Bătrâna din gară

Într-una din zilele verii care a trecut, am avut ceva treabă pe lângă gară. După ce am rezolvat problemele mele, am dat să plec spre casă, când ochii mi-au căzut pe o bătrânică ce se preumbla obosită în fața gării prin soarele torid. Era îmbrăcată ca la țară și avea pe umeri două genți legate cu sfoară care păreau uriașe în comparație cu silueta ei fragilă. Gândindu-mă că poate s-a rătăcit sau nu știe cum să ajungă acolo unde avea treabă, m-am apropiat de ea.
După ce am salutat-o, m-a privit cu niște ochi incredibil de albaștri și de senini, în ciuda vârstei.
—Vă pot ajuta cu ceva? V-ați rătăcit?
—Mulțumesc de întrebare, dar nu m-am rătăcit.
—Păi și atunci de ce stați în soare și nu mergeți unde aveți treabă? Sau dacă așteptați pe cineva, de ce nu așteptați la umbră?
Cum nu a răspuns nimic, am îndemnat-o:
—Sau mergeți măcar în holul gării, că este umbră și un pic mai răcoare decât aici, în soare.
—Am vrut să merg, dar nu m-au lăsat niște băieți de la pază.
Am rămas consternat:
—Păi de ce?
Bătrânica s-a codit o vreme, apoi în cele din urmă mi-a răspuns copleșită de rușine:
—Au spus că nu am voie să cerșesc în gară.
Ochii i s-au umplut de lacrimi:
—Eu niciodată în toată viața mea nu am cerut de la nimeni nici măcar un ac și acum...
I-am pus mâna pe umeri și am încercat să o încurajez.
—Nu vă supărați pe ei... sunt niște tineri proști, care nu se pricep la oameni.
A scos o batistă din buzunar și și-a șters lacrimile, apoi a oftat greu.
Văzând că nu se urnește din loc, am insistat:
—Și totuși, unde aveți treabă? Vă pot ajuta să ajungeți acolo?
A mai oftat o dată parcă și mai adânc, apoi a spus încet, încât a trebuit să mă aplec spre ea ca să pot înțelege ce spune.
—Mă duc la băiatul meu. I-am adus câte ceva de mâncare de la noi de la țară, a arătat ea spre gențile din spate.
Cum nu a mai spus nimic, am întrebat-o:
—Și nu știți cum să ajungeți?
A clătinat din cap și m-a privit scurt, de parcă m-ar fi cântărit dacă poate să îmi spună ce avea pe suflet.
Cred că am trecut examenul, fiindcă a început să vorbească la fel de încet și privind cu grijă în jur, de parcă i-ar fi fost frică să nu o audă cineva.
—Știu cum să ajung, că am mai fost la el de multe ori. Stă aici la blocurile astea de lângă gară.
—Păi și atunci de ce nu mergeți? Nu este acasă?
—O fi ajuns de-acum acasă, dar nu vreau încă să mă duc.
Deja muream de curiozitate și chiar dacă părea că îi smulg cuvintele cu cleștele, tot am insistat:
—Păi de ce nu mergeți, atunci? Că muriți de cald aici, în soarele acesta.
A dat din cap și în cele din urmă a spus:
—Păi băiatul meu este domn mare de-acum. E un director vestit.
M-am încruntat și am întrebat:
—Păi și ce are una cu alta? Cu atât mai mult trebuie să fie bucuros să vă vadă!
A dat din cap și umerii i s-au plecat puțin, dar nu sub povara genților.
—Păi mi-a zis să nu îl mai caut pe lumină, că toată ziua are musafiri de neam mare și îl fac de râs în fața lor.
A arătat spre haine și a continuat:
—Cred că din cauza hainelor, că prea sunt ca la țară. Când oi avea ceva bani mai mulți, o să îmi cumpăr altele, dar cu pensia mea e cam greu.
Am făcut ochii mari și apoi i-am ridicat spre cer să văd dacă acolo sus se vede câtă nedreptate există pe lumea asta. Nimeni nu a văzut privirea mea furioasă și toate eforturile mele să o conving pe biata bătrânică să se ducă totuși la fiul ei au fost zadarnice.
A clătinat încăpățânată din cap și a spus:
—Nu mă duc, că a zis să ajung la el numai după asfințitul soarelui, după ce îi pleacă musafirii.
Am plecat în cele din urmă și am lăsat-o acolo, în soarele fierbinte al după-amiezii de vară.
În timp ce mă depărtam de silueta fragilă din fața gării, prin minte nu-mi trecea decât un singur gând: Doamne, cât de greu apune soarele vara!