Din loc în loc, câte un bec agățat de stâlpii, ce susțineau firele electrice abia reușea să lumineze câțiva metri împrejur. În rest, întuneric să-l tăi cu cuțitul. La un moment dat, și această sursă slabă de lumină a dispărut. Na, că s-a luat curentul, își zise. Mai făcu câțiva pași, la nimereală, prin beznă. Era prima dată când i-a părut rău că s-a lăsat de pipat. Ce bine i-ar fi prins acum o cutie de chibrituri, ori o brichetă. A mai făcut câțiva pași cu mâinile întinse spre înainte. Dar nu de acolo, din față, păre a veni pericolul, ci de jos. Simți că a călcat pe ceva moale, și instantaneu, nu doar prin urechi ci, parcă, prin toți porii ființei sale auzi un strigăt disperat. Ba, nu, nu putea fi un strigăt de om. Era un schelălăit extrem de puternic. Călcase pe un câine. Oare a fost și mușcat ? Odată, cu acest gând, întunericul din jur dispăru ca prin farmec. Doar, după câteva clipe, își dădu seama că pe cer apăruse luna printr-o spărtură a păturii întunecate de nori ce acoperea, până atunci, toată bolta. Cu uimire văzu că la picioarele lui era un cățeluș care, la prima vedere, n-ar fi putut scoate schelălăitul acela. S-a aplecat și l-a luat în brațe. Îi simțea în căușul palmelor zvâcnirea grăbită a inimii.
- Ce ești așa speriat, cățeluș cuminte. N-o să-ți fac niciun rău, zise bătrânul în șoaptă.
A ajuns, nu după mult timp, acasă. A lăsat cățelul pe un maldăr de paie în grajd. Intră apoi cu fereală, în casă, cu gândul de a nu o trezi pe Mărie. Dar aceasta nu adormise încă.
-De ce ai venit așa de târziu, bărbate ?
N-apucă să-i răspundă ceva că Mărie și începu să sforăie ușor.
A două zi, se trezi primul. Luă șușterul în care mulgeau vaca și se duse în grajd. De pe maldărul de paie, unde lăsase cățelul, auzi un scheunat care aducea, parcă, a lătrat.
Ți-o fi foame măi Leu? (Și de atuncea așa i-a rămas numele). Stăi că-ți dau numaidecât ceva. Mulse din țâțele vacii până umplu un hârb de blid. Băgă apoi capul cățelului în lapte. Când acesta se dezmeteci începu să se lingă pe buze apoi, după câteva momente, începu să-l lipăie. Cam odată au terminat, bătrânul cu mulsul, cățelul cu lipăitul. A ieșit din grajd cu șușterul, de cinci litri, aproape plin. În pridvorul casei, apărată de primele raze ale soarelui de frunzele viței de vie, apăru și Mărie.
- Da ce arătare se ține de tine, ca umbra, bărbate ?
- Ia, un cățelandru. Îl cheamă Leu.-
- Da unde știi cum îl cheamă că eu, de bună seamă, nu l-am mai văzut prin curtea noastră.
- Știu, că doar eu, mai adineauri, i-am zis prima dată așa. Pot zice că nu-i sânt doar stăpân, ci și nănaș.
- O, bată-te să te bată! Gândeam că dacă ai împlinit opt zeci de ani ți-o mai venit, și ție, mintea la cap, da tu tot așa șugubăț ai rămas. Auzi la el îi nănașul unui cățel care a ajuns, nu știu cum, în curte la noi.
- Ba eu știu, că eu la-m adus. Nu degeaba am visat eu stup de albine. Mi-a spus vecina Savestița că asta înseamnă spor în animale. Tot cam așa ceva a visat și ginerele nostru, Vasile, și iată că le-o fătat bivolița doi viței. De-aia am stat aseară așa de mult, la ei, că i-am ajutat, în grajd, la moșit. Și cred că tot datorită visului l-am găsit azi noapte și pe acest cățel pe care îl cheamă Leu.
- Păi, tu visezi sporul de animale nu pentru noi, ci, pentru fiică-ta. Da și așa e bine.

A crescut destul de repede Leu. Dacă nu în înălțime și greutate, în istețime. La început mergea după stăpân tot aproape de picioarele lui încât era pericolul să fie călcat. După un timp, văzând că stăpânului nu-i place, lăsa o distanță de mai mulți pași între ei. Primăvara, înainte de a fi scoase ciurdele de vaci, și separat de viței, precum și stava cailor, cei mai mulți gospodari își duceau aceste animale la adăpătoarea din Pârâul Furcii. Leu se lua de multe ori după Niculae care-și mâna animalele spre adăpătoare. Într-o seară, când animalele au fost scoase în curte spre a fi duse la adăpat, Niculae mai intră odată în casă spre a lua fedeleșul, mai mult ca să nu meargă cu mâna goală. Când a ieșit, animalele nicăieri. S-a dus în uliță de unde se vedea, pe hulă, până departe. Vaca, cei doi viței, calul și mânzul urcau urmați de Leu. I-a urmărit de departe. Când vaca, mânzul, ori vreun vițel, dădeau semne că vor să intre prin semănături, Leu intervenea prin lătrat și arătarea colților. Au ajuns, astfel la troaca plină de apa izvorului ce cădea printr-o țeavă. I-a lăsat, Leu să se adape liniștiți, apoi, tot prin lătrături i-a aliniat și i-a făcut să pornească spre casă.
-Tulai Doamne, parcă ar fi om, zise Niculae.
Știe mai multe decât omul a zis atunci, când fără veste. a luat-o la fugă pe uliță și s-a întors în fruntea nepoților de la oraș sosiți cu IRTA. Ori Stația autobuzului era la câțiva kilometri de casa bunicilor.
Ce ar mai fi zis Niculaie dacă ar fi putut vedea pe Leu când el se afla în casă pe năsălie. Câinele a mers de câteva ori, trist, până în progadie unde bărbații din vecinătate îi săpau mormântul. Apoi, când cortegiul, din care făcea și el parte, a ajuns la marginea mormântului din ochi îi picurau lacrimi, ca la om.
Ar fi rămas fără cuvinte dacă ar fi auzit bufnitura produsă de corpul câinelui care a sărit, fără veste, în groapă, pe copârșeu.
S-ar mai fi gândit, poate, că se vor revedea undeva sus, foarte sus.