau, primeau grâu, popușoi... și bani o dată la juma de an. Au rămas în trecut boli și frica de foamete, s-au terminat și deportările. După moartea marelui conducător, partidul s-a supus unei ușoare autocritici, cu adiere de injustiție locală, astfel drumul raiului sovietic fiind larg deschis pentru toată lumea muncitoare. Sensibili la reforme, tinerii au acceptat cerințele curente, mulți din ei începând a crede în noile idealuri. Fii și fecioare de familii badjocorite, dând uitării fărdelegile căzute asupra părinților, împotriva voinței celor din urmă se înrolau activ în rândurile partidului. Comunistul avea privilegii, șanse de a ajunge mult mai departe decât oricare apolitic. Chiar și cei mai simpli, fără posturi, ambiții... se bucurau de acele seducătoare avantaje. Muncitorul comunist profita de un strung mai bun, tractoristul – de tractor nou, șoferul – de un camion... Fără îndoială, asta nu însemna că toți comuniștii erau niște carieriști, mulți dintre ei într-adevăr crezând în paradisul unei lumi fără clase. În cazuri și circumstanțe create de noul regim, cu sau fără voința tuturora, avantajată rămânea și partea majoritară a populației. Marea realizare a fost că pâinea de toate zilele, atât de valorată în vreme de sărăcie, nu mai lipsea nici în amărâtele familii. Băiatul mai mare a lui Grigoriță, odată înscris în lista viitorilor mecanizatori, s-a pus pe treabă cu tot înadinsul. În anotimpuri de răspundere ieșea pe poartă la cântarea cucoșilor. Duminicile, rar era văzut el în sat. Bani mulți nu câștiga, în schimb plata în natură îl încălzea, și asta atunci însemna mult. Lucrul pe deal nu se termina, mai anul împrejur. Doar iarna se mai astâmpărau tractoare – pe sub șoproane, la desfăcut fiare. Tot pe acolo se învârtea și el, de la primul șurub până la noul strigăt de motor. În mare, Andrei părea satisfăcut de ce înfăptuia, de familia și casa în care trăia. Doar un singur motiv îl obliga uneori să sufere. Piciorul, lovit cândva de furia tatălui, îl supăra, nu-l lăsa să facă uz de adevărata-i putere, când mai tare avea nevoie de ea. Același picior vătămat i-a îngrădit drumul serviciului militar, act lăudabil și mult apreciat în anii de după război. Suferea și el, dar taică-său suferea mai mult, când îl observa uitîndu-se cu tângă la flăcăi întorși din armată: strânși în uniforme cu pagoane*, insigne-n pept, centuri lucite, ciubote cremuite... copți, căliți, cu ochii plini de carte, minte și valoare. Într-o duminică de vară, aproape de amiază, stătea Andrei lungit sub un copac în livada de lângă casă. Acela-i era anturaju, când lenea-i mai dădea târcoale. Numai de care pomi nu creșteau acolo... Dormita el întins sub un cireș stufos, lăsat cu poale la un metru de pământ. Mămăi-sa, care zilnic făcea amiaza taman pe locul cela, i-a atras atenția. – Da nu mai ieși și tu oleacă din ogradă, măi Andrii?.. – Da și n-am văzut eu după poartă, mămăi? – Azi esti jioc în sat... ești flăcău. – N-am știut. Chiar am să ies oleacă, mai încolo. – Ti ei cu tractoarili și uiți di toati... Pi Finica o întreabă fetili dacă nu te-ai însurat cu v-o batoză. – Da cari-s ele, de-a cui? – Am înțăles că una-i chiar di pisti rîpă. – Da altili? – Da și, asta nu-ți plași? Îi nantă, harnică, bună di lucru, una la părinți... și casă de-a gata. – Tre să mai șî placă, macar olecă... – Da eu socoteam, credeam... – Nu ti scârghi, mămăi, azi a să mă mai uit o dată la dînsa - zise Andrei ridicat de la pământ, luând-o ușurel spre poartă. – Nu ti du așa, schimbă-ți macar cămeșa. Degeaba spuse ea ultimele cuvinte. Fecioru n-o mai auzea, nu-i plăcea lui să piardă timpu cu boarfe. Cămașa... cămașă era, bunghi avea, ruptă nu era, numai gulerul la gât părea oleacă ros, poate de soare ars, pantalonu ca pantalonu... Părăsind ogradă, flăcăul coti la stânga, să treacă mai întâi pe la grajd, să-și vadă tractorul. Numitul obiect, situat lângă casa lui, era o fostă gospodărie a unuia din bogații satului, judecat de comaniști... dispărut fără urmă înainte de război. Aparte de adăpostul cailor mai erau și alte încăperi, unite sub un singur acoperiș, între ele separate cu pereți interiori. Ușile vechi din lemn, încă rezistente, întărite cu tablă groasă, zăvorâte, ascundeau parte din avuția colhozului. Tânărul deschise poarta, intră, o dată înconjură tractorul, i se uită desubt... apoi se aplecă sub volan și scoase duntr-un loc (numai de el știut) o cârpă mozolită, de unsoare înegrită. Dezvelind-o atent, răsturnă în pumn monede grase; cele rămase, cu grijă înfășate în aceeași cârpa oloioasă, cu grijă fură împinse unde trebuia. Aruncând o ocheadă în spate, atinse el cu papucul o roată a tractorului și hai s-o ia spre ieșire. Când să iasă pe poarta, dădu nas în nas cu păzitorul. – Și-ai perdut tu pi aiși, în zî di hodină, dată di Dumnezău? – M-am uitat la tractor, să văd dacă nu-i curji apă din radiator. Da măta, di și nu ești la post? –Am dat o fugă păn acasă, să aduc di mâncari, pi la noapti. – Trebuia macar poarta s-o legi cu von capăt di sîrmă... – Poarta nu-i pintru hoți, da oaminii cumsîcadi duminica nu bat drumuri... Asta la tini nu să atribuie, am spus-o că așa o vinit vorba. – Da avei un cîine bun, undi-i, că nu l-am văzut, niși nu l-am auzît? – Ei, măi Andrii... o murit, săracu... – Da și o avut, că bătrîn n-arăta? – Dacă știam... îl mai lăsam eu să chiară? – Nu ți-o rămas vo cățauă din sămînța lui? – Am una acasă, chiar acu i-am dat apă, mâncare, am și slobozît-o. – Vorghești cu teteia, poati o arată la dulău nostru - să vezi numa și țînși a să iasă dintr-însa. Când a să crească mari, niși pușca n-a să-ți trebuiască. – Da ghini zîși! Uiti că la asta nu m-am gândit. Numadicît am să-l rog pi Grigoriță... Te-ai uitat la tractoare? – Oari chiar nu-i chip di li găsît un loc mai dosît? Stau în băligar... – Și pi mine mă îngrijorează, da unde să le băgați? – Un aparat di-aista coastă mai scump dicât tot și ascundi colhozu după ușili estea, cu tot cu brigadiri. Terminând vorba, Andrei nu s-a pornit deodată la median. Era devreme, încă nici trâmbița nu s-auzea, că de fapt nici nu-l interesa. Nu era jucăuș, doar îi plăcea să vadă cum săltau alții din călcâie. Mai întâi a ocolit el grajdu pe din afară, în partea de la deal, ca apoi să vadă și locuri de pe Rusca, unde duminicile se adunau băieți de veleatu lui. În dosul grajdului, pe o bătătură a nimănui, doi holtei tinerei, înconjurați de o mână de puștani pauperizați, aruncau în sus pitacu* – Andrii, vină la ariol* cu noi, ni-i urât în doi – îi strigă unul. – Azi nu, am treabă. – Cari treabă, îi duminică, ai uitat? – N-am bani. – Da cu așii di la Sîntămărie șe-ai făcut? Aduni di mașînică? – I-am dat lu tata să-mi cumperi suman di însurat. – Altă minșiună... – de aiși aud cum îți zuruie capișili în buzunare. – Nu mă bârliga dijeaba, l-am lăsat – i-a tăiat-o Andrei cu decizie și s-a îndepărtat, cu speranța să dea în altă parte de gloată mai înstărită. A coborât spre râpă, a trecut podul si imediat a luat-o la stînga, spre capătu satului. Mult n-a mers, la o umbră de hudiță înfundată se vedea roată de spinări grebănate și capuri lăsate la pămînt. ”Socot banii, șineva o luat grămadă bună. Dacă vineam oleacă mai înainti...” – presupunea noul sosit, și el drăgostos la bani de pleașcă. Așa și era. Înconjurat din toate părțile de holtei, însurați și însurăței, norocosul, aplecat asupra unei grămezi de copeici albe și ruble mărunte de hârtie, număra tot delaolaltă, ce însemna că jucase cu cineva la o mână și împărțea cușul. Acolo eroul nostru nu s-a așteptat rugat, singur și-a băgat capul... L-a scos, după ce în buzunar nu-i rămase capicuță de leac, măcar pentru amintire. ”Acu n-am și fași, vreu nu vreu, tre să mă duc la jioc în sat” – se hotărî el, fără mare regret. N-avea pentru ce se înciuda, pierderea, tot la ariol o câșligase. Mai departe a fost cum și-a pus el în plan, numai că s-a întors iar la tractor, să scoată bani de țigări și alte cheltiueli. Pe median veselia începuse. Jucăuși de frunte și fete mari, ca de nuntă gătite, băteau pământul tare cu tălpile nevinovate, de-al tobei BUM înfierbântate. Urmări Andrei o horă lungă, un brâu, o polcă, apoi se retrase într-o parte, să mai arunce cătătura în cârduri de fete care nu mai aveau loc în mijlocul atenției. S-a pus el pe căutate, curios să afle: de se schimbase la chip și trup mahalagița pomenită de mămăi-sa. Tot învârtind ochii intre rochii, dădu cu ei într-o fetișcană frumușică. Apoi, o mai găsi de câteva ori cu privirea, tot fără să vrea, deși adevărat nu era. O cazualitate repetată, nu mai poate fi numită astfel. Dinăuntru îl apăsa dorința. Fata mai întâi s-a făcut că nu-l vede, apoi, prinzându-i privirea, ceva îmbujorată, i-a răspuns cu a ei – criticantă și sfidătoare, după care i-a întors spatele, ca pentru totdeauna. Gestul domnișoarei pe cavaler nu l-a stingherit, ba dimpotrivă, i-a sugerat ideea ce-l frământa de când ajunse la vatra jocului. Într-o parte a medianului, la loc ferit băieți de-ai lui făceau altă roată.” Ariolu, țura...” – strigau voinicii satului. Mai la vale, într-o ulicioară întunecoasă flăcăi și băietani își încălzeau măsele în căutarea dreptății dispărute în văpaia azartului. – Andrii! Hai încoași! – la strigat Gheorghe a lu Cernat, un camarad din Butuceni. – Pi undi umbli, că nu te-am mai văzut dimult? – Lucrez, nu bat țurca... – Tot la tractoari?... – Acolo, acolo... – Bun lucru... Nu s-ar găsî v-on loc și pintru mini? – Acu nu, poati mai încolo... – Tu dacă auzi șeva, spuni, m-am săturat di lopată. – Bun. Ai câșligat șeva azi? – Di undi? – Îs gol chistol. --Da cari-i mai norocos? – Aldi Negru, azi ii duc flagu. – Asta mă interesa – a zis venitul, în gloată observând un flăcău de făcătura lui: smolit, aprins la față... cu interes urmărind un pitac în curs de aterizare. Andrei a intrat deodată în hora norocului. La început câștiga, și nu rău. A trebuit să strângă cureaua, să nu-i cadă pantalonul îngrelat. Putea să-și ia liniștit tălpășița... Dar... alde Negru încă erau tari, îl mai și zădărau. Amurgea, da ariolu nu se mai termina. Noroc de ocazie... – Țura! – strigă cineva, când pitacu era aproape la pământ. – Nu, nu!.. Îi ariolu, țura o trebuit să strigi mai înainti, acu-i târziu... – protestă aruncătorul, aplecându-se după cuș. Un pantof ascuțit în bot îi călcat apăsat mâna întinsă, lipind-o de pământ. Scrâșnind a pericol, câștigătoru păli tare cu cea liberă, nimerindu-l mai jos de centură pe stăpânu papucului. La ceilalți mult nu le-a trebuit... N-a mai fost nevoie de dus la hudița, bătaia s-a pornit pe loc. Ținându-se împreună, alde Negru dădeau în toți care nu erau de-ai lor. Un pumn întâmplător, luat în falcă, îl obligă și pe Andrei să intre în hora curajului. Taman atunci, o grupă de cuconițe trecea pe alături. Fetele, din mers priviră pe furiș la hărmălaie, câutându-și de drumu lor. Numai una, încetinind pasul,se opri, îi aruncă o privire distrugătoare persoanei căutate, apoi imediat se alinie cu mahalagițele. Norocul cavalerului, că era ocupat și n-o observă. Zdupăneala a mai durat, apoi s-a și terminat. Andrei a ajuns acasă noaptea, cu pantalonu descusut la un crac... nasu zgâriat și un ochi umflat. Tat-so îl aștepta. – Iar i-ai dat cu ariolu. Di câti ori ți-am spus să nu mai jioși? Ai uitat, și bătaie ai luat ultima dată? Di și tași? Ai câșligat ceva? Și ascunzi acolo? Arată mâna! Dă-ti mai aproapi! Aaaa! Iaca și-ai cîșligat – o cămeșă ruptă, încă și bătut. Zîderea cui ti ari, lasă că am să jioc eu ariolu cu tini – a zis Grigoriță înciudat, a scos centura, a pus-o în doua și a ridicat-o, să dea cu ea. Încordat strună, Andrei a prins cureaua, a zmuls-o cu putere din mâinile lui tat-so și i-a aruncat-o la picioare. – Gata, s-o terminat curaua! Dac-o mai rîdiși o dată la mini, ți-o arunc pi foc! – Grigore a înlemnit, dar n-avea pentru ce. Odată și odată asta trebuia să se întâmple. – Daaa... ai crescut mari, măi fișioare. – Bunelu Andrii tot dădea?.. – Dădea și el. Bătea la bucă... loc niatins nu lăsa. Când se supăra mai tari, trăgea cu curaua la nimereală... – În mini n-o dat niși odată, niși în Vitea. – Buneii nu-și bat nepoții. – Eu am văzut, pi valea lărgii, și pe Rusca... – Poati-i mai alintă cu vărguța din urmă, da asta nu-i bătaie. Fără pedepsire, marii n-ascultă, d-apoi copchiii. Fără curauă nu sâ poati, așa o fost din totdeauna. Când ai să ai băieții tăi, ai să ai răspunderea părintească, atunși ai să mă înțăleji mai ghini... – ”Și mă toacă!.. Parcă mă gătești di însurătoari, oari nu cumva ñi-o* găsît v-o ñireasâ” – îi veni în cap flăcăului. – Di ariol, Finica ți-o spus? – Niși într-un caz! O dată n-am auzît-o să zică șeva rău di tini. Sau îți știi di frică di mititică, sau țini la tini așa di tari, că nu-ți vedi bazaconiili. – Mai digrabă-i așa, că di mini dimult nu sâ mai temi. Atunși, șini o mai putut să-ți spună, în afară di dînsa? – Satu-i mari, tăt vedi și tăt audi. Di tini să vorghești că ti bați des, jioși ariolu, fumezi... – Da mătali asta n-ai făcut?.. – Am făcut, și rău am făcut! De-atâta și-ți atrag atenția. Bătaia ca bătaia, ca întri băieți... Nu cred eu că-ți bagi nasu la pumni chiar nitam-nisam. Da iaca ariolu, di loc nu-i bun. – Bani perduți. Asta ți-o spun eu, da mai ghini ți-o spunea moș-to Ionel din România... Niși fumatu nu-i bun – bani azvârliți în vânt... și sănătatea stricată. – Nu mai fumez eu chiar țâgară după țâgară. Mă mai prostesc... – Azi oleacă, mâini oleacă... poimîini nu tî mai dizbaeri. Ia să atraji atenție cum be tiutiun Neculai Mocanu, cum tușăști dimineața di nu să poati opri. Și nu numa el, tăți cari fumează horcăi și stuchi negreață. – A să-l lepăd, tetei, și ariolu... Cu badea Neculai te-ai mai împăcat? – Da eu am și uitat și o fost întri noi. Dimult n-am ñică împotriva lui, mai ales după și colhozu ne-o pus într-o covată. Da di și ti interesază? – Am înterbat și eu așa, c-o vinit vorba di dînsu. – Nu ti cred. Nu cunosc eu ca tu să întreghi șeva din sănin. Ați avut v-on conflict pi deal? Am auzît di la șineva că, dacă ti nimerești cu tractoru la dînsu-n brigadă, la masă nu-ți umple farfuria. Îi drept? – Cu mini el n-are de furcă, și porția-i ca la toți. – Tu nu ești ca toți, munșești cât doi. Ar putea să-și dee sama de asta și să nu se zgîrșească, doar nu toarnă din șiaunu lui de acasă. – Da nu-i el zgîrșit, pari distul de omănos. – Atunși, cari-i motivu la întrebarea ta? N-a și avînd vo fată di măritat, să ni încuscrim? Și s-ar mai bucura mămăi-ta... – Ari una, da pintru mini-i mititică. Mari partizan mai ești, nu pot scoati ñică din tine, niși cu cîrligu. Da ia stai olecă... O ari pi Olimbița cari-i măritată, pi băietu Manole, după dînsu vini altă fată, jiosuță frumușică, și nu chiar așa di mititică. Oari cîți ani a și avînd? – V-o șăispreși, nu mai mult. – Ehe-he! La așa ani mămăi-ta era în capu mesei, cu fataua-n frunti... – Da mătali, cîți aveai? – Eu aveam 23 împliniți. – Da eu am numa douăzăși, și Finica încă nu-i măritată. – Neculai îi om di jiță, gospodar... și di feti ari grijă. Li alintă cu haine bune, li corcolești... da tari-i inimos di feliu lui. Îi greoi la supărare. Nu uită obida, macar crăpe dracu-n patru. Așa că, să ai asta în videri, chiar dacă nu ți-o vinit timpu di însurat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate