Silfidă și mirifică. De ce o privesc așa? Este o femeie care mă lasă mut,
mă seacă de cuvinte și mă face să mă blochez… o secundă.
Pășea pe pământ sau nu? Avea un mers incredibil. Era ca un înger care zbura fără
aripi. Privirea mea era absorbită de ea, de tot ce însemna ea. Un fir de păr,
dacă îi părăsea rebel grupul celorlalte fire de păr, era pentru mine un miracol
extraordinar de privit. Dacă se apropia de mine și mă atingea, tresăream ca
trezit din vis. Era greu de imaginat ceva mai mult decât prezența ei în viața
mea. Ce ar fi fost dacă și ea simțea ceva? Ce ar fi fost dacă eu și ea am face
dragoste? Nici nu îndrăzneam să ajung la astfel de vise fantasmagorice. Tot ce
se întâmpla acum era să trăiesc clipa, și clipa era plină de prezența ei.
Viața mă pedepsește cu cerințe de echilibru atât de greu de îndeplinit. Dacă iubești
prea mult nu trebuie să o arăți, pentru că atunci pierzi persoana de lângă
tine. Trebuie să arăți că iubești puțin, și, în tine, să iubești enorm. O
femeie iubită până la adorare nu știe ce să facă cu iubirea eternă. Femeia este
o ființă eternă privită din exterior, dar o creatură plăsmuită din realitate în
toate colțurile ei. Trebuie să o ridici cât trebuie, să o pictezi în nemurire,
dar să știe că o vezi și o simți și în realitate. Pentru a îi fura inima trebuie
să o faci să zâmbească.
Cum e cu timpul ăsta. Cum trec toate…
Dacă îți lași garda jos, sentimentele se strecoară iar sub carapacea inimii.
Câteodată degeaba, câteodată nu îți pasă că e degeaba și te lași dus cu gândul.
Îmi plac semnele că poate cineva mă iubește, ca apoi să îmi aleg eu cine, și
apoi să nu fie acela, acel cineva, și să irosești gândurile.
Ah! Gândurile! Și dacă mă gândesc la o persoană mult? Ea simte că mă gândesc la ea,
sau doar i se alimentează cumva încrederea și atât. Dacă aș știi, dacă ai știi.
Ce aș face dacă ti-aș știi gândurile? Să văd dacă sunt ordonate sau nu, dacă mă
au pe mine sau nu în ele? Și dacă nu ești tu cea la care ar trebui să mă
gândesc? Și poate altă ființă mă iubește mai mult decât tine…

Becul era stins, la mine în cap și în camera mea. Mă așteptam la o surpriza de la ea,
dar care putea să fie surpriza oare? Dormeam întins, cu visele liniștite ca
luciul unui lac. Un semn de la telefon mă trezește în noapte. Poze cu ea… Am
cerut eu poze cu ea? Doar în gând am îndrăznit să îi cer. Știe ce îmi doresc,
dar, fără să îi spun. Mă pierd cu firea în dorințe și vise. Singur, noaptea,
două ore trecute din noua zi, visez. Așa am mai visat. Mă bucur de fiecare
clipă. Poate a trimis din greșeală. Privesc telefonul și era activă. Îi scriu
prostește, cu inimi și complimente. Îi arăt că sunt fascinat de ea și de
norocul de a primii poze de la ea… și reușesc să sting tot. Se vede că felul
meu de a fi nu își găsește jumătatea.
A doua zi eram năuc și dornic de alte poze și alte conversații. Scriam nebun și
prostii. M-am urcat în mașină și am vrut să plec spre ea. Dar ce aveam eu de
făcut? Nici nu știam ce simte, sau ce gândește? Mă duceam și mă loveam de un
zid.

Pe malul mării o văd cum vine spre mine. Sunt atât de obosit, dar atât de mult
“nu îmi pasă“, încât fac pași rapizi spre ea. O iau în brațe și o ridic un pic.
Visele mele devin oare realitate vreodată? Marea era lichidul în care luau
naștere vise, din ouă noi, cu coajă strălucitoare. Am început să vorbim.
Reușisem să mă apropii de ea, și niciodată nu îmi închipuiam că așa ceva e posibil.
O țineam de mână. Mâini fine și catifelate ca ale ei nu mai văzusem până acum.
Mă fascina acest exterior al ei și cât de mult puteam fi influențat de el.
Poate sufletul ei este unul deformat și ciudat, care nu știe să iubească. Poate nu
știe să mă ierte sau să aibă grijă de mine și de sufletul meu. Fiecare unghie a
ei spunea o poveste feminină. Invizibil, fiecare por tresărea din mine la atingerea ei.
Am încercat să o cunosc. Am încercat să fac realitatea să omoare visul, dar nu
am reușit. Erau așa multe bife în realitate care mă făceau să cred că ea este
cea care mă va urma peste tot în viață.
Am vorbit ore întregi. Am străbătut jumătate din țară să o văd pentru câteva ore
minunate. Marea era întunecată și mestecată de un băț al unui uriaș din vânt.
Părul ei făcea farmece în fața privirii mele. Aș vrut să îl ating, să îl simt
pe fața mea, să îl simt ud de apa mării, să îl simt ud de fericire. Secundele
construiau în mintea mea, cu cărămizi făcute din visele mele, o statuie a ei,
vopsită în emoția mea.
Am oprit timpul și trupul ei lângă al meu. Marea dansa în dreapta noastră. Vântul
se strecura din ce în ce mai greu printre noi, până a fost sugrumat de
corpurile noastre. Am pus degete pe gâtul ei, degete sub urechea ei, degete pe
obrazul ei fin. Cu ambele mâini, pline de toate degetele mele, ancorate în
fericire, am sărutat buzele pline de viață și moliciune. Iubirea este o nouă
viață în orice corp. Corpul meu era plin de viață.
Zidul nu a fost atât dur, dar realitatea era. Simțeam nevoia să îi spun că îmi e dor
de ea chiar și când mă întorceam cu spatele. Privirea mea era un far nebun care
cauta cu lumina vase în marea învolburată. Se oprea pe ea și o lumina continuu
și nebunatic.
Am pornit amândoi spre casă. Aș fi vrut să aibă flurii mei zburându-i nebuni în
stomac. Aș fi vrut să mă iubească nebunește, să fim amaândoi zei urcați pe
piedestalul celuilalt, să căpătăm puteri supranaturale de a creea viață. Eu
am creat viață prin vise. Ea este visul meu.