agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-06-22 | |
Cei doi câini din viața mea
Nu știu alții cum sunt, dar eu când încep să scriu la un roman, mă mut cu totul între paginile lui și lumea din jurul meu devine un fel de anexă lipsită de importanță a cărții. Pornind de la asta, am avut parte de o întâmplare hazlie, zilele trecute. Ca în fiecare seară, în timp ce lucram la romanul pe care îl aveam în gând, mă plimbam alene dinspre Codlea spre Vulcan. Cam șase kilometri și cel puțin câteva sute de cuvinte scrise în minte în fiecare seară. În zare, un pisc sever din munții Piatra Craiului parcă veghea să nu fac prea multe prostii. M-am obișnuit deja cu zgomotul mașinilor și aproape nu le mai băgam în seamă sau le integram în romanul la care lucrez. Acum câteva seri, pentru că m-am apropiat cam mult de una dintre fabricile din zonă, fiind totuși încă pe domeniul public, văd că de la poartă se uită cam ciudat la mine paznicii. Sunt sigur că se întrebau ce naiba caut eu așa de aproape de obiectivul dat lor în pază. La un moment dat, doi dintre ei se urcă într-o mașină de teren care pornește în trombă spre mine, mai ceva ca în filmele americane de acțiune. Oprește cu un zgomot teribil de frâne la un metru de mine și șoferul mă întreabă fără să se dea jos din mașină: —Bună seara, domnule! Ce faceți pe aici, plimbați câinele? Mai erau pe câmpurile din jur câțiva oameni care plimbau câini, așa că întrebarea lui părea oarecum firească. Luat prin surprindere, am răspuns automat: —Da, îmi plimb câinii. Șoferul a privit puțin derutat în jur și a întrebat: —Păi, unde sunt? Ceva din atitudinea lui rigidă și serioasă m-a făcut să arăt spre frunte și să-i răspund: —Câinii mei sunt imaginari și îi păstrez aici, în cap. Cel de lângă șofer, și care părea un fel de șef, m-a privit speriat și i-a spus: —George, hai să plecăm! M-am încruntat la ei și am precizat: —Nu este nevoie să plecați, fiindcă sunt foarte blânzi și tot timpul îi țin cu botnița pusă, când ies cu ei la plimbare. Conform legii. Șeful l-a înghiontit pe șofer și i-a spus iar ceva, mai insistent de data asta: —George, George, hai să plecăm. George a demarat de lângă mine cu viteza unei mașini de curse și de atunci nu am mai fost deranjat vreodată în plimbările mele de seară. Decât de cei doi câini imaginari ai mei, care se aleargă mereu prin capul meu.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate