Dacă din aurul de la mine de pe coate, nu se întinde o mână lungă, înspre tine, noaptea, sub pled, tu, nici să râzi, nici să plângi. ”Nici-nici” e un nume de împrumut de pui slab, vine cumva de la Nietzsche, eu zic că Nietzsche era un mare filosof de neînţeles, azi, de coatele mele cu care azvârlu, perne, prin Dunăre, prin Dumnezeire, apoi prin tine, dar asta nu în zi de Post, de Crăciun sau de Paște, când parcă de pe coamele dealurilor coboară caii albi, cu peri deși și lungi, toate albe, pe sub turla mare de aur, înaltă, pe unde mormintele tac, nu urlă parcă nimeni de dedesubt, doar apa nu e bună, și dacă îmi iau atunci cana și îmi pun apă de unde se udă florile de sub cruce, numai testez, atunci ei îmi vor da țuică, la moartea unuia de-a lor, poate eu, iar eu nu voi bea atunci țuică, vie sau nevie, fiind, țuica, cristalizările ei nu îmi plac, pe sub cruce, e țuica, e crucea, sunt oasele, drămuirea, dumerirea mea plină, eu fiind o mare testăriță și înțeleaptă, facil, și atunci ce să spun, că Religia nu știe, ba știe mult, are țâșpe îmbătrâniri, dar nu beți vă spun țuică ținută timp de o jumătate de oră, exact pe lângă Biserică și de pe lângă cruci, pentru că e jumătate licoare făcută din rugăciune și cealaltă jumătate din oase și din moarte, e rujă băgată iute-n cristale de apă, nu știți, aflați, artunci, cu glas sfâșiat, pentru băutor, pentru băutoare, care primii sunt rubedeniile mele, atunci nu beți țuică, jumătate e Rai din Biserici, cealaltă e din os de morminte, atunci ies, mă îndepărtez, cu pioșenie, în acel moment, de tăcuta și supărata adunare, de care nu vreau să mai știu, sunt supărată, pentru că vă zic, pâinea e bună, îl ajută pe om, de-a adevăratelea, nu se unge cu rău, chiar deloc, e doar pâine sfințită, și dacă ajunge să plâng cu perinița în brațe, atunci plec, mă urc din nou în mașină și scap, atunci vine ea se apropie foarte mică și brunetă și cu breton, nu știu cine e, îmi spune că te-a văzut prin oraș, că alergai după o femeie înaltă, ușa se deschide, drept, în ușă, te așteptau exact toate umerașele mele, sunt de aluminiu, să bați o femeie cu ele, cel puțin la cap, ca pe un cui, cap în cap, să mă bați, iar pe ele exact nimeni, nicio reacție, niciun reproș, apoi ușa se zbate, lacătul e acolo și tace, un braț care închide apoi ușa, nu eu, nu hainele mele, o trântește exact după, dar e o altă casă mai tâmpă, o femeie înaltă, subțire, închide ușa cu mâna, eu am trei inele de om bogat și nu-mi vând țoalele pe trei țuici, iar în spate mormintele, miroseau a humă, dar am plecat, în mort nu rămâne nici măcar sângele, chiar și sângele pleacă, se scurge prin ploaie, departe, iar apa de la țâșnitoare este curată de sângele meu și al mormintelor celorlalte, pentru că ei au înțeles absolut totul, atunci pun pledul pe mine, dacă trec îngeri, să mă tot acopere, dacă sunt acasă, din nou, cu bastoane de scorțișoară prin nas, ca niște podoabe rotunde dar sunt de scorțișoară, în nas, dincolo de mirosul de țuică nu mai zic și nici de bătura rece, cu spirt, cealaltă, le spun atunci să ia țâșnitorile cu ei, îngerilor, căci nu e a bine, ei m-au urmat, luându-se după batonul parfumat cu prea multă scorțișoară, căci prin locurile mormintelor ca să fie copaci, de unde am cules reîntoarcerea, ca pe o floare de iasomie și de scorțișoară și de licheni crescători, cinste nucilor care nu au trădat primăvara, și să se reîntoarcă, să stea lângă mine, îngerii albi, căci le dau sprâncenele mele, mai bine, numai să mai vină încă o dată, în casă, unde locuiesc eu, să vadă cu ochii mei și mâine ce să facă și ce să nu facă, să îmi păzească Ocrotitoarea mai presus de carne și corp, și mai ales să stea lângă mine, ca să nu îmi mai fie frig. Căci parcă, în minte, frigurile se aliniază, cumva, vin din oase, din nasul meu subțirel, se răsucesc, se fac piept de muiere plină și atunci îmi ajunge atingerea, până când se fac un bărbat, din atingere, ca exact ca pentru mine, care mă va lua în căsătorie, cu unghiile, ca să nu mai îmi fie frig, mie, miercuri, de el, căci frigurile vin din oase, bărbatul vine din oase, din mine, se plăsmuiește din oasele mele, ușor, ca o magă, exact așa cum îmi place mie, mă privește, apoi, mirat, e tânăr și îmi stă în oase, îmi tot stă, prin ele, mă privește încă o dată, eu nu, căci îmi place mai abitir să fac perne exact din visele mele, e parcă gelos că îl iubesc (platonic) pe Nietzsche, geloasă, uscată, adulterină, dar tâmpă, femeie în trup de bărbat, deși el nu mă poate ține de mână, e nimeni, e numai un mare filosof, iar pe tine, te-am făcut din oasele mele, și apoi pleacă, iar perna rămâne înapoie uscată. (Te-ai apucat, cumva, de fumat? Urlă glasul meu, dar să-mi răspundă porumbul prea alb, copt în lan.) Dar desigur spuzului tău, nucul alb e la mine prin cornul cu ciocolată, pe care îl mănânc, acum. El nu știe că Nietzsche e filosof, că e unghia mea ateie, în care am plantat ca un vis, ca o reîncarnare, ca să înnebunesc, numai, cu gândul. Sunt doar o femeie, una, dar perna rămâne înapoie uscată, sunt murdărie de scrum de rug de lemn ars pe o pernă și de pe un pahar, din care țuica a fost răsturnată și țâșnitoarele toate au fost smulse, afară, iar ea e numai bună ca o nucă, ca un deal înalt cu nuci și cu cai cu un păr lung și alb, cu o nucă în ea, să stea, e un fund mare de-al alteia, la care s-a dus, printre rășini cu un cap de mort, luat de pe gâtul meu de lebăr, o pasăre pe care nu a văzut-o nimeni, dar e pernă și nucă, în ea, pentru că nucetul nu îți spune nimic, tu nu ai știut nimic, doar ai văzut apoi te-ai transformat, rapid, și tu, într-un nuc, ca să înțeleg eu bărbatul și femeia, mai bine. Cu gene mari, negre și dese, și tot nu ai înțeles, nimic, despre nuc, iar eu da. Pentru simplu fapt că ai fi căutat scuzele ușoare, să dai vina pe un nuc, tu vei fi nuc, ești, și tu, nuc, și vei da vina pe un alt nuc, doar ca să îți reușească cea mai facilă scuză și cea mai simplă. Dar, despre tine, cum te las să te lauzi. Laudatium! Nucul, nu ai văzut prea bine, era negul reproșului tău, nuc alb, de tâmpit înalt și de ”magă bleagă”, afundat în propria-ți pernă și carne, îți cresc elefanți de plai gri și coarne de corn, amarele naibii, pădurile mele, nu ale tale, sau măceșe, mistreți, și tu ești mistreț, apoi e un corn cu ciocolată albă, în el, până când soarele se umple de nuci și de mine, un corn mare plin cu ciocolată albă numai și cu nucă, prin el, și cafeaua dă în ibric, câșșș-câșșș, în rest, nebunie...