Ultimul trandafir al verii

Tâmpa este muntele emblematic al Brașovului, dar nu din cauza asta îi plăcea Otiliei să se plimbe pe la poalele lui. Îi plăcea atmosfera de liniște pe care o întâlnea acolo, pe alea de sub Tâmpa.
Pornea în fiecare zi în jurul orei cinci după amiază, din dreptul Bastionului țesătorilor, și ajungea cam o jumătate de oră mai târziu, în dreptul telecabinei. Privea câteva momente la telecabina care se înălța spre vârful muntelui, dar nu simțea nevoia să se urce în ea.
Prefera să se înalțe prin muzică, și în gândul ei fredona ultima melodie pe care o repeta. Uneori când nu întâlnea pe nimeni cânta chiar în șoaptă, și abia privirile celor pe care îi întâlnea o făceau să își dea seama că se cam lăsase dusă de val și cânta de fapt cu voce tare. Apoi, după ce se depărta, își spunea în sinea ei că nu are nicio vină că iubește atât de mult muzica.
Zâmbea stânjenită și pleca mai departe. La întoarcere, se oprea la izvorul de sub Tâmpa, asculta discuțiile pro și contra dintre cei care spuneau că apa din izvor vine chiar din munte și are proprietăți terapeutice, și cei care spuneau că, de fapt, apa vine din rețeaua de alimentare cu apă a orașului.
În cele din urmă, a câștigat în cele din urmă partida celor care spuneau că apa vine din rețeaua de alimentare a orașului și coada care se forma uneori la izvor pentru a face provizii de apă terapeutică dispăruse cu totul.
Se bucura de asta fiindcă îi plăcea să zăbovească lângă izvor și înainte de a lua un pahar cu apă rece, să îi asculte câteva clipe clipocitul molcom.
Pleca într-un târziu mai departe, și deși nu era o fire retrasă, se bucura pentru ora de liniște care o câștiga numai pentru ea în fiecare zi. Avea o viață destul de obositoare, cu repetiții după repetiții și mai ales cu turnee care o încântau, dar care o și oboseau. Așa că atunci când era în Brașov, nu își refuza niciodată mica ei plăcere nevinovată.
În una din astfel de zile, după ce a ajuns în dreptul stației telecabinei, a rămas câteva clipe privind spre cabina care se înălța spre vârful muntelui, plină cu turiști. Telecabina era una din atracțiile orașului și aproape tot timpul era aglomerată. De câteva ori urcase și ea împreună cu părinții și își amintea cu drag de senzația de zbor pe care o cuprinsese în timp ce urcau. La coborâre, parcă nu îi mai plăcuse așa de mult, așa că a insistat uneori să coboare pe serpentinele Tâmpei.
Astăzi se simțea într-un fel deosebit și nu își putea da seama de ce. După ce a urmărit cabina telefericului cum urca spre vârf, însoțind-o parcă și ea, a oftat adânc fără să știe de ce și a pornit înapoi spre Bastionul Țesătorilor.
Ca niciodată era lume destul de puțină și nici măcar la Izvorul de sub Tâmpa nu erau oameni ca să își ia apă pentru acasă. S-a clătit puțin pe mâini, a făcut o palmă căuș și a băut câteva înghițituri de apă rece ca gheața, mai mult de poftă decât de sete.
În timp ce bea apă, ochii i-au căzut pe banca de lângă izvor, unde a văzut un trandafir roșu. De la cei câțiva metri care o despărțeau de bancă, i se părea că de tija trandafirului era agățat un bilet așa că s-a apropiat curioasă și a luat floarea în mână.
A desfăcut biletul și a văzut un rând caligrafiat frumos și care scria numai atât: „Celei mai frumoase fete din tot Brașovul”.

A zâmbit și a dat să pună floarea la loc, dar după ce a privit în jur și a văzut că nu e nimeni, s-a hotărât să o păstreze. Poate că nu era ea cea mai frumoasă fată din tot Brașovul, dar dacă nu revendica nimeni altcineva premiul, nu vedea de ce să nu-l păstreze ea. A plecat mai departe cu pași mărunți, mirosind din când în când trandafirul și întrebându-se oare cui îi era destinat de fapt.
Otilia era conștientă de frumusețea ei și își dădea seama că de multe ori, când era pe scenă oamenii o aplaudau nu numai pentru talentul ei, ci și pentru prezența scenică și pentru zâmbetul ei misterios. Dar de aici și până la a crede că este cea mai frumoasă fată din Brașov mai era cale lungă.
A ajuns acasă și a citit pe internet care este cea mai bună metodă de a păstra cât mai mult un trandafir. A urmat sfaturile de acolo și a tăiat tija trandafirului la un unghi de 45 de grade, apoi l-a pus într-o vază curată, unde a adăugat o linguriță de zahăr. Spera să țină cât mai multe zile, fiindcă era într-adevăr un exemplar frumos, cu petalele bogate și care îi dădeau o stare de bine.
A doua zi, în jurul orei cinci, a ajuns iar în plimbarea ei zilnică în dreptul izvorului de sub Tâmpă. De data asta erau mai mulți oameni și a privit cu un pic de nostalgie banca unde a găsit ieri trandafirul. Întâmplarea de ieri a lăsat în mintea ei o emoție nelămurită, ca și cum ar fi fost un mesaj, un fel de semnal dintr-un film cu mistere.
A ajuns la stația telefericului, a așteptat până a urcat iar cabina, apoi s-a întors spre oraș. Chiar înainte de ajunge în dreptul izvorului, a văzut de la distanță un alt trandafir și a grăbit pașii spre el, curioasă.
Pe lângă ea au trecut cu viteză un băiat și o fetiță pe rotile și din cauza asta au ajuns înaintea ei la bancă. Băiatul ar fi vrut să treacă mai departe dar fetița s-a oprit curioasă, și a luat trandafirul în mână și a desfăcut biletul și l-a citit.

Chiar atunci a ajuns și Otilia lângă ea și fetița, care părea să aibă cel mult 10-11 ani, a întrebat-o:
— Te cheamă Otilia?
— Da, a răspuns uimită Otilia.
— Atunci este pentru tine, a spus ea și i-a întins trandafirul de care era atașat biletul.
Între timp s-a întors și băiețelul și a întins capul peste umărul fetiței ca să citească și el biletul pe care scria: „Otiliei, cea mai frumoasă fată din tot Brașovul”.
După ce i-a întins trandafirul, fata a plecat mai departe nepăsătoare la micul mister la care asistase, dar băiatul a mai întârziat puțin și, după ce s-a asigurat că prietena lui s-a depărat destul, a șoptit:
— Dacă era o ciocolată în loc de trandafir, nu ți-o dădea deloc.
A mai privit odată lung după fată și a continuat:
— Dar florile nu-i plac absolut deloc. I-am dat de ziua ei un buchet, dar i l-am dat degeaba.
A dat să plece, dar înainte a privit-o atent pe Otilia, apoi a spus înainte de a-și lua și el viteză pe rotile:
— Dar chiar că ești frumoasă!
Otilia a rămas blocată cu trandafirul și cu biletul în mână. Dacă ieri mai putea crede că este o simplă coincidență faptul că acum pe bilet era specificat numele ei, adâncea și mai mult misterul.
A privit în jur, dar nu era nimeni și nici nu își dădea seama unde ar fi putut să se ascundă cel care a lăsat trandafirul. Erau destul tufișuri în preajmă, dar nici unul destul de mare ca să se poate ascunde cineva.
În cele din urmă, puțin dezamăgită, a plecat spre casă și a procedat cu noul trandafir la fel cum a făcut și cu cel de ieri.

Înainte de a adormi s-a gândit mult la cei doi trandafiri. Oare va găsi și mâine unul? Și mai ales, ce va scrie pe biletul care îl va însoți? De multe, ori numele ei fusese asociat de prieteni sau de colegi cu romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu, dar adevărata enigmă nu era cea din roman, ci ceea ce i se întâmpla ei în viața reală.
A doua zi i s-a părut că abia a trecut timpul până la ora cinci, când s-a făcut vreme să plece la plimbarea zilnică de pe aleea de sub Tâmpa. Spre dezamăgirea ei, aleea era mai aglomerată ca niciodată. Era vineri și o mulțime de turiști din toate colțurile țării și chiar din străinătate se înghesuiau pe alee, dornici să se plimbe și să respire aerul proaspăt al muntelui.
A trecut oftând pe lângă izvor, a ajuns până la stația telefericului și, dezamăgită, de data asta nu a mai rămas să vadă cum se ridică telecabine spre vârful muntelui ci s-a întors tristă spre oraș. În dreptul izvorului era o coadă din câteva persoane care stăteau la rând să prindă un bidon din apa miraculoasă a izvorului, iar băncile din jur erau toate ocupate. Și să fi vrut misteriosul ei corespondent, nu ar fi avut unde să lase trandafirul. Asta presupunând că ar mai fi vrut să lase și nu cumva fusese numai un joc de care se plictisise între timp.

A părăsit cu pași înceți grupul de oameni din dreptul izvorului când s-a apropiat de ea băiețelul de ieri. Avea un trandafir în mână, de care era atașat de data asta un plic. I-a întins trandafirul și plicul și a spus grăbit:
— Un băiat mi-a dat niște bani ca să te aștept azi și să îți dau floarea și plicul. Cred că a văzut de ieri că am vorbit amândoi. Mi-a zis să îți dau trandafirul și să nu îți spun nimic, ci să o iau la fugă înainte să mă întrebi ceva.
Acum, ori băiatul era unul care se ținea de cuvânt, ori suma primită era destul de generoasă, destul că a luat-o la fugă înainte ca Otilia să apuce să scoată vreo vorbă.
— Mulțumesc! a strigat ea în urma băiețelului, dar acesta s-a pierdut printre oameni și nu părea să fi auzit.
A plecat spre oraș și abia spre capătul aleii a găsit o bancă liberă unde să se așeze și să citească ce era în plic. Simțea că de data asta este ceva mai mult decât câteva cuvinte, așa că simțea nevoia să stea jos ca să înțeleagă mai bine despre ce era vorba.
A desfăcut plicul și a văzut dintr-o singură privire că pe foaia de hârtie pe care a scos-o din el erau numai câteva rânduri.

„ Dragă Otilia,
Îmi cer scuze că acesta va fi ultimul trandafir al verii pe care îl primești de la mine. Trebuie să plec urgent acasă, adică în Franța. Vara viitoare promit să vin iar în România și atunci sper să îți pot da personal toți trandafirii pe care îi meriți.”
Atât și nimic mai mult. A rămas multă vreme cu ochii pironiți pe cele câteva rânduri și și-a dat seama că enigma Otiliei din romanul lui Călinescu nu era nimic pe lângă enigma în care se scufundase viața ei.
A coborât îngândurată în oraș și, în cele din urmă s-a consolat cu gândul că la urma urmei un an trece repede.