Au trecut trei ani de la nunta lui Niculae. Întâi a murit mamă-sa. N-a bolit mai mult de trei săptămâni. S-a înțepat într-un cui dând de mâncare porcilor. La început n-a dat importanță faptului. Apoi înțepătura a început să se umfle. A avut fierbințeli, n-a mai putut să-și miște mâinile, când dădea să pășească picioarele i se încleștau. A început să i se încleșteze tot mai des și fălcile încât nu mai putea înghiții. Moașa, Ana lui Rozor, i-a spus lui Niculae, tatăl proaspătului însurat, că nevastă-sa nu mai are nici o scăpare. Suferă de Dalac. Dacă ar fi știut ea, de la început, ar fi tăiat-o sub limbă, ar fi făcut niște fierturi din buruieni numai de ea știute și, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi scăpat cu viață. Dar acum nu mai poate fi nici o scăpare. Să se pregătească de înmormântare.
După înmormântare toate treburile casei au rămas în seama tinerei neveste, cealaltă Mărie. La început a fost ajutată de mamă-sa. Niculae a început să-și ajute și el nevasta, pe furiș pentru a nu intra în gura vecinilor. Frământa la pâine când vedea că Mărie s-a obosit, storcea rufele și tot el le punea pe sfoară, la uscat, seara după ce se stingeau lămpile prin sat.
S-au înțeles de la început bine. Na-u avut, totuși copii, trei ani. Cea mare, a treia Mărie, primul lor născut, a venit pe lume imediat după moartea bunicului său. Asta a fost o mare bucurie între două mari nenorociri: moartea părinților și focul care le-a ars casa. Focul fost ca în iad. Așa a spus și părintele Cornel în predica din dumineca de după Focul cel mare.
Și cum să nu fie ca-n iad. Părăul ce trecea prin spatele caselor s-a umflat. Oamenii nu știau ce înseamnă sunetul pe care îl auzeau în plină noapte. În nici o casă n-a putut fi aprinsă lampa, vântul deschidea ferestrele. Când au dat să iasă afară au găsit o beznă de nepătruns. Un întuneric „de să-l tai cu cuțitul” În grajduri animalele mugeau. Vântul când se umfla, când dispărea cu totul. Se auzeau strigătele vecinilor, mai ales ale femeilor și ale copiilor. La un moment dat bezna a dispărut într-o lumină orbitoare. Unii spuneau, mai târziu, că se vedea în curți „ca-n palmă”. Alții că au fost orbiți de lumină. Apoi un bubuit asurzitor s-a lăsat peste case și oameni Vântul s-a oprit de tot o vreme. Bezna a început și ea, în plină noapte, să se destrame. La început câteva clipiri. Apoi pâlpâiri de parcă într-o fierărie cineva sufla în foale, din când în când. O voce de femeie, ce acoperii parcă cerul, intră în toate cele douăsprezece case din Gheurușa, făcu să se ridice părul oamenilor.
-Tulaiii Doamne. Ni s-o aprins casa! Săriți oameni buni.
Oamenii n-au sărit, au înțeles că trăsnetul a aprins casa lui Gheorghe a lui Cuza și acum se gândeau, cu groază, că focul va ajunge și la acoperișurile de paie ale caselor lor. Mai ales că vântul a început să bată din nou. În liniștea deplină care s-a lăsat s-a auzit o voce puternică și hotărâtă:
-Muierile să-și ia copiii și să se ducă dincolo de pod, în spre biserică. Bărbații să se adune lângă casa lui Niculae a lui Ilină. Să luați cu voi fiecare ce poate mai iute: topor, lopată, sapă, cazma. Așa să faceți oameni buni. Era vocea lui Niculae În sat lor li se punea "A lui Ilină."
Nu s-au adunat lângă casa lui decât vre-o doi trei băietani. Bărbații au rămas pe lângă case lor pentru a le apăra de foc. Muierile și copiii s-au dus cu toții dincolo de pod, apoi au trecut în curtea bisericii, așteptând îngroziți ceia ce avea să se întâmple.
Încet, încet și bărbații, purtând în brațe haine, hamuri, câte un jug de boi ori te miri ce, au trecut podul și s-au dus lângă muierile și copiii din curtea bisericii
Au ars toate casele din Gheurușa. Animalele au fost salvate. Câteva zile au umblat oamenii prin pădure până au reușit să le găsească și să le aducă în curtea bisericii.
În toată noaptea aceasta de pomină, de când au început a se vedea în sat flăcările, au bătut, fără încetare, clopotele bisericii. Nu numai la biserica românească ci și la cea săsească aflată sub Dealul Viilor către Slimnic. A doua zi dimineața, fiind duminică, părintele Cornel a venit mult mai devreme decât de obicei. Toți cei cu casele arse stăteau, în curtea bisericii, într-o liniște deplină. Doar din când în când se auzea câte un scâncet de copil. Întâi a cuvântat doamna preuteasă:
- Femeile care au copii de țâță să vină la casa parohială. Acolo vor găsi tot ce trebuie pentru ele și pentru pruncii lor. Preoteasa părintelui Grosman, popa săsesc, spune că femeile cu copii mai mari, până la zece ani să se adune la Zalul sașilor. Acolo vor fi găzduite și hrănite, împreună cu pruncii lor, până ce dumnezeu va hotărî ce se va întâmpla cu ele și familiile lor. Să ne ajute dumnezeu, pe toți, să ieșim cu bine din această încercare.
Parcă niciodată, de la sfințirea ei, biserica n-a fost atât de plină de oameni. Parcă niciodată atât de mulți oameni, la un loc, n-au spus Tatăl Nostru și Crezul. Parcă niciodată în disc nu s-au adunat atât de mulți creițari și fileri. După slujbă bărbații și femeile nu s-au mai dus, ca de obicei, pe la casele lor, ci s-au îndreptat spre Gheurușa. I-au ajutat pe cei în necaz să-și adune ce brumă au mai găsit printre ruinele încă calde și pe alocuri fumegânde

- Prea multe nenorociri, tu femeie, s-au abătut asupra noastră. N-a fost destul că a murit muma, apoi tata? Acum am rămas și fără casă. La fel și ai tăi. Ce-om face de acum încolo numai Dumnezeu Drăguțul știe.
Dumnezeu a știut și i-a ajutat. Verii săi Vasile și Dumitru care aveau casele moștenite de la părinți, chiar peste drum de biserică, se certau pentru un petic de pământ pe care îl aveau amândoi moștenire, în Beis, de la moșul lor dinspre tată. Moșul lor era și moșul lui. Și el avea, moștenire, pământ în Beis. Le-a spus celor doi că le dă dublu pământ acolo, dacă ei îi dau o bucată din grădinile caselor lor. S-au înțeles și până la urmă Niculae s-a ales cu o bună parte din grădinile celor doi veri.
Iarna care a urmat au petrecut-o în casa surorii lui, măritată cu Ion Șerb. Aici a lucrat în gospodăria cuprinsă a surorii sale. Căra, în moară, zeci de saci de patru feldere umpluți ori cu grâu ori cu făină. Scotea gunoiul din grajd după patru vaci, doi boi și trei cai. Seara cădea frânt de oboseală. Dormea în podul cu fân, ori, când era mai frig, în moară lângă motorul care mai păstra, cât de cât, căldura de peste zi. Era însă mulțumit că Măria, nevastă-sa, și Măria pruncuța lor, dormeau în casă, cu soba tot timpul încălzită, împreună cu cei doi copii ai lui Ion Șerb. A dat dumnezeu ca fata lor să fie sănătoasă să n-aibă cu ea necazuri și beteșuguri așa cum aveau alți copii.
Primăvara devreme a vorbit și le-a dat arvună țiganilor din partea de jos a satului, de la șosea, pentru cărămidă și țiglă. La sfârșitul lui aprilie cărămizile și țigla erau gata. Ion Șerb i-a împrumutat bani. A mai vândut o jumătate de iugăr din pământul pe care îl avea moștenire în Lodroman. Cu banii căpătați a reușit să cumpere varul și lemnăria. A tocmit, ca maistru pe Tomas Rill, zidar vestit în mai multe sate. Acestuia trebuia să-i dea, în toamnă, toată recolta viei din Rusu precum și, în vară, doisprezece saci de grâu de câte patru feldere fiecare.
Toată vara s-a lucrat la casă. Vecinii, de lângă biserică, au ajutat cu rândul. Și ceilalți vecini, cu casele arse, au fost de mare ajutor. De sfântul Dumitru s-a mutat în casă nouă. E drept numai într-o cămăruță mică. Tinda și "casa de dinainte" au rămas netencuite. Erau însă mulțumiți și cu atâta. Au ieșit cu bine din iarnă. A urmat un an bun. Pe pământul din Beis și pe cel rămas din Lodroman s-au făcut peste douăzeci de saci de grâu, de opt feldere fiecare. Și viei i-a mers bine încât meșterul Tomas Rill, mulțumit fiind de recoltă, i-a lăsat lui Niculae doisprezece boturi de struguri din care, după tescuit, i-au ieșit aproape zece fieri de vin.
Era o vorbă printre oameni.”Dumnezeu lucrează cu dreptate. Moare un om se naște altul” Lui i-au murit doi. În iulie, anul următor, a venit al doilea. Un băiat. Ilie.