agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-12-18 | |
De și citise, încă din clasele primare, pe „Robinson Crusoe” iar ceva mai târziu câteva fascicole din „Aventurile submarinului Dox,” nu putea să-și închipuie cum arăta marea privită de pe țărm sau dintr-o ambarcațiune plutind pe „mișcătoarele cărări”. Fără să vrea, îi invidia pe sașii cam de aceeași vârstă cu el, posesori de biciclete, care pedalau, „peste munți și peste văi” până la Constanța, stăteau apoi acolo o săptămână-două, până-și terminau banii, întorcându-se tot pe două roți. Niciodată nu cereau bani de acasă pentru astfel de escapade. Munceau pentru ei, în prima lună a vacanței mari, ba la G.A.S. Dealul Ocnei, ba descărcând noaptea vagoane în gară.
El n-a muncit pentru a vedea marea. L-a „ajutat” șeful Comisariatului militar al raionului, tovarășul căpitan Buzlea. L-a ajutat fără ca să-i ceară ajutorul. Ba, dimpotrivă, s-ar fi ferit cât mai mult de el. El era acela care hotăra, chiar înaintea medicilor din comisie, cine va fi încorporat și la ce armă va fi repartizat. La început n-a crezut în atotputernicia căpitanului, cu toate că avea motive să creadă. Motivele erau tinerii care așteptau la poarta curții în care locuia ofițerul. Unii aveau câte-un bagaj cu care intrau în curte și, desigur, ieșeau fără el. Acolo, în fața acelei porți l-a zărit, la început de toamnă, și pe vărul său Niculae. Era cu vreo câțiva ani mai mare ca el. Amintirile începură ai da năvală. Îl vedea trebăluind pe lângă șură, legând cu lănțugul cu care se fixa prăjina carului încărcat cu paie ori cu fân, două rotile de plug. O scândurică pusă între perechea de rotile era numai bună de a ședea pe ea. Un băț, prins cu meșteșug lângă roata din dreapta spate, era frâna. A construit astfel un vehicul care prindea o viteză considerabilă pe panta ce ducea din dealul Pârâului Furcii și până la atelierul de reparat păpuci al țiganului Șustăr. Erau norocoase găinile ori rațele depășite că scăpau cu viață. Ba, gâștele din cârdul lui Horea lui Mohor, atât de tare s-au speriat încât nu s-au putut opri din viteza ce au prins-o, și cu aripile desfăcute au început să plutească mai sus de pomi și case, aterizând, hăt, departe, pe pajiștea de lângă Pădurea de sub Lobeș. Atât de tare s-a supărat bătrânul Mohor încât nu s-a oprit decât la școală pârându-l pe Niculaia lui Ilină învățătorului Iordache pe care-l știa nemilos cu copiii.
Și, într-adevăr, Niculae a venit a doua zi de la școală cu palmele umflate. Două joarde de alun a rupt Iordache pe palmele lui Niculae. Unii copii, din clasele mai mici, ziceau că trei. Două zile l-a oblojit „mama ai trână”, adică bunica, până a putut să-și îndoaie, cât de cât, degetele.
-Tată, orice-ar fi, eu nu mai calc pe la școală! - Gândește-te bine copile, ziceai că vrei să te faci tractorist. Numai dacă mergi la școală, în Sâghii, poți ajunge ce vrei tu. Ori acolo nu poți merge dacă n-ai „clasăle” de la școala noastră. - Las că oi vedea eu. A lui Țâțonea cum s-o făcut șofer fără „clasăle” de la noi? - O avut noroc că o învățat să mâne mașinile când o fost la cătane. - M-oi duce și eu când mi-o veni vremea. Nu s-a lăsat Niculae numai pe seama norocului. În primăvara anului când trebuia să meargă la încorporare le fătase vaca viței gemeni. S-a rugat de tată-său ca unul să fie al lui, să facă ce vrea cu el. Și i l-a lăsat. L-a îngrijit cum a putut el mai bine. La început i-a dat lapte cu biberonul apoi numai otavă și napi, îl țesăla și de două ori pa zi. Până în toamnă vițelușul a ajuns un boulean de toată frumusețea cu două mici umflături pe cap acolo unde îi vor crește cornițele care aproape că se și vedeau. I-a fost greu lui Niculae, avea ochii aproape înlăcrimați, în acea dimineață friguroasă de octombrie când badea Zaharie, la cerea lui i l-a tăiat. Cele mai bune bucăți le-a pus într-o traistă nouă, învelite în câteva păsturi țesute în război de mama-trână. Cu traista pusă după umăr a așteptat o vreme în fața unei case până când o doamnă a ieșit și l-a întrebat printre ulucile gardului: „pe cine cauți dumneata?” „Pe domnul căpitan. I-am adus straița asta și un bilet”. „Dă-le încoace” a zis doamna deschizând portița doar atât cât să le poată lua. Făcuse exact așa cum îl învățase Nitu lui Nitișor care s-a prezentat la încorporare cu o săptămână mai devreme și a fost amânat pentru că, zicea el, are părinții bolnavi și bătrâni. I-a fost mai greu până a găsit Comisariatul deoarece se mutase, nu de mult, într-o fostă vilă-locuință a Arhiepiscopiei ortodoxe. A ajuns, totuși, la timp. Căpitanul-comandant era pe coridor, fumând, înainte de a intra în sala unde se întrunise comisia de trierea recruților. - Cum te cheamă băiete, și de unde ești. În timp ce răspundea la întrebări căpitanul răsfoia niște hârtii scoase din buzunar. Apoi părând că a găsit ceea ce căuta îl întrebă așa, într-o doară despre sănătatea părinților. - Sunt bine, mulțumesc de întrebare. - Ce meserie ai tinere? - Niciuna...adică... sunt țăran...dar aș vrea... dacă se poate... să învăț în armată să mă fac tractorist. - Asta depinde de comisia în fața căreia te vei prezenta peste câteva minute. A intrat, la comisie, gol pușcă, ca și ceilalți. Membrii comisiei, vreo șase la număr, îmbrăcați în halate albe, ședeau la o masă lungă cât peretele. Fiecare recrut la intrarea în sală era cântărit și măsurat de către o tânără, costumată și ea în alb, probabil asistentă ori soră medicală. Rezultatele măsurătorilor, înălțime-greutate, erau anunțate de vocea suavă a fetei și notate de medici pe fișele ce le aveau în față. Marea majoritate a recruților au fost declarați apți serviciului militar, apoi împreună cu valizele lor de lemn, urcați în câteva camioane militare, ajungând astfel, în gară. Aici cei mai mulți au fost așteptați de mame, frați, surori, iubite. N-au putut decât să-și facă semne cu mâna. De pupături ori îmbrățișări nici vorbă. Au fost urcați în două vagoane care au fost atașate trenului personal Sibiu-Piatra Olt-Craiova. Disciplina a fost păstrată, cu greu, de câțiva soldați cu peclițe negre la vestoane. Cam astea i le-a povestit vărul său, Nicule, când l-a întâlnit după ce a sosit în concediu, peste mai bine de un an. N-ar fi crezut, în ruptul capului că povestea trăită și povestită de vărul său, se va repeta și cu el. Nu, el mai are doi ani și va termina liceul, apoi, aproape sigur va reuși la examenul de admitere în facultate. Va avea de a face cu armata, așa cum a auzit de la unii colegi mai mari, deveniți studenți, doar participând la niște cursuri care-l vor propulsa ca ofițer în rezervă. Dar, credea el, în curând armata va fi doar o amintire pentru că iată ce scriu ziarele: „Apelul Comitetului Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii a fost semnat de milioane de oameni și nu numai în țările lagărului socialist ci și în cele în care conducerea se află în mâna unui pumn de exploatatori”. Dar, n-a fost să fie așa. N-a văzut prima dată marea cu gândul la Eminescu, ori Blaga, cum ar fi vrut, ci în pas alergător, pe o ploaie rece de toamnă având în urechi îndemnul sâcâitor „hai soldat, păstrează ritmul! nu dormi în cizmele statului”, Doar cu coada ochiului a putut vedea valuri înspumate venind spre faleza de la Km 7 din apropierea Constanței. Au plecat spre poligonul de tragere, de aici, imediat după ora șase, la ordinul locotenent colonelului ce comanda brigada de grăniceri: „Brigada dreepți ! La stâânga ! Spre poligonul de tragere de la kilometru șapte, cu cântec înainteee, marș! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate