Povestirea care a luat premiul 2 la concursul anual al revistei SF Helion





Cronobuzul



Să construiești un cronobuz nu pare mare lucru, mai ales când ai la îndemână tot ce ai nevoie, plus planurile de construcție. Am auzit că acum mai sunt câteva, pe ici pe acolo, pe tot Pământul, dar atunci, la început, eu eram singurul care aveam așa ceva și după ce i s-a dus vestea, nu făceam față la câți clienți aveam.
Pot să zic că totul s-a datorat mai degrabă întâmplării. Când m-am înscris la excursia pentru planeta a treia a stelei Alcoris, nu știam altceva decât că acolo se ține cel mai mare talcioc din Galaxie. Aveam eu ceva sânge de negustor în vine, sau dacă nu de negustor, atunci măcar de contrabandist, pentru că de cum am auzit de ocazie am fost primul care am sărit să mă înscriu. Eram copil când țara noastră a fost primită în Uniunea Europeană, dar îmi aduc aminte ca acum că toți vecinii mei au pornit-o haihui prin Europa, după diferite chestii care nu se găseau pe la noi sau se găseau extrem de rar.
Primirea Pământului în Uniunea Galactică mi s-a părut mie o asemenea ocazie. Nu știu și nici nu îmi păsa ce criterii a îndeplinit, probabil absolut din întâmplare, Pământul că, dintr-o dată, s-a pomenit acceptat tam-nisam în Uniunea Galactică, cu toate beneficiile care decurgeau de aici.
M-am înscris așadar într-o excursie cu preț redus care făcea un tur al principalelor puncte de atracție ale galaxiei.
Pentru că mi se părea de prost gust să mă arăt interesat de partea materială a excursiei, mă prefăceam că sunt extrem de preocupat de frumusețile stelelor pe care aveam să le întâlnesc în cale, dar de fapt mintea mea stătea numai la afaceri. Și cum nu-mi trecea absolut deloc prin cap ce anume aș putea aduce din drumul meu printre stele, l-am întrebat pe Tase cum să procedez, că el mai fusese de două ori, imediat cum s-au deschis cerurile pentru noi - așa se exprima el despre această nouă ocazie.
Ăsta s-a gândit ce s-a gândit și în cele din urmă mi-a zis:
— Adu-ți două mâțe de leac și om te-ai făcut!
Auzisem destule despre mâțele de leac, așa că l-am întrebat precaut:
— Dar nu-s periculoase? Eu parcă așa am auzit…
— Prostii, a spus el. Bârfe și conspirații de-ale doctorilor speriați că mâțele îi lasă fără slujbe.
Nu erau chiar prostii și văzusem cu ochii mei un reportaj pe această temă. Mâțele de leac au fost aduse de pe undeva din extremitatea sudică a galaxiei și-au fost numite așa după o vagă asemănare cu pisicile de pe Pământ. Faptul că aveau opt lăbuțe în loc de patru nu prea a contat, mai ales că erau acoperite cu blană și erau extrem de prietenoase. Dar nu asta era principala lor calitate, ci faptul că „luau boala” cu mâna, după cum le lăudau reclamele și de unde le venea de fapt și numele. Toate cercetările făcute n-au lămurit până la urmă ce anume le conferea aceste puteri vindecătoare. Unii spuneau că este vorba despre un biocâmp negativ absorbit de ele din zona bolnavă, iar alții suspectau fenomene de origine cu totul necunoscută și care urmau să fie cercetate într-un viitor incert.
Erau bune la aproape toate bolile cunoscute, de la hipertensiune la diabet și se spunea că anumite rase își încercau puterile chiar și pe cele mai dificile cazuri de cancer. De fapt, de aici au apărut toate problemele, pentru că atunci când întâlneau câte un astfel de caz, parcă se sălbăticeau cu totul și începeau să sape la propriu în carnea bolnavului pentru a ajunge la metastaze și la celulele bolnave.
Au fost de ajuns câteva reportaje cu oameni asaltați de câte o mâță de leac, filmate de aproape și care arătau cum jivina își face loc cu furie prin carnea vie a bolnavului și vânzările au scăzut brusc. Nu prea au contat alte reportaje care arătau că rănile făcute de mâțe se vindecau repede și frumos, iar din cancerele inoperabile nu mai rămânea nicio urmă.
I-am spus asta lui Tase și el a insistat:
— Nu fi fraier și nu te mai lua după toți proștii și după reportajele lor de rahat. Astea sunt făcute numai să le sporească lor audiența. Ține minte ce-ți spun eu: nu există nici măcar un bolnav mort în urma unei mâțe de leac. Poți spune același lucru despre doctori?
Până la urmă am renunțat la gândul să le cumpăr când am ajuns pe planeta-talcioc din motive ceva mai practice: omul pe care l-am întrebat de care soi de mâțe de leac ar fi mai bine să cumpăr, mi-a arătat pe astroportul din apropiere un cargobot uriaș și dolofan.
— Îl vezi? m-a întrebat el. Dacă ai să te duci mai aproape, nu va trebui să te urci la bord ca să vezi că e plin cu mâțe, ci doar să te dai ceva mai aproape să le auzi cum miaună. Este plin ochi cu pisici vindecătoare și toate pleacă astăzi sau mâine spre planeta ta. Nu știu ce preț au acum ele acolo la tine, dar până vei ajunge acasă din excursie o să găsești două la leu.
Bine, el probabil că n-a zis chiar așa, dar translatorul meu universal așa mi-a tradus. Nu foarte corect, dar suficient de clar ca să mă dezumfle cu totul.
Așa dezumflat cum eram, cred că i-am stârnit milă pentru că m-a tras într-un loc mai ferit și mi-a șoptit:
— Știi ceva, tipule? Te văd băiat simpatic, așa că hai să-ți spun eu se să cumperi.
A privit iar precaut în jurul nostru, apoi a scos dintr-o geantă jerpelită un pachet numai cu puțin mai mare decât un cartuș de țigări.
— Asta e tot ce ai nevoie ca să dai lovitura, mi-a spus el cu o voce persuasivă.
Am luat pachetul în mână și l-am verificat din ochi fără să îl desfac: părea la fel de jerpelit ca și geanta din care îl scosese, dar greu, că abia îl puteam ține în mână.
— Ce naiba e în el?
Nu eram foarte sigur pe translatorul universal, dar speram să redea suficient de clar neîncrederea mea în coletul lui ponosit.
— Un generator temporal, șefule. Un generator temporal cum sigur nu mai este altul pe planeta ta.
I-am întins dezamăgit coletul:
— Ia-l înapoi! N-am ce face cu un generator temporal. Habar n-am să umblu cu așa ceva.
M-a privit cu toți cei patru ochi ai lui strălucind:
— Nu prea multă lume știe să umble cu așa ceva, dar îți dau și instrucțiunile de folosire. Păi, ce credeai? Acum e momentul să-l iei, planeta ta este de curând intrată în Uniune și încă nu are bine pusă la punct legislația vamală. La anul precis nu mai poate nimeni trece prin vama voastră așa ceva.
După ce a privit iar în jur, s-a apropiat de mine și-a început să-mi șoptească la ureche așa de încet încât translatorul avea dificultăți în a-mi traduce ce prostii spunea.
Una peste alta, zicea că pot folosi, printre altele, generatorul temporal ca să fabric un cronobuz. Un frate de-al lui fabricase așa ceva și s-a umplut de bani. Pe scurt, ideea era să atașez generatorul unui autobuz vechi căruia să-i construiesc în carcasă zece uși, iar cine urca în autobuz își alegea cât vrea să întinerească și pe ce ușă să coboare. Zece ani mai puțin pentru fiecare ușă și, bineînțeles, o taxă pe măsură.
— O să fie îmbulzeală la ușa ta, tipule! Crede-mă!
Avea ceva persuasiv în voce, iar cei patru ochi părea că au ceva hipnotic în ei, așa că în cele din urmă m-am trezit cu generatorul în bagaje, fără nici un ban în buzunar și cu un teanc de hârtii pe care le scosesem la o imprimată chiar înainte de a decola, ca să le pot citi pe drum.
Din câte am înțeles eu din instrucțiunile de folosire, rolul principal ar fi trebuit să îl aibă o echipă de tinichigii auto pentru că, după ce terminau ei lucrul, eu nu mai trebuia decât să prind pe bord, lângă locul șoferului, generatorul temporal și pe urmă să stau comod și să încasez banii pe bilete, privind cu îngăduință la babele care urmau să se transforme în puștoaice.
Bineînțeles că, de cum am ajuns, Tase m-a luat la mișto și mi-a spus clar că m-am lăsat aburit ca un fraier, mai ales că pe Pământ n-a ajuns niciun cargou cu mâțe, iar prețul tratamentului cu ele s-a dublat brusc în numai câteva zile.
— Asta e! a oftat el compătimitor. Îi spui unui om ce să facă, dar el nu și nu. În loc să cumpere mâțe, ia niște hârburi care nu se știe la ce sunt bune.
Chiar dacă m-a făcut cu ou și cu oțet, tot el m-a ajutat să cumpăr un autobuz vechi, să-l vopsesc și să găsesc o echipă de meseriași pricepuți, astfel că în câteva zile cronobuzul meu era gata. Nu m-a costat cine știe cât, dar am fost nevoit ca până și banii pentru meșteri să-i împrumut de la Tase pentru că excursia mă lăsase fără un sfanț.
Am montat generatorul în locul special amenajat de meșteri pe lângă volan, am mai citit încă o dată instrucțiunile de folosire apoi, asistat îndeaproape de Tase, am dat butonul de reglaj pe unu (avea douăsprezece diviziuni) și l-am îndemnat:
— Ce mai aștepți? Dă-i drumul, să te văd cum arătai acum zece ani!
M-a privit și-a început să râdă:
— Știu că ai vrea să scapi de datorie și să nu-mi mai dai banii înapoi, dar găsește și tu metode mai subtile s-o faci. Urcă tu primul!
Generatorul temporal șuiera și scârțâia, ba mai emitea și niște lumini violete, așa că am preferat să nu o fac nici eu.
Până la urmă am găsit prin vecini un câine bătrân, pe care l-am ademenit în autobuz cu o bucată de cârnat.
— Du cârnatul mai departe! mi-a spus Tase în timp de împingea câinele pe ușa din față. La a doua sau a treia ușă.
— E bine așa! am spus eu și-am fluturat cârnatul proaspăt prăjit în dreptul primei uși. Câinii trăiesc mai puțin decât oamenii, așa că nu vreau să mă trezesc cu vreun ovul de cățea prin autobuz.
Câinele era bătrân și-a mirosit destul de târziu bucata de cârnat, dar când s-a prins de unde venea mirosul a pornit șontâc, șontâc spre el și, dacă la început abia se mișca, pe măsură ce se apropia de mâna mea devenea tot mai vioi, astfel că atunci când a ajuns lângă mine a început să dea vesel din coadă, a înhățat cârnatul, l-a înghițit dintr-o îmbucătură și apoi m-a lins recunoscător pe față.
— Să fiu al dracului, am spus eu șoptit. Drăcia asta chiar merge. Tase, chestia asta chiar funcționează!
M-am uitat după el, dar la prima ușă nu mai era nimeni. În schimb, din autobuz a coborât un bărbat solid cu părul negru și ochi strălucitori.
— Vezi că merge, fraiere? Ce ți-am zis eu c-o să funcționeze? Dar tu niciodată nu ai avut încredere în sfaturile mele.
Era Tase, mai plin de el și mai tupeist ca niciodată, dar în mod sigur mai tânăr cu vreo zece ani.
Nu îmi plăcea cum punea problema, dar pe de altă parte ce-mi păsa atâta vreme cât totul se aranjase de la sine și un drum pavat cu bani părea că se așterne în fața noastră.
A doua zi am încercat să înapoiem câinele, dar proprietarul l-a refuzat pe motiv că nu este al lui:
— Seamă puțin cu Rex când era mai tânăr, dar câinele meu era bătrân. Abia își mai târa oasele și cine știe pe unde s-o fi dus să moară, săracul!
Rămași cu câinele pe cap, am început să ne gândim cum să pornim „afacerea”. Vorba vine afacere, pentru că era greu de crezut că am putea să punem la cale ceva legal. Dar Tase era ferm hotărât să-i dăm drumul ca să vedem cum merge, iar de aspectele legale urma să ne ocupăm ceva mai târziu. Am căutat niște vopsele și am scris mare pe ușa dinspre șofer „Cronobuz”.
Cum nu puteam să ne facem în mod oficial reclamă, am pornit reclama din om în om, dar fără să avem cine știe ce succes. Nimeni nu părea dispus să întinerească, ci toți cei pe care i-am contactat păreau dornici să se îmbogățească cât mai repede și să călătorească apoi spre colțurile exotice ale galaxiei.
Am vrut să mă întineresc și eu măcar vreo zece ani pentru că în ultimul timp mă încercau mereu durerile de oase și alte necazuri pe care le atribuiam vârstei, deși mai aveam ceva timp până să mă apropii de cincizeci de ani.
— Rămâi așa deocamdată, a spus Tase. Pe tine o să te folosim pe post de reclamă când vom prinde vreo pradă mai grasă. Din câte știu, nu mai este alt cronobuz pe Pământ, așa că s-ar putea ca la început să nu fim crezuți.
Tot Tase a avut o idee bună, ca de obicei. Pe la televiziuni apărea în ultimul timp o avocată care fusese pe vremuri un adevărat zbir al sălilor de judecată, dar acum mai rămăsese din ea doar o ruină. Mulți telespectatori telefonau în timpul emisiunilor și întrebau mai în glumă mai în serios dacă bătrâna avocată mai era sau nu în viață, așa cum stătea dărâmată în fotoliul ei din platou.
— Asta e salvarea noastră! a spus Tase. Ai să vezi că așa o să fie.
A aflat destul de greu adresa bătrânei avocate și a solicitat să fim primiți amândoi pentru o consultație juridică.
Casa unde am ajuns era o casă impozantă, din alte vremuri, frumos restaurată și bine îngrijită. Se vede treaba că avocatura era o meserie profitabilă, mai ales dacă știai cum s-o practici.
Am fost introduși în salonul bătrânei doamne și am văzut amândoi că, într-adevăr, avea nevoie urgentă de o călătorie cu Cronobuzul nostru. Poate nu doar trei uși, ci chiar patru, dacă nu cumva cinci.
Totuși ochii îi străluceau și mintea îi era ageră, pentru că ne-a spus de la bun început:
— Dragi mei copii, a spus ea – față de aproape suta ei de ani puteam părea fără îndoială de-a dreptul niște copii, așa că nu ne-am supărat – sunt de-a dreptul încântată de interesul vostru, dar să știți că nu mai pot pleda de ani buni. Totuși mă simt onorată de încrederea voastră, așa vreau să aud cazul vostru, poate vă pot da măcar vreun sfat util.
După ce am luat loc pe canapeaua din fața ei și după ce am fost serviți cu câte o ceașcă de ceai, Tase a început să-i povestească pe larg povestea cronobuzului și am văzut cum, cuvânt după cuvânt, avocata părea tot mai interesată de poveste.
Tase și-a încheiat grandios expunerea:
— Vedeți, așadar, că deși nu există nimic în legislație care să reglementeze folosirea unei astfel de mașinării noi, vrem să vă cerem sfatul ca să preîntâmpinăm orice probleme pe viitor.
Deși cu numai câteva minute înainte părea de-a dreptul dărâmată, avocata s-a ridicat singură de pe fotoliu și ne-a privit cu ochii sclipind:
— Un singur lucru nu ați precizat: ce vreți voi să faceți acolo este un soi nou de excrocherie sau este ceva real și palpabil?
Tase se ridică în picioare, cât era de înalt și arătă spre mine, făcându-mi semn și mie să mă ridic.
M-am executat, apoi Tase a spus:
— E o mașinărie prefect funcțională, doamnă avocat. Pentru o escrocherie nu am fi îndrăznit să apelăm la dumneavoastră.
A arătat spre mine și a continuat:
— Ce-a mai bună dovadă suntem noi doi: suntem născuți în același an, am fost colegi de școală, dar eu am trecut prin cronobuz și m-am întinerit cu zece ani. E suficient să ne examinați.
Bătrâna avocată s-a apropiat gâfâind de noi, apoi după ce m-a privit atent s-a apropiat de Tase și-a început să-l pipăie de parcă ar fi vrut să-l cumpere.
Tase a suportat răbdător examenul, iar la sfârșit a spus:
— De asta i-am păstrat vârsta originală colegului meu, aici de față, pentru cazul în care veți dori să asistați la o demonstrație pe viu.
Avocata își mușca gânditoare buzele. A făcut o pauză, apoi Tase a aruncat bomba:
— Bineînțeles că, în contul unor viitoare consultații juridice, vă putem oferi și dumneavoastră, ca să vă convingeți de eficacitatea aparatului, o întinerire de douăzeci sau treizeci de ani. Chiar mai mulți dacă doriți, dar ar fi bine mai puțini pentru început, ca să nu bată prea tare la ochi.
În mai puțin de un sfert de oră am ajuns în fața cronobuzului și, după ce l-am pornit, sub ochii plini de uimire ai avocatei am urcat pe prima ușă și, ca să-l oftic puțin pe Tase, am coborât pe ușa a doua, mai tânăr cu zece ani ca el.
— Bine că te-ai gândit să te oprești la timp, a bombănit el, altfel mâine dimineață trebuia să te duc la grădiniță.
Avocata în schimb a rămas cu gura căscată și-a exclamat:
— Să fiu a dracului!
A mai adăugat apoi câteva cuvinte pe care în mod sigur nu avea să le folosească niciodată când avea să pledeze la bară.
Pe urmă a încercat să se ridice din căruciorul cu rotile în care am adus-o, dar se părea că emoția o copleșise cu totul pentru că a căzut epuizată înapoi.
M-am uitat îngrijorat la Tase și am văzut că îi trecuse prin cap același gând: de atâta epuizare și emoții ne temeam ca avocata să n-o mierlească chiar acum. Ar fi fost de rău augur pentru afacerea noastră, care nici măcar nu începuse încă.
Dar avocata și-a adunat ultimele puteri și-a spus:
— Ajutați-mă, copii! Trebuie să încerc neapărat drăcia voastră!
Am ridicat-o amândoi din fotoliul cu rotile. Ni se părea ușoară cât un fulg și-am urcat-o încet în cronobuz.
— Încet, doamna avocat. O să fie mai greu până ajungeți la prima ușă… pe urmă o să zburdați.
După ce bătrâna s-a prins de barele de susținere, am sfătuit-o:
— Aveți grijă până unde mergeți, pentru că Cronobuzul nu are și funcție reversibilă. Dacă mergeți până la ultima ușă, o să deveniți o fetiță de zece ani.
Tase s-a uitat urât la mine, îngrijorat probabil că-i dau avocatei idei, dar bătrâna doamnă a chicotit numai și-a pornit ținându-se de bară, spre prima ușă.
Pășea greu, dar se vedea cum, cu fiecare pas, își recăpăta energia așa că, atunci când a ajuns în dreptul primei uși, aproape nu se mai ținea de bară. A ajuns la ușa a două și-a pășit energic mai departe. Pe la ușa a treia a ezitat, dar după o clipă de gândire a pășit mai departe și s-a oprit în cele din urmă, gânditoare, în dreptul ușii a patra.
— Ajunge, doamnă avocat! a strigat Tase. Puteți reveni aici oricând doriți.
Fosta bătrâna doamnă, după câteva clipe în care l-a privit lung, a catadicsit în cele din urmă să coboare. Era cu totul schimbată și, chiar dacă părea că are vârsta de cincizeci-șaizeci de ani, ochii îi străluceau de parcă era o puștoaică care se ducea la prima ei petrecere.
A privit parcă fără să-i vină să creadă spre mâinile pe care se mai zărea doar ici acolo câte un rid, apoi a început să râdă:
— Mă simt minunat, a spus ea, dar aș vrea și o oglindă.
Am intrat grăbit în casă și i-am adus una apoi, după ce s-a admirat minute în șir chicotind din când în când, a spus.
— Dragi mei, ce aveți aici este o adevărată comoară. Mai ales că, în ciuda procesului de întinerire, memoria și cunoștințele juridice mi-au rămas intacte.
S-a despărțit cu regret de oglindă și a spus:
— Ca dovadă, vă pot oferi deja prima consultație juridică și vă pot spune că acest proces de întinerire sau transport temporal nu este reglementat de nicio lege și, după cum spune un principiu de drept, „ceea ce legea nu interzice, este permis”.
S-a mai gândit câteva clipe, apoi a spus:
— În schimb, ca urmare a faptului că voi obțineți aici niște bani, va trebui să plătiți impozitul pe venit aferent.
Arătă spre Cronobuz și se încruntă:
— Poate că ar fi mai bine ca, în loc de „Cronobuz”, să scrieți acolo „Salon de înfrumusețare”. Asta este o firmă care se poate înființa fără probleme. În fond, întinerirea este tot un fel de înfrumusețare și mă oblig ca în două zile să mă ocup de actele pentru ea.
A zâmbit veselă și-a adăugat:
— Pe urmă am să vă trimit chiar eu niște babe să le „înfrumusețați”.
Părea că a uitat că numai în urmă cu câteva minute ea era una din babele de care făcea haz acum.
A mai luat încă o dată oglinda în mână și după ce s-a admirat zâmbind cochetă, a spus:
— Vă sfătuiesc să cereți cam o mie de credite pentru un an de întinerire. Femeile pe care o să vi le trimit sunt la fel de pline de bani ca și de riduri, așa că ar da oricât ca să întinerească.
A privit spre căruciorul de rotile, apoi ne-a mai dat o idee:
— Cărucioarele abandonate de cei care nu mai au nevoie de ele să le păstrați aici, la loc vizibil. Faceți o grămadă din ele și o să fie ca o reclamă gratuită pentru cei care vă calcă pragul.
S-a îndreptat spre poartă însoțită de șofer și la ieșire s-a întors iar spre noi și încă chicotind ne-a spus:
— Și pregătiți-vă! În curând o să vă umplu locul de bunicuțe, iar voi o să umpleți orașul de puștoaice!