Magul trecu cu palmele întinse pe deasupra corpului rănitului ca şi cum l-ar fi mângâiat ori, mai degrabă, i-ar fi desenat silueta în aer. Apoi, cu palmele orientate în jos, începu să le mişte către în sus până la înălţimea staturii sale, cam un metru opzeci, după care, făcând o arcuire ca şi cum l-ar fi cuprins pe dedesubt, reveni la câţiva centimetri deasupra acestuia. Repetă de mai multe ori mişcarea ca şi cum ar fi înălţat trupul şi l-ar fi înfăşiat într-o pânză nevăzută. La un moment dat, asemenea unui fachir, făcu o mişcare bruscă, lăsând impresia că l-a suspendat în aer.
Stătu puţin pe gânduri, privi departe în gol parcă ezitând, şi se opri la onomastică. Se întoarse către tableta albă a destinului şi scrise cu grafit numele părinţilor: în stânga ANA, iar în dreapta NAE. Încercui A-ul din interiorul acestuia şi se formă NOE. Cu o pasă, de la distanţă, începu să rotească cele două nume, în sensul invers acelor de ceasornic, parcă amestecându-le precum alchimistul elixirurile. La mişcarea stop a mâinii, în stânga apăru NOEANA, iar în dreapta ANANOE. Le mişcă în sus şi jos de trei ori şi la comanda stop sub ele începu să apară, scris de o mână nevăzută, cuvântul DUMITRU. De această dată, le amastecă, din nou, pe toate trei şi la comanda stop obţinu un nou aranjament: în centru sus apăru SAVA, în stânga jos NOEANA, iar în dreapta jos DUMITRU. La mijloc, sub fiecare apăru numerele 7, 6, 7 şi le uni sub forma unui triunghi echilateral. Făcu suma lor şi rezultă cifra viitorului 2, pe care o aşeză în mijlocul figurii geometrice. Trase concluzia că umbra este încă activă şi că legătura cu ea rămâne extrem de puternică; rănitul este interconectat şi se află sub puternică ocrotire spirituală. Calculă cifra unită a vibraţiei onomastice părinteşti şi rezultă 3, semn că rănitul a fost predestinat să fie unicul copil şi, deci, moştenindu-le întreaga zestre genetică, este foarte puternic. Cifra 7 a vibraţiei numelui fiului arătă că la acest nivel ajunsese acesta pe scara evoluţiei pământene. Un perfecţionist spiritual care nu se teme de moarte, lucru oarecum îngrijorător. S-ar putea, însă, ca în acest ciclu al trăirii să mai aibă lucruri neterminate care să îl mai ţină legat de pământ şi pentru care doreşte să mai rămână.
Şterse numele din vârfurile triunghiului, lăsând numai cifra 2 în centru. În locul lor scrise SAVA, ANA, NOE şi sub fiecare apăru numărul vibraţiei 7, 7, 7 care sunt identice cu cea a numărului de vibraţie personală al pacientului. Înseamnă că rănitul este născut în perfect echilibru, stabil şi se află sub protecţia forţelor cosmice. Indiferent prin ce necazuri trecuse, elanul său vital era încă puternic; avea nevoie doar de îndrumare spre a-şi vindeca singur corpul.
Înţeleptul se îndreptă către mijlocul grotei, unde se afla o ciudată piatră ce sugera o formă antropică, îngenunche şi cu o mână la inimă iar cealaltă pe creştetul capului, contempă, o vreme, murmurâd neauzit ceva, tavanul de deasupra stâncii. Apoi se ridică, o îmbrăţişă şi privind-o ţintă îşi făcu semnul crucii. Încărcat cu o misterioasă energie, cu paşi înceţi, bine calculaţi, ajunse la capul bolnavului şi se aşeză direct pe pământ, în poziţia lotusului, cu palmele întoarse către în sus şi ochii spre foc. Să fi trecut vreun sfert de oră când, deodată, flacăra se înteţi şi dinspre vatră apăru un şerpişor galben cu pete albe.
Văzând că se îndreaptă către camaradul lor, unul dintre însoţitori se repezi să-l strivească cu piciorul, dar vocea dogită a bătrânului îl opri.
- Lasă-l în pace! A venit să îşi ia ce îi aparţine…
Nestingherit , puiul de şarpe se apropie de rănit, îi dădu ocol şi se apropie de mâna sa dreaptă, muşcându-l de degetul mic. După care se întoarse, exact pe aceeaşi urmă, şi se făcu nevăzut în vatră.
- Gata, acum e vindecat de rău… Fericit trebuie să fie! Aţi văzut, ce om drept? Cu o asemenea numerogramă onomastică nici nu-i de mirare… Nu a avut răutate decât atât cât încape sub unghia de la degetul mic.
- Maestre, ne speriaţi… A trecut atâta timp şi niciun semn. Ce să înţelegem prin acest gata? Am bătut atâta drum până aici de pomană? Vorbiţi ca şi cum nu ar mai fi nicio speranţă…
- Aţi rostit cuvântul timp… Timpul nu există, dragii mei!
- Auzim tot mai des afirmaţia asta… Dar e falsă! Toată lumea se vaită că nu-i ajunge timpul. De s-ar putea, ar fi cumpărat cu bani grei… Asta cu inexistenţa lui e una dintre aberaţiile alea ale relativismului şi puzderiei de teorii, apărute ca ciupercile după ploaie, în domeniul cuanticului.
- Hmm… Văd că o să îmi fie cam greu să vă conving. Ia spuneţi, cam de când credeţi că sunteţi aici?
- De vreo oră, o oră şi jumătate. Poate ceva mai mult…
- Bine, să vă întreb altfel… Vă amintiţi când aţi sosit, dimineaţa… seara?
- Păi, în zori… Pe la cinci - şase dimineaţa. Am mers toată noaptea cu targa, am tot ocolit, am trecut peste nu ştiu câte punţi, ne-am mai şi rătăcit… Până am urcat aici!
- Nu v-aţi rătăcit deloc, pe acolo era cărarea! De fapt aţi coborât, dar asta e altă treabă… Te rog, ieşi puţin şi priveşte afară! Hai… hai şi spune-mi ce vezi?
- Extraordinar… Nu se poate, doamne cum mai trece vremea! E beznă s-o tai cu cuţitul.
- Aţi sosit exact la cinci dimineaţa, pentru că atunci se deschide grota, altfel nu puteaţi intra. De aia aţi mai orbecăit… Dar în care zi a săptămânii?
- Cum care… Astăzi, adică nu ştiu cât o fi ceasul… Poate, mai degrabă, ieri. Adică, luni.
- Ei vedeţi? Când o să ieşiţi afară şi o să vă priviţi telefoanele, o să constataţi că este joi noaptea spre vineri.
- Extraordinar… Imposibil, trebuia să mergem la… Aoleu, ce-or fi crezând despre noi! Or fi stând ca pe jar, nu le-am dat niciun semn…
- Exact pe această întârziere în ceea ce voi numiţi timp se bazează metoda mea de tratament. În timpul vostru, oricât s-ar fi străduit, niciun medic nu l-ar fi putut salva. Cel care v-a îndrumat încoace cunoştea foarte bine acest lucru… În peşteră devenirea se produce mult mai încet. E diferenţa, ca să fiu mai plastic, între a merge într-o bărcuţă pe un râu de munte şi a vâsli pe un râu de la şes. Pentru că aici, foarte jos, curgerea este mai lentă, procesele fiziologice autodistructive sunt mult încetinite şi am mai multe şanse să ating, încă, momentul oportun de trezire a spiritului. Acesta reactivează procesele creativ-formatoare şi începe refacerea organismului. Orice medic, fie el şi eminent, tratează fiziologia corpului, intervine asupra proceselor celulare cu mijloace specifice, chirurgicale ori medicamentoase. Niciunul nu poate interveni în aură şi ca atare nu e în stare să-i trezească infocosmoenergia vitală pe care vibrează şi în care rezonează, adică spiritul.
Pentru camaradul vostru intervenţia de tip medical era mult prea târzie. Acum mai avem o speranţă... Să vedem cât de amplă îi este potenţa gnoetică. Numerograma onomastică arată un context favorabil, vibraţiile ancestrale rezonează. Înseamnă că cerul ne ajută, deci putem să fim optimişti.
- Adică să sperăm… E salvaat!
- Să nu ne grăbim… Rămâne de văzut cât de bun dascăl sunt eu şi cât de receptiv ori antrenat în a capta şi procesa informaţii e camaradul vostru. Eu doar îl pun la treabă, el îşi este medicul.
- Nu înţelegem nimic… Ne-aţi băgat complet în ceaţă!
- Uite despre ce e vorba… Fiecare dintre noi suntem o dualitate corp - spirit. Starea de sănătate şi de bine este dată de autopercepţia raportului dintre ele. Starea normală e când cele două entităţi basculează în echilibru. Cînd ele se identifică, dispare bipolaritatea şi atingem starea de pace absolută ori fericire. Boala şi nefericirea sunt rezultantele dezechilibrului. Moartea survine când spiritul simte că trupul a devenit incompatibil cu el şi atunci vrea să-l părăsească.
Am putea spune că e un soi de sinucidere lentă. În casa sa, trupul, spiritul nu se mai simte acasă. Şi e copleşit de nevoia reîntoarcerii în akasha cerească.
- Să înţelegem că nu contează rănile trupeşti ori cât de deteriorat este organismul?
- De regulă, starea lui de degradare, dacă nu e accidentală, se datorează nepăsării ori atitudinii ostile a spiritului. Corpul se îmbolnăveşte când începe să fie neglijat de către acesta. Este ceea ce voi numiţi bolile autoimune… Sunt destui oameni cu infirmităţi fizice, unele grave, care reuşesc să treacă cu bine peste starea proprie şi rămân optimişti, se bucură de viaţă.
La rândul lor excesele trupeşti împovărează spiritul, îl îngreunează şi oboseşte; îl izolează şi îl face să decadă într-un soi de nepăsare ori adormire. Îl apucă un fel de lehamite…
- Adică, fiecare dintre cele două pot să-şi facă bine sau rău una alteia. În acest caz cine suferă?
- Persoana, bineînţeles! Dar atenţie, ea nu e tot una cu Fiinţa umană, cu Antropos. Aceasta este încuiată în corpul său cu trei lacăte. E nevoie, deci, de trei chei diferite spre a le desface şi a se elibera. Acestea sunt: codul OT, codul IO şi codul IT. Trupul este temniţa, iar spiritul temnicerul. Numai el ştie secretele descarcerării. Dar pentru aceasta, trebuie ajutat să-şi amintească tainele nemuririi. Aceasta era metoda de vindecare, aproape uitată astăzi, a preoţilor zalmoxieni.
- Doamne, ce mare năzdrăvănie! Şi doar sunt pasionat de domeniu. Am citit atâtea cărţi de ştiinţă şi ficţiune… Dar, zău, că n-am mai auzit, nici n-am aflat numic despre aşa ceva până acum! Şi ce sunt codurile astea?
- Ohoo, tare grea întrebare! Spre a înţelege, mai înainte aveţi nevoie să fie lămurită problema asta a timpului. Şi vă asigur că treaba aia cu teoria relativităţii e floare la ureche. Puţini sunt muritorii de azi în stare să priceapă tărăşenia asta cu timpul.
- Ar putea fi o explicaţie pentru respectiva incapacitate, neputinţă?
- Ohoo, destule! Prima ar fi că ne naştem cu percepţia newtoniană asupra timpului. Suntem robii unei iluzii pe care, din comoditate, o proclamăm realitate.
- Recunosc! Sunt marcat şi mă declar un mare fan al lucrării “Scurtă istorie a timpului”, aparţinând savantului astrofizician Stephen Hawking. Timpul există dintotdeauna şi se deplasează în direcţia dezordinii, a entropiei.
- Buuun… Ia să vedem dacă lucrurile stau chiar aşa! Singularitatea exprimă ordinea absolută. Asta înseamnă că ea este permanent identică cu sine. În acest caz putem spune că reprezintă o constantă, incompatibilă cu idea de timp care exprimă o curgere, devenire. Deci singularitatea are timp? Răspunsul este, clar, nu!
Abia cu big bangul, când se produce ieşirea din sine a singularităţii, ordinea începe să curgă în afară. Acest lucru echivalează cu o pierdere de ordine, adică cu un început al dezordinii. Această dezordine ar putea fi numită timp! Lumea, ca o deplasare spre roşu, e o dezordine care îşi transmite ordinea către altundeva. Când acolo se va reface ordinea absolută, în cadrul singularităţii, dezordinea va dispărea şi odată cu ea şi lumea noastră. Implicit timpul! Putem vorbi despre sfârşitul timpului, dar, atenţie, a timpului nostru de după big bang.
Cum lumea este o facere, înseamnă că din ordinea antebig bangului căzută în haos se reconstituie o altă ordine universală, care se va încheia cu apariţia noii singularităţi. Categoria fizică de timp ar fi reprezentată de această facere, tranziţie de la o ordine la alta. Acesta ar fi timpul obiectiv, ori absolut cum îi mai zic unii, care are sens dinspre început către sfârşit. Dar ca să-l percepi ar trebui să poţi avea cuprinderea lui. Şi cine poate semnifica această fabuloasă fenomenologie? Nimeni! Şi atunci acest timp în sine e un nonsens. Pentru om timpul obiectiv nu există. Deşi el, la fel ca întregul bios, îl resimte cel mai tragic!
- Atunci despre ce fel de timp vorbim? Îmi cer scuze… Dar domnia voastră în ce ipoteză vă plasaţi?
- Eu nu emit ipoteze, exprim doar adevăruri! Unele greu de expus şi, mai ales, de înţeles. Să ne imaginăm o cale ferată nesfârşită care vine de undeva şi se duce altundeva; acest traseu al ei traversează orizontul nostru. Pe ea circulă, să zicem la distanţă de o jumătate de kilometru, trenuri care vin unul după altul. Dacă trenurile măresc viteza, cel care priveşte are senzaţia că distanţa dintre ele se micşorează. La un moment dat ajunge să le vadă unite într-un singur tren. Mărind şi mai mult viteza, nu se mai pot distinge trenurile ori vagoanele. Se observă doar o linie continua neagră, trenurile devenind invizibile. Dacă s-ar atinge viteza luminii şi frecvenţe de ordinul kiloherţilor, linia ar deveni o undă luminoasă. Deci, în loc de un şir de trenuri şi calea ferată am vedea o undă de lumină. S-a făcut saltul din lumea vizibilă materială a corpuscularului în lumea fotonică a ondulatoriulu. Vedem doar o undă de lumină, dar în interiorul ei sunt nişte trenuri pe calea ferată.
Noi distingem acele trenuri numai când se află în orizontul nostru perceptiv. Adică atunci când ne aflăm în ele. Acest orizont al umanului se cheamă rezonanţa schuman şi corespunde unei frecvenţe foarte joase de circa 1,8 hertzi. Vorbim de o lungime de undă foarte mare, pe care rezonează creierul uman. Ce înseamnă această lungime de undă? Înseamnă că într-o anumită secvenţă a sa, cea în care ne aflăm, aproape am oprit Devenirea, astfel conţinutul ei fiindu-ne vizibil. Asta face mintea omului în secvenţa schumaniană!
În univers totul se deplasează cu viteza luminii. Inclusiv noi, oamenii suntem cuprinşi în această viteză. Ca nişte călători într-unul dintre vagoane. Şirul de trenuri aflat în orizontul nostru, să zicem, corespunde unei sinusoide din spectrul ondulatoriu al luminii. Convenim să o numim cuantă de timp. Plasaţi în afara ei, la viteza luminii această sinusoidă ne este insesizabilă; depăşind de n ori acuitatea vizuală apare şi dispare instantaneu. Putem spune, deci, că timpul nu există. În orizontul nostru shumanian sinusoida e vizibilă de la intrare până la ieşire. Această durată în care trenul sinusoidă e vizibil reprezintă timpul. El are relevanţă numai prin raportare la universul nostru vibratoriu în care devenirea pare că stă pe loc.
Dacă noi am reuşi să încetinim unda de lumină, să o reducem la nivelul nostru de rezonanţă am descoperi în ea un întreg univers. Există, deci, o lume invizibilă datorată înaltului său nivel de vibraţie. Pe măsura reducerii frecvenţei s-ar mări lungimea de undă, ajungându-se la un moment când, am putea spune că timpul îngheaţă, şi conţinutul aceasteia e perceptibil ochiului. Acest moment a fost denumit rezonanţa schuman. Am afirma atunci că omul e măsura lumii respective, care i-a devenit proprie. El e cel care îi conferă vizibilitate şi deci coexistenţă. Fără prezenţa sa în secvenţa respectivă nu ar avea nicio relevanţă. Probabil asta voia să ne spună Protagoras prin celebrul său concept: “homo mensura”. Omul este măsura timpului său!
- Mda! Adică e o chestiune psihologică… Şi ce are asta cu timpul în general? Mă refer la el ca la o categorie fizică ori filozofică…
- Nu e nimic psihologic… Pur şi simplu omul ontologizează lumea sa! Prin el această lume ia act de sine. Am înţeles că sunteţi oarecum iniţiaţi în fizica cuantică. Sigur trebuie să fi auzit de teoria fotonilor interconectaţi, care fac posibilă simultaneitatea spaţiotemporală. Datorită acestei proprietăţi suntem ubicui, adică pretutindeni, oriunde în orice moment al devenirii. Nu ne putem cuprinde, însă, autopercepe dintr-odată simultaneitatea.
Omul reuşeşte doar să spargă şi unească în prezentul său momente ale eternoinfinitaţii, să adune mai multe flashuri ale ei într-o secvenţă autocunoscătoare. Trăirea e spaţiotemporalitatea pe care o putem cuprinde, umple cu prezentul nostru. Suntem cuprinsul în necuprins. Dincolo de necuprinsul meu îmi e sfârşitul - moartea mea. Aceasta înţeleasă nu ca dispariţie, ci ca salt către o altă secvenţialitate, căreia eu îi sunt cuprinsul. Măsurăm realitatea noastră în cuante de timp uman - orizonturi de cuprindere ale minţii umane. În afara ei timpul nu are relevanţă, pentru că nimeni nu poate semnifica eternoinfinitatea. Nici măcar Dumnezeu; dacă ar fi putut să se semnifice pe sine nu ar mai fi avut nevoie de om. Presupunând că Dumnezeu ar putea cuprinde eternoinfinitatea aceasta nu ar mai fi eternoinfinitate, deci nu ar mai avea sens. Ne plasăm într-un paradox în care un cuprins, pe care îl numim drept Necuprins conţine în sine eternoinfinitatea care e însăşi necuprinsul.
Revenind: eu nu mor, doar las în urmă trupul meu, urma mea întunecată de materialitatea ei; cu actuala autocunoaştere secvenţionalizez pe acel dincolo de mine. Şi acolo sunt tot eu, dar eul unei alte cuprinderi sinusoidale a aceleiaşi unde a devenirii. Aceeaşi conştiinţă cu o altă conştienţă de sine corespunzătoare noii întinderi pe care pot să o cuprind! În Devenire suntem secvenţa de eternoinfinitate pe care o actualizăm în prezentul nostru. Această secvenţă e Timpul.
- Scuzaţi, vă rog! Inconştientul există?
- Da! Şi reprezintă cea mai mare parte a creierului uman. Şi nu numai a lui. Se vorbeşte despre logica sentimentelor. Probabil aţi citit cartea lui Ribot! Aici se include şi inteligenţa afectivă. Prin el ne racordăm la Minte. Şi tot el e responsabil de intuiţie, revelaţie şi vise. Conştientul e raţionalitatea, un soi de cenzură care ne permite să ne adăpăm, să sugem la Minte în funcţie de nivelul de evoluţie atins.
- Incitant ce spuneţi… Dar, vă rog, să continuăm problema asta cu timpul! Sunt fascinat, nu am mai întâlnit o asemenea interpretare.
- Ce mai e de spus? Fiecare putem declara ori declama: Timpul sunt Eu! Cel care voi fi dincolo, în continuarea cuprinsului meu actual sunt viitorul. Fără conştientizarea mea viitorul nu există, nu are sens. Eu sunt timpul meu ca o îngheţare a devenirii în prezent. Dar nicio clipă eu nu sunt acelaşi, cum nu mai pot fi pruncul care am fost, curg odată cu devenirea. Dar, fără să ştiu, voi fi acelaşi prunc însă al unei alte secvenţe a curgerii. Cum sunt moşul pruncului care am fost! Reuşesc, deci, să cuprind momentele curgerii mele în secvenţa care mă identifică drept Cel de Azi şi la care se raportează ceilalţi. Această raportare reciprocă naşte iluzia realităţii - oprirea devenirii la vremea mea şi a noastră.
- Păi…ce să mai înţelegem? Atunci, problema morţii, noi, o punem şi o percepem cu totul greşit.
- Însuşi creştinismul e ambiguu… Ne induce spaima morţii, dar ne şi vorbeşte despre ea ca o adormire. Cum spuneam, moartea e, în fapt, un salt pe sinusoida devenirii în cadrul altei secvenţe potrivit căreia mă autoreflect; mă construiesc autoperceptiv ca o altă cuprindere în necuprins. Am putea spune că eu mă plasez în această curgere ca o contină autonegare afirmatorie. Omul e cuprinsul ce se deplasează prin necuprins des/tăinuindu-l ca timp al său. Prin comparaţie, zeul este inconştientul necuprinsului său care îşi conştientizează secvenţial eternoinfinitatea prin om.
Aceasta e VIATA! Nesfârşitul travaliu al căutării de sine a zeului prin om. Aşa cum pe timpul trăirii secvenţei cuprinsului meu par acelaşi deşi, de la prunc la moş, sunt mereu altul şi dincolo de secvenţa trăitoare voi fi aceeaşi potenţă cuprinzătoare a devenirii zeului. Numai că uit secvenţa care am fost, aceasta diluându-se drept trecut.
Trecutul, prezentul şi viitorul meu terran sunt cuprinse, condensate în fiinţa eonică. Prin fiinţa mea eonică zeul se autopercepe ca om iar eu mă cuprind, în devenirea ei, ca zeitate.
- Aveaţi dreptate… Cred că este o explicaţie pentru copiii nepotului nepoţelului meu. Sigur nu oboseala e de vină! Ar trebui să ştim mult mai multe pentru a înţelege.
- Nu trebuie să fiţi prea duri cu domniile voastre… Nu le putem ştii pe toate, doar atât cât încape în propria capacitate de cuprindere.
- Iarăşi ne stârniţi…Parcă intuiesc, cu oarece teamă, cum se apropie de capul meu o altă pâclă.
- Se spune că omul obişnuit foloseşte din capacitatea creierului său între zece şi cincisprezece la sută. Dar ne lăudăm, făcând această afirmaţie! E vorba, doar, de creierul nostru activ, raţional. Geniile, zice-se, ajung până pe la vreo douăzeci şi cinci. Ca să obţină această abilitate Omul a avut nevoie de un şir de întrupări. Asta face omul cât trăieşte, învaţă să-şi folosească acest magic instrument care este creierul său. Toate creierele sunt instrumente racordate la o unică melodie care e mintea universală. Tot aşa cum ochiul se raportează la Vedere mai apropiat, mai depărtat, mai clar, mai obscur ori mai colorat, creierul se raportează la Minte. Fiecare în întruparea următoare vom folosi abilitatea acumulată prin a ne mări performanţa de utilizare a propriului creier. Adică, de a cuprinde cât mai mult din Mintea Unică!
- Spus mai direct: în generaţia următoare acelaşi eu din trecutul meu voi fi mai deştept. Voi avea abilitatea de a folosi mai mult din propriul creier.
- Fac o paranteză, atenţie la semnificaţia cuvântului “deştept”! În enunţul făcut l-ai folosit corect. Dar a nu se confunda cu “înţelept”! Deşteptul e omul cult – versat în a jongla cu concepte, cu abstracţii, cel care are exerciţiul intelectual de a-şi utiliza cât mai performant creierul. Înţeleptul poate fi analfabetul ori incultul, neintelectualul care a atins starea de a rezona, în grade diferite, în cele trei coduri naturale, pe care le-am numit şi care vă par, ştiu eu de ce, atât de misterioase.
Revenind la ce spuneai, mai corect formulat: îmi voi optimiza folosirea propriului creier spre a-mi lărgi accesul la Minte. Când ne-am atins limita de incompetenţă am ajuns la capătul trăirii în respectiva secvenţă pe care o numim viaţă. Prin murire plecăm în viitorul nostru unde vom dispune de o capacitate superioară de cuprindere. Utilizând mai mult din potenţialul minţii vom vedea, lumina mai departe, asemenea unui far, pe traiectoria devenirii. Vom putea chiar să ne prezicem, previzionăm cu aproximaţie părţi ale viitorului apropiat!
- Se poate spune că Mintea este creierul universal, divinitatea.
- Mintea este Singularitatea, depozitarul ordinii absolute. Prin cunoaştere noi, penetrând misterul Minţii, comitem un act de dezordine. Aceasta e o stare provizorie, trecătoare deoarece tendinţa este spre ordonare. Creaţia e reordonarea haosului. Trăirea este un act de dezordine. Ne naştem din ordine şi ne deplasăm prin dezordine spre ordine. Ca şi entropia, trăirea nu e un fenomen distructiv, ci unul salvator. Ordinea este inaccesibilă cunoaşterii, numai prin spargerea ei şi dezordine accedem la ea înainte de a se restuctura drept singularitate. Măsura acestei dezordini autoreordonatoare e timpul. Doar el face posibilă cunoaşterea. Când am ajuns la capătul secvenţei autocunoscătoare ne-am consumat timpul. Poate că această devenire a big bangului între singularitate şi ordinea sa următoare, pe care cosmofizicienii se chinuie să o explice, nu este o ontologie ci însăşi fenomenologia gândirii de sine a Minţii. Suntem, mai degrabă, un vis, o hologramă şi nu o realitate în sensul corporal.
- Interesant! Şi eu mi-am pus întrebarea aceasta… Deci, murim pentru că am ajuns la capătul propriului orizont, ni se termină visul. Şi ce se întâmplă mai departe?
- Ca să fac saltul în secvenţa următoare am nevoie de un suport pe care să-mi altoiesc viitorul moment al trăirii; un ceva la care să mă ancorez spre a nu mă pierde în Devenire. Acest suport e fiinţa eonică – eul structurat al trecuturilor mele. Forma ei configurează ceea ce numim suflet, iar conţinutul spiritul.
Mă racordez mai corect ori mai puţin corect cu Mintea în funcţie de cât de bine m-am acordat, rezonat pe timpul trăirii anterioare. Dacă am avut distorsiuni mari, în limbajul curent le numim păcate, îmi va fi mai dificil să mă altoiesc pe portaltoiul meu.
Aici am nevoie de o perioadă de autocorecţie spre a-mi elimina respectivele desincronizări, perturbaţii. Când am atins starea de unison devin apt spre a face saltul în secvenţa următoare a drumului meu prin Devenire. Adică voi renaşte cu nivelul de rezonare atins, funcţie de care va depinde capacitatea mea de utilizare a creierului. În noua întrupare voi fi mai urât ori mai frumos la chip în funcţie de cum arată sufletul meu. Voi fi mai puţin ori mai bine dotat mental în funcţie de gradul de rezonare cu spiritul. Sufletul este chipul meu, spiritul e universalitatea divinului. Cu cât absorb mai mult din conţinutul Minţii, mă autocunosc mai corect pe mine cel adevărat, aflând că sunt cu un pas mai aproape de divinitate.
Deci, să ne fie clar! Când ne naştem, colegi de generaţie, avem capete asemănătoare dar creiere diferite; suntem, însă, racordaţi la aceeaşi minte unică. Fiecare dispunem de capacităţi diferite de a accede la ea, exprimate în configuraţia propriului creier. În uter ne configurăm drept cap din care începem să creştem trupeşte. Putem spune că trupul ne este o tulpină care creşte din cap, adică din hrana mentală adunată în trăirea anterioară. Înfăţişarea trupească este reflecţie a gradului meu de identificare cu Mintea.
- Să vedem dacă am perceput cum trebuie… Dacă în viaţa anterioară am rezonat cât mai corect cu fiinţa eonică, adică am avut mai puţine păcate, mă voi naşte cu un creier mai dotat.
- Corect. Un creier care permite utilizarea mai bogatei experienţe în accederea la potenţialul mental unic. Sunt mai deştept pentru că am atins un nivel de virtuozitate mai înalt în folosirea propriului creier.
Avem aici două expresii total diferite, dar care ajung să se suprapună: virtuoz – maestro în mânuirea instrumentului spre a interpreta aproape de perfecţiune melodia; virtuos – omul care a trăit în consonanţă cu armonia universală, nu a păcătuit şi a ajuns sfânt. Deci calea aceasta a autoperfecţionării cognitive prin succesiunea de întrupări e şi calea propriei arheizări, a sfinţirii de sine. Dimensiunea gnostică capătă valenţă etică.
Pentru că vă place, să concluzionăm! Şi prostul şi deşteptul sunt racordaţi la aceeaşi minte, numai că al doilea ştie să utilizeze, rezoneze mai corect cu mintea.
- Din start oamenii sunt egali, dotaţi cam la fel… Cum se ajunge ca unul să renască inteligent, iar altul prost?
- Mai corect spus, cu grade diferite de inteligenţă! Răspunsul e şi foarte simplu şi foarte dificil. Am să aleg unul facil. O explicaţie ar viza procesualitatea deteriorării egoului ca urmare a abaterii de la cale. Asta se întâmplă când liberal arbitru, care are rolul său extrem de important în devenire, se substituie predestinării, dar şi când predestinarea anihilează, sucombă liberal arbitru.
Discuţia poate fi dezvoltată, dar am să mă opresc la un singur aspect. Pe timpul trăirii, la vremea senectuţii acelaşi egou coexistă în trei stări – bunic, tată nepot. Am putea-o numi fericită coincidenţă, simbioză a trecutului cu prezentul şi viitorul. Se pune problema implicării celor trei în devenirea fiecăruia. Bunicul înţelege prea târziu, din compararea cu ceilalţi doi, ce nu a făcut ori a făcut greşit şi simte nevoia să-i ajute să evite bulboanele ori capcanele pe care el a fost nevoit să le înfrunte. Este vorba de povaţă, de aşa numitul sfat al bătrânului. Se nasc întrebări legate de legitimitatea acestor intervenţii. Cât de profitabilă ori deformatoare poate fi influenţa trecutului asupra prezentului şi viitorului. E un ajutor ori o restricţionare a liberului arbitru? Cum e mai bine, să-l laşi să greşască şi să se călească învăţând pe pielea lui ori să-l ajuţi să evite o greşală, dar să întâmpine nepregătit o situaţie şi mai dificilă? Se deschide un întreg capitol de discuţie pe un şir de teme…
- Care ajunge să pună la îndoială însuşi sistemul de educaţie. E el mai mult formator ori deformator?
- Sunt mulţumit că v-am stârnit interesul şi curiozitatea… Dar, ţin să vă mai spun că “pacientul” pe care l-aţi adus scrie foarte bine despre aceaste aspecte şi multe altele, la fel ori chiar mai incitante, într-o vastă lucrare fragmentată în mai multe volume, extrem de interesantă pentru mine, pe care a numit-o “Antropoteism”.
- Asta da surpriză… Uite, domnule, cu cine ne beam cafeaua, dimineaţa! Bîrfeam despre toate banalităţile din lume, dar n-a suflat o vorbuliţă… De aia ni l-am acceptat atât de firesc ca şef, e măcar cu un cap peste noi! Înseamnă că despre codurile alea… Nu mai are sens să încercăm ceva!
- Nu vă descurajaţi… V-am precizat, poţi fi extrem de cultivat şi inteligent, dar spre a avea acces la ele trebuie, neapărat, să atingi starea de înţelept. Nu am îndoieli că va veni şi acea vreme!
O să le iau pe rând, dar foarte, foarte succint. Aţi auzit de dumnezeul SAVA/OT? Nu este ceea ce se spune, destul de bâlbâit, prin biblie. Sava ori Za/va este seva vieţii, ce curge prin sine ca o divinitate păcătoasă, iar OT-ul zaua primordială în acest lanţ al ei; cum s-ar spune, izvorul!
- Şi pre/ot?
- Exact cum destăinuie cuvântul, cel care precede OT-ul. Iniţiatorul naşterii Nenăscutului - calea pe care acesta o are de urmat. IO semnifică cifra zece (10) - ieşirea unicului (1) din neant (0), adică naşterea. Prin IO creatul se identifică pe sine, îşi anunţă existenţa. IO şi OT au comun neantul O (zero). I şi T, adică IT sunt marginile lui fractalice, matricea spaţiotemporală (cuprinsul) în care se petrece totul. Ca un privitor de deasupra care integrează, cumulează (engramează) experienţa naşterii născutului!
E luarea la cunoştiinţă de sine a Făcutului în secvenţa de spaţiotemporalitate pământeană; un fel de autoproiectare a sa în aceasta. Ca o panoramare, IT reprezintă inteligenţa terrană stratificată în lutul succesiunilor de civilizaţii şi noosferă. Este acel cod propriu al individului prin care accede la Minte. Unii se racordează, mai pregnant, la partea carteziană a ei şi se manifestă ca oameni de ştiinţă, alţii la cea afectivă şi devin preoţi ori creatori de artă, cei foarte puţini, i-am putea numi aleşi, la partea ei magică şi se exprimă ca filosofi, profeţi etc.
- Mă rog, mi se pare puţin cam abstract… Nu cred că am priceput mare lucru. Dar ce are asta cu ce discutam mai înainte?
- Dialectica IO, OT şi IT reprezintă trinitatea născătoare a Creaţiei, ca o devenire de sine a Unicului. Ca să zideşti lumea îţi trebuiesc trei lucruri esenţiale: har, proiect şi cărămidă. Adică energie, informaţie şi substanţă.
Prin ele fiinţează Fiinţa ca o nesfârşită Facere. Descifrarea lor e rostul omului, esenţă necunoscută, spre a se cunoaşte şi recunoaşte drept zeu. Prin om zeul se distrează, destrăbălează, bucură de existenţa sa. La rându-i prin zeu omul se întristează, plânge la moartea sa ca după cea mai minunată vacanţă pe pământ.
- Eu, unul, recunosc cinstit… M-am lămurit buştean!
- O să fiu mai simplist şi mai explicit! OT-ul este codul prin care se destăinuie spiritul, prin el Fiinţa rezonează cu Cerul. Codul IO ascunde secretul sufletului, prin el omul se recunoaşte pe sine în acel echilibru spirit - trup. IT-ul face posibilă descifrarea trupescului, permite interconectarea cu lumea exterioară, cu Pământul, semenii şi cu vremea (cultura) sa.
- Şi ce au toate astea cu camaradul nostru, cu viaţa şi moartea? Vorbeaţi despre metoda domniei voastre de tratare şi vindecare…
- Acolo vreau să ajung. Spuneam că el e vraciul care se tămăduieşte. Dar pentru asta eu trebuie, mai întâi, să-l învăţ să-şi fie vraci. De fapt nu chiar îl învăţ, mai corect spus îl ajut să-şi amintească ceea ce el tezaurizează în sine, ce ştie că are de făcut. E mai degrabă un soi de trezire.
- Şi cum o să faceţi asta?
- Nu e numic esoteric, dar e o treabă a iniţiaţilor… Oricât mi-aş dori nu pot, nu e vorba că nu vreau, nu am voie să vă spun acest lucru. Dar e o chestiune care se petrece doar între mine şi el; e vorba de intrarea într-o anumită stare comună în care inconştienturile noastre nu doar intercomunică, ci se suprapun până la identizare.
- Un soi de sugestionare ca în hipnoză?
- Nu. Acolo cei doi sunt într-o relaţie mult diferită… În cazul de faţă împreună devenim o minte care încearcă să decodifice cele trei blocaje care ne împiedică să intrăm în universalitate. E vorba de a atinge pe rând trei stări, de a trece prin trei tipuri de furci caudine. Depăşirea codului IT presupune atingerea unui nivel de înţelepciune care să-ţi permită să te simţi ca făcând, fiind parte organică a lumii exterioare, ca un fel de autoproiecţie în peisajul acesteia. Forţarea codului IO presupune scufundarea în adâncurile abisale ale propriei fiinţe şi identificarea nu cu cel care ştii ori crezi că eşti, ci cu adevăratul ego; adică depăşirea propriilor prejudecăţi şi falsuri despre sine, confundarea cu imaginea ta formală. La codul OT nu se poate ajunge decât prin credinţa apartenenţei la divinitate. Presupune rezonarea cu nefiinţa care ai fost, nu doar o ajungere la matcă ci presimţirea că eşti matca. Dezidentificarea până la a nu mai fi picătură ori izvor, ci apă. Adică presimţirea coincidenţei intuitive cu fiinţa eonică unică.
- Aveţi dreptate… Ne vorbiţi într-o manieră curat spiritualistă nouă nişte cartezieni notorii, care ne îndoim până şi de fidelitatea propriilor neveste.
- Ha, ha, ha… Glumind aş spune, ca unul tăbăcit de vreme, că de asta chiar merită să te îndoieşti! Spre a nu fi nevoit să te îndoieşti de tine cel din pruncul în care nevasta te-a renăscut. Dar cred că e timpul, cum spune vorba, să ne întoarcem la treburile noastre. Pentru asta am nevoie de absolută linişte şi intimitate.
- Dar… colegul nostru… Ce să spunem…
- Afară s-a luminat cam de multişor, soarele a coborât către amiază. Aici nu aţi simţit foamea, nici setea, nici somnul; dar să nu uitaţi că au trecut totuşi câteva zile şi că puteţi să vă felicitaţi că aţi ţinut post negru. Nu vă faceţi griji, cel care v-a trimis ştie ce se întâmplă aici. Cât despre camaradul vostru cred că ar trebui să vă obişnuiţi ca, pentru o vreme, să nu-l aveţi alături. Nu ar fi exclus, chiar, să nu îl mai întâlniţi vreodată.
Contrariaţi de cele auzite, aruncară o ultimă privire, poate ca de despărţire, către el dar, stupoare. Deasupra sa, la înălţimea de circa un metru şi jumătate, strălucea, în culorile verde-indigo, o formă străvezie în care i se distingea vag chipul. Încercară să ceară o explicaţie, însă vorbele nu le mai ieşeau din gură. O forţă nevăzută, căreia nu i se puteau opune, îi împingea uşor, protectiv, dar ferm către ieşire. Se treziră sub un copac bătrân, rămuros, fiecare frecându-se la ochi ca după un somn lung şi odihnitor.