agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-09-07 | |
Îmi e tare drag să aduc vorba despre moșu. Așa îi spuneam bunicului din partea mamei. Era dintr-un sat transilvan din preajma Sibiului. L-am cunoscut când era la o vârsta destul de înaintata, eu fiind cel mai mic dintre nepoți. Îmi plăcea sa merg cu el pe câmp, mai ales toamna, la păzitul viei. Nu este nevoie să mai descriu cât de frumoase erau acele locuri, dacă voi aminti că izvorului din apropiere oamenii din două sate îi spuneau "Fântânița din lunca cea frumoasă".
În prezența moșului, era imposibil sa ma plictisesc. Ascultam mereu cu mult interes povești din tinerețea lui. De-abia mai târziu mi-am dat seama că unele erau adevărate. "De ce, moșule, oamenii ii spun viei noastre Pământul sasului?", întrebam. Răspunsul mi s-a întipărit în minte ca o poveste. Trăise, cândva, prin locul acela, un băiat sărac. Când a împlinit 11 ani, părinții l-au tocmit slugă la un sas bogat care nu avea copii. A fost cuminte, ascultător, dar mai ales harnic. Atât de mult l-a îndrăgit stăpânul, încât, pe la 17 ani, a vrut să-l înfieze. Părintii copilului nici n-au vrut sa audă de așa ceva. Ca să-l țină cât mai mult în gospodărie pe lângă el, sasul i-a promis că, atunci când se va însura, îl va înzestra cu doua iugăre de pământ (circa 1 ha). La 24 de ani s-a însurat. Sasul s-a ținut de cuvânt. L-a luat pe tânărul însurățel la oraș să-i pună pământul promis pe nume și au pornit formele de donație la un notar. Peste o săptămână trebuia ridicat actul de proprietate. Când s-au dus sa-l ridice, notarul i-a anunțat că nu l-a putut întocmi, deoarece nu au fost de acord restul sașilor. Fostul stăpân a intentat un proces celor care se opuneau dreptului lui de a decide cum vrea, asupra proprietății sale. Dar în curând și-a dat seama că sorții de izbândă vor fi mici și cheltuiala mare. De aceea, i-a spus fostei slugi sa folosească pământul respectiv ca și cum l-ar "lucra în parte" (în arendă). Și asa a folosit băiatul cel harnic pământul de lângă "Lunca cea frumoasa", sădind cu multe eforturi via. A mai plantat într-o margine pomi fructiferi: pruni, piersici, doi nuci. Abia atunci, copilul care eram, și-a dat seama ca celalalt copil, cel pe care l-a îndrăgit sasul, era moșul meu. Mai târziu, am aflat că a putut sa intre în proprietatea acestui pământ abia după 1918, pe baza declarației de donație a generosului și onestului sas. Mi-a mai spus moșul și o alta poveste, pe care atunci o credeam de domeniul fantasticului. După câțiva ani, mi-am dat seama cât de adevărata era. Spunea că într-o zi ploioasa de toamnă, o regina îmbrăcată ca o mireasa, își târa rochia de voal prin noroaie. Era fericită la bratul chipeșului rege. Uzi de apa ploii au intrat, în dangăte de clopot, într-o măreață biserica. O mulțime de oameni în haine de sărbătoare ii așteptau în curte și pe străzile apropiate. Apoi, cu toții s-au dus într-o sala uriașă, unde în sunet de muzica s-a mâncat și s-a băut pe săturate. Ca povestea avea un mare sâmbure de adevăr, o dovedeau o farfurie, o cana cam de 3/4 l, și o căniță mai mica. Toate erau păstrate, cu sfințenie, în "casa de dinainte" unde nu locuiau, ci se păstrau doar hainele de sărbătoare și lucrurile mai de preț). Cele trei obiecte aveau incrustate, fiecare, o stema regală. Moșul nu participase la o nunta regala, cum credeam, ci fusese invitat, împreuna cu ceilalți primari din tara, la festivitățile de la Alba Iulia, prilejuite de încoronarea lui Ferdinand I ca Rege al tuturor românilor. Așadar, nevolnica slugă ajunsese la maturitate primar al satului, funcție pe care a deținut-o timp de 12 ani. L-am văzut ultima data pe moșu, îmbrăcat în haine de sărbătoare, dormind parcă, în sicriu, la începutul călătoriei lui spre veșnicie. În ziua înmormântării, s-au petrecut întâmplări rupte, parcă, dintr-o poveste de-a bunicului. Câinele lui, pe nume Leu, de care în ultimii ani era nedespărțit, a avut o comportare care multora li s-a părut ciudată. În timp ce la cimitir se săpa mormântul moșului, Leu a făcut câteva drumuri, din curtea casei și până acolo. Groparii au trebuit sa-l alunge de fiecare data, aruncând cu bulgări după el. Altfel, spuneau ei, cățelul s-ar fi aruncat în mormânt. Când cortegiul funerar s-a pus în mișcare, mulți l-au putut vedea pe Leu mergând cu câțiva metri înaintea celui care purta crucea. Din când în când, arunca o privire înapoi. Se oprea și el de câte ori se oprea cortegiul, pentru ca preotul să citească, cum este obiceiul, din Sfânta Evanghelie. După înmormântare, Leu era sa moară de foame și frig, lângă mormânt. A avut noroc cu copiii care ii duceau de mâncare și îl mai scoteau din starea lui de tristețe. I-am revăzut de curând mormântul. Pe vechea cruce de stejar, de-abia se mai poate citi numele: Niculaie Dragotă, și anii de început și sfârșit: 1860-1947. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate