Zidurile erau mari și înconjurau marginea străzii, formând o cetate dincolo de care nu puteai privi. Acele ziduri imense îmi stârneau curiozitatea, văzându-le ridicate până la cer. Printre ele privirea nu pătrundea. Erau obsedante până la a mă copleși total.
Din partea opusă a străzii, blocurile cu apartamente încăpătoare deschideau priveliștea spre zidurile enigmatice. Era toamnă. Mă bucuram de copacii încă înverziți din care cădeau fructe, chiar și castane mari și rotunde, care se rostogoleau pe trotuarul în pantă. Le priveam rotirea, curios totodată, să văd unde se opresc. Am mers după ele și treptat m-am apropiat de ziduri.
Dinspre pereții înalți se auzeau sunete de roți, de pași, semn că dincolo este activitate. Am îndrăznit să-mi lipesc urechile de cărămizile zidurilor. Era un gest nefiresc, ca și cum aș fi spionat. Brusc s-a produs o explozie care a cutremurat construcția și care a dus la apariția de fisuri în pereții ei. Puteam să disting umbre uniforme de oameni și vehicule. Auzeam strigăte și vedeam aburii denși, ca și cum conducte de apă fierbinte s-ar fi spulberat.
În urma impactului, dezorientat de zgomote și de agitația produsă, am intrat în panică. Era o stare confuză, desprinsă din visul în care hilar tremuram. Doream să deschid ochii, însă nu aveam puterea să o fac. Eram paralizat de frică.
Apa pătrundea prin ziduri, inundând trotuarul. Se scurgea în spațiul verde rămas liber, cuprinzând fierbinte fiecare metru. Din smocuri de iarbă ieșeau iepuri, mulțimi de iepuri, care în fuga lor căutau să se strecoare în cetate. Erau de diferite culori, cu toții strecurându-se printre ziduri. Stăpâniți de disperare, asaltau într-o avalanșă nebună zidurile. Mulți dintre ei cădeau, dar continuau să caute refugiu în cetate. Cu fiecare fărâmițare a timpului deveneau mai agitați. Locuitorii de dincolo de ziduri îi alungau. Iepurii, însă, nu încetau să pătrundă în cetate.
În fața acestor imagini, emoția mea creștea. Neliniștea aduna clipe. Iepurii erau întâmpinați cu focuri de armă și pietre. Fiecare moment creștea tensiunea. Sângele cuprindea zidurile și se revărsa peste incintă. Viețuitoarele sacrificate ocupau spații din ce în ce mai mari.
Când tăcerea părea că se așterne, din văzduh își făcură apariția puhoaie de păsări, atrase de rozătoare.
Locuitorii cetății erau impasibili, hotărâți să se lupte, apărându-și cu furie spațiul vital. Din interior eforturile se măsurau în victime. Oamenii luptau contra iepurilor și păsărilor. Cerul devenise o imensă cupolă sângerie.
Nori negri se adunau deasupra cetății. Liniștea părea alungată pentru multă vreme. Deodată, un fulger brăzdă cerul, urmat de o voce cutremurătoare:
‒ De ce-mi prigoniți viețuitoarele? Sunt ca și voi, ființe.
Eram din teamă lipit de zidul cetății nu îndrăzneam să mă mișc. Simțeam mușchii amortiți, crampe puternice îmi stăpâneau corpul.
Vocea continuă:
- Din voința mea sunteți voi !Nu vă risipiți! Este suficient loc pentru toți!
O tăcere adâncă se așternu. Cerul se lumină. Bătălia încetă.
Către miezul nopții frigul s-a întețit. Eram așezat în pat, dar simțeam că am spatele descoperit. Am întins picioarele să-mi iau papucii, nu i-am găsit. Pluteau în apa ce intra pe sub ușă. În blocul meu era zgomot specific unei petreceri.