A existat parcă dintotdeauna un copil ce locuia într-un vârf de deal.
Numele acestuia era al tuturor și toată lumea îl știa și el știa pe toată lumea pentru că el era copilul ce aștepta dimineața.
În fiecare dimineață acest copil fugea la locul numai de el știut unde se întâlnea cu Mirarea,cea mai bună prietenă a sa pe care mereu o aducea Frumosul.
Mirarea era minunată, dar și misterioasă, ea nu avea nici trup, nici chip și nici nu vorbea, iar copilul nu petrecea mai mult de o clipă în compania ei, însă lui îi era îndeajuns.

Într-una dintre dimineți, pe când copilul o zbughise spre locul numai de el știut, o întâlni în drumul său pe Morgana.
Morgana era o fată frumoasă, dar singură și tristă și pentru că îndrăzni să o privească în ochi, inima copilului fu învăluită de frică.
Cu inima înfricoșată copilul a ajuns la locul numai de el știut și a așteptat ca Frumosul să o aducă pe prietena lui Mirarea, dar a așteptat în zadar pentru că Frumosul nu era pe nicăieri și nici Mirarea nu s-a ivit.
Inima copilului s-a strâns și mai tare și dezamăgit a plecat înapoi pe vârful dealului unde locuia.
A doua zi dimineață, copilul a fugit într-un suflet la locul numai de el știut cu speranța că Frumosul se va ivi și o va aduce pe Mirarea. Inima îi era îndoită după ziua de ieri și temerile i s-au adeverit căci Frumosul nu s-a mai ivit și nici Mirarea nu a venit.
Zilele au trecut și diminețile au devenit povară copilului pentru că prietena lui Mirarea nu mai venea și inima îi devenea din ce în ce mai grea.
Într-o dimineață, decise să nu se mai ducă la locul numai de el știut și se așeză pe o buturugă la poalele dealului unde locuia și începu să plângă. Morgana,care se întâmplă să treacă pe acolo, îl văzu și îl întrebă:

– De ce plângi, copile?
– Am inima frântă. Mirarea, prietena mea, nu mai vine la locul de mine știut. Cred că Frumosul nu mai vrea să se ivească și să o aducă.
Morgana stătu un pic pe gânduri și apoi spuse:
– Copile,trebuie să cauți Binele, acesta știe unde este Frumosul.
– De unde știi, întrebă copilul.
– Dacă nu mă crezi întreabă Adevărul, el îți va confirma, îi răspunse Morgana.
Curiozitatea i se stârni copilului și după ce zăbovi un pic pe gânduri întrebă:
– Și unde găsesc eu Binele și Adevărul ?
– Eee, pentru asta trebuie să îmi dai ceva la schimb, răspunse Morgana.
– Ce? Ce vrei la schimb, întrebă copilul aproape sugrumat de entuziasm.
– Vreau copilăria ta. Eu, copile, sunt mereu tristă pentru că sunt singură și copilăria mi- ar fi un bun companion, se compătimi aceasta.
Copilul nici nu clipi și într-un suflet spuse:
– Bine, îți dau copilăria, numai spune- mi cum ajung la Binele și Adevărul.
– Trebuie să cobori în pădurea mlăștinoasă unde stă Valea Întunecată. Ea îți va arăta drumul către Adevărul și Binele, dar te avertizez, ai grijă la soțul acesteia pentru că îți va vrea inima.Numele lui este Opusul.
– Bine, și cum îți dau copilăria?
– Nu te preocupa, când vei pleca de aici, cu fiecare pas pe care îl vei face spre pădurea mlăștinoasă, copilăria ta îmi va reveni.

Copilul dădu să plece și cu primul pas făcut simți cum ceva din el se rupe, iar când făcu al doilea pas, o altă parte se rupse, dar el continuă curajos și merse mai departe.
Din când în când își mai întorcea privirea și o vedea pe Morgana ținând o umbră de copil de mână și care, cu cât el se îndepărta mai mult cu atât devenea mai reală.
La ieșirea din sat aruncă o ultimă privire în urma sa și înțelesese că numai așa putea merge mai departe.
Copilul coborî și se avântă adânc în pădurea mlăștinoasă căutând cărarea spre casa unde stătea Valea Întunecată.
Pădurea aceasta era plină de animale pe care nu le mai văzuse, care se târau și mișunau peste tot. Copilul era de-a dreptul îngrozit, dar speranța revederii Mirării îi dădea curaj.
La un moment dat, pe când se lupta să pășească peste un șarpe, simți cum o mână îl înșfacă și- l ridică ca pe un fulg, apoi un chip hâtru îl privi în suflet și cu o voce guturală spuse:

– Ce-mi cauți în pădurea mea? De ce îmi deranjezi fiii și fiicele, omule? Nu știi că aici e împărăția mea și că niciun om nu ar trebui să fie aici?

Copilul privi în ochii urâtului și se văzu pe sine în ei și înțelese că acesta era Opusul, soțul Văii Întunecate despre care Morgana îi spusese să aibă grijă pentru că îi va vrea inima.

– Caut drumul spre casa Binelui și a Adevărului, spuse copilul.
– Dar ce treabă ai cu ei, întrebă Opusul.
Copilul se gândi o clipă și răspunse:
– Vreau să îmi recuperez copilăria.
–Copilăria?! Dar cum a ajuns copilăria ta la ei, strigă întrebător Opusul.
– Mi-a luat-o Morgana, răspunse copilul.
Opusul, stătu un pic pe gânduri și spuse:
– Omule,hai cu mine la nevasta mea să îți spună calea, dar va trebui să dai ceva la schimb pentru asta.

Copilul nu apucă să mai spună nimic pentru că Opusul îl aruncă pe umărul său și porni spre soția sa.
După o vreme, Opusul se opri și trânti copilul de pământ. Buimăcit, copilul se uită împrejurul său și văzu un copac imens cu o tulpină a cărei grosime nu o putea cuprinde cu privirea și ale cărei rădăcini groase se înfigeau adânc în pământul mlăștinos. Sub o rădăcină zări o ușă de unde ieșea o femeie cu chip de copil, dar care avea o gură uriașă și înfricoșătoare din care se vedeau dinți ca de dragon, foarte ascuțiți și care erau orientați în toate direcțiile.
Cu o voce surprinzător de caldă, femeia grăi:

– Ce mi-ai adus aicea bărbate? Hrană pentru fiii și fiicele noastre, ori pentru noi?
Copilul auzind vorbele femeii, sări ca ars în picioare și spuse înaintea Opusului:
– Am venit să o caut pe Valea Întunecată să îmi spună calea spre casa Binelui și Adevărului.
– A, da? Și ce treabă ai mă rog cu ei, tu omule, întrebă Valea Întunecată.
– Vreau să îmi recuperez copilăria. Mi-a luat-o Morgana, răspunse copilul.
– Bine, așteaptă aici ,spuse Valea Întunecată și plecă în casa de sub rădăcinile copacului împreună cu bărbatul ei.

De acolo se auziră niște zgomote înfricoșătoare și copilul se gândi să fugă, dar își ținu în frâu frica și se încuraja cu gândul la Mirarea. Apoi se făcu seară și întunericul cuprinse pădurea, iar copilul începu să tremure și să plângă gândindu- se că nu va scăpa cu viață de acolo, dar își aminti că Morgana îi spusese că Opusul îi vrea inima și se întrebă cum de nu i- o luase până atunci.
Tot gândindu-se el și încercând să înțeleagă realiză că inima sa este nevăzută ochilor Opusului pentru că era înfășurată de frică. Copilul se încurajă să se înfricoșeze și mai tare pentru a se asigura că inima nu îi va fi luată și cu cât se lăsa mai cuprins de frică cu atât se îmbărbăta mai tare.
Copilul fu cuprins de frică atât de tare încât deveni frica, dar nu se pierdu și dintr- o dată, o lumină puternică pătrunse în pădure și o voce blândă spuse:

– Iată calea, omule! Ți-ai luminat- o.

Copilul devenit om o zbughi imediat pe cale și deși pădurea era plină de târâtoare și de tot felul de animale nu se mai înfricoșă, dimpotrivă inima i se încălzi plină de speranță. Atunci auzi o voce guturală care striga:

– Inima, inima, trebuie să dai la schimb inima.

Copilul om înțelesese atunci că Opusul îi văzuse inima și o voia, dar vocea blândă se auzi iar:

– Rămâi în lumina căii pe care ți- ai luminat- o!

Copilul devenit om se cățără și se luptă cu toate obstacolele pe care le întâlni în calea luminii sale în așa fel încât să nu se abată de la ea. Din când în când, o mână a Opusului mai pătrundea în lumina căii încercând să- l înșface, dar se retrăgea imediat fiindcă lumina îl ardea.
Trei nopți și trei zile alergă copilul prin pădurea mlăștinoasă, trei nopți și trei zile se luptă copilul cu obstacolele pădurii și trei nopți și trei zile se ținu copilul departe de mâinile Opusului, până ce, la sfârșitul celei de-a treia zi, se prăbuși istovit la marginea pădurii și căzu într-un somn adânc.
Dis- de- dimineață soarele care mângâia carnea sfâșiată de crengile pădurii trezi copilul devenit om și acesta realiză că a scăpat și o stare plăcută îi cuprinse ființa.

"Iată Binele, acesta trebuie să fie Binele.", gândi copilul.
– Adevărat ai gândit, spuse o voce.

Omul ridică privirea și observă o ființă cu trei chipuri și recunoscu unul dintre ele.
Era Frumosul.
Mirarea îl îmbrățișă din interiorul inimii sale, iar ființa cu trei chipuri îl purtă peste pădurea mlăștinoasă înapoi la poalele dealului copilăriei sale și cu cât se apropiau mai mult cu atât copilăria lăsată Morganei revenea.
Ființa cu trei chipuri a lăsat blând trupul omului pe buturuga de unde căutarea începuse și a plecat, dar Mirarea nu l- a mai părăsit niciodată, iar copilul devenit om și prietena lui au trăit îmbrățișați până la adânci bătrâneți.