agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 208 .



Sângele apă nu se face
proză [ ]
Anul 1497. Regele Poloniei intră în Țara Moldovei, sub pretextul că o eliberează de garnizoanele turcești, stabilite în cetățile de pe malul Mării Negre. Însă Ioan Albert are un scop ascuns. Descoperi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Castravetele ]

2023-09-11  |     | 



Cristian Doneț
SÂNGELE APĂ NU SE FACE


I. Un soldat între două tabere

Conrad Sedzimir trânti buşteanul în nisip și-şi îndreptă spinarea încordată. Soarele dogorea fierbinte spre finalul dimineții, prevestind o amiază înăbușitoare. Picături abundente de sudoare se prelingeau pe fruntea lată a oșteanului care, oprindu-se din muncă, cercetă dintr-o privire împrejurimea.
Malul Nistrului fremăta de mișcare. Văzduhul răsuna de nechezatul armăsarilor, de zăngănitul armelor, de sunetul bardelor ce mușcau din lemn și de vorbele războinicilor ce construiau plutele. Oastea leșească se pregătea de traversare. În soarele amiezii, soldații cărau spre plajă trunchiuri uriașe doborâte dintr-o pădure învecinată. Camarazii lor, care îi așteptau pe plaja pietroasă, le preluau şi le legau la un loc cu niște funii groase, făurind nişte plute masive, concepute pentru a suporta încărcătura de neimaginat a armatei poloneze. Pe acele plute urmau să traverseze miile de cavaleri echipați cu armuri grele, alături de echipamentul lor, de caii lor, precum şi de giganticele tunuri din bronz împotriva cărora nu rezistaseră porțile nici celei mai grozave cetăți.
Sedzimir își ridică apoi privirea spre colinele de pe malul râului, unde o puzderie de corturi colorate adăposteau de arşița zilei elita armatei leşeşti, nobilimea din întreaga Polonie, precum şi cea din Ducatul Lituaniei. Spre deosebire de larma agitată, de muncă, a oştenilor de rând, care trudeau jos, pe plajă, acolo sus, pe colinele umbrite de pânzele corturilor, răsunau râsetele şi glasurile vesele, înfierbântate de vin ale tinerilor şleahtici polonezi, care visau la averile pe care le vor câştiga de pe urma campaniei. Deși făcea şi el parte din rândurile nobililor, în adâncul sufletului său Sedzimir îi disprețuia. Preferase să lucreze toată dimineața alături de oștenii de rând pe care îi avea în subordine, să care bârne alături de ei şi să înnoade frânghii, decât să se afle în tovărăşia acelor tineri baroni, care vorbeau doar despre război şi femei şi care în perioadele de pace nu făceau altceva decât să-şi risipească averile moştenite pe banchete şi distracții. Îl dezgustau zâmbetele lor false, plecăciunile lor sofisticate şi vorbele lor mieroase, înşelătoare.
Sedzimir îşi recuperă coiful de la scutierul căruia i-l încredințase. Prevăzător din fire, nu s-ar fi despărțit niciodată de coif în timpul unei campanii militare, cel puțin pe timp de zi. Căldura câştigase de data aceasta, însă doar pe jumătate, întrucât Sedzimir se încăpățânase să nu-şi scoată şi cămașa de zale. Munci toată dimineața în zale, cu spada încinsă la şold, pe arşiță, cărând şi cioplind buşteni. Deşi nobil, Sedzimir nu fugise niciodată de munca grea. De altfel, nici nu avea mulți servitori la frumosul conac pe care-l deținea într-o regiune rurală a Poloniei, el ocupându-se personal de majoritatea treburilor gospodăreşti de pe lângă conac. Deja îi era dor de liniştea şi de pacea vieții de la țară. Îi lipsea imensa grădina cu flori din fața conacului, unde petrecea multe ceasuri pe zi alături de bătrânul său grădinar, care-l inițiase în tainele plantelor. Îi era dor de câinii lui de vânătoare precum şi de giumbușlucurile pe care aceştia le făceau serile, pe covoarele moi din fața căminului. Îi lipseau dealurile aurii unde nu odată ieşise la seceriş alături de oamenii de pe moşia lui, unde se plimba în amurg, meditând la cât de frumoasă şi prețioasă este viața. Era iubit de țărani, iar manifestările lor stângace de simpatie şi devotament cântăreau pentru el mai mult decât toate laudele linguşitoare pe care i le-ar fi putut adresa întreaga nobilime poloneză.
Sedzimir se îndreptă încet spre cortul său, amplasat la marginea unei coline. Slujitorul său îl aştepta cu un lighean aurit cu apă. Nu l-ar fi luat cu el pe băiat, dar trebuia să-şi sublinieze cumva poziția din rândul nobilimii.
Conrad Sedzimir era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt şi bine făcut. Antrenamentele zilnice, lungile plimbări călare dar şi pe jos prin codrii Poloniei, vânătoarea, aerul curat şi mâncarea consistentă îi modelaseră corpul, înzestrând-ul cu o forță herculeană şi cu o rezistență uimitoare. Călăreț dibaci, atlet desăvârșit, spadasin neobosit, Conrad Sedzimir era omul în care craiul Ioan Albert îşi punea speranțele. Datorită celor ca el îndrăznise craiul să se aştepte la o victorie uşoară şi rapidă.
Sedzimir, pe lângă statura şi constituția sa impunătoare, avea un chip care îți rămânea imprimat pe veci în memorie, după ce îl priveai chiar şi pentru o clipă. Mai cu seamă ochii săi mari, căprui, ageri ca a unei acvile, umbriți de o frunte lată, boltită, îți captau îndată atenția prin energia şi sclipirea lor inteligentă şi profundă. Nimeni nu îl putea fixa pentru mult timp cu privirea, deoarece aceşti ochi sfredelitori păreau că pătrund prin carne în suflet, în minte, în inimă, descifrând tainele cele mai ascunse, descoperind astfel adevărata natură a omului. Ochii lui Sedzimir vorbeau. Ceea ce nu pronunța gura, şopteau sau strigau ochii. Aceste arzătoare oglinzi ale sufletului te intimidau dar şi te atrăgeau în acelaşi timp, emanau o linişte înfricoşătoare dar şi o mânie dogoritoare. Insuflau curajul, cunoaşterea, experiența unui veteran, amestecate cu o curiozitate copilărească. Când te uitai în ochii lui vedeai siguranță, determinare, înțelepciune. Şi de parcă ochii nu ar fi fost de ajuns pentru a-ți lăsa o imagine de neuitat a privirii lui Sedzimir, o pereche de sprâncene stufoase, bine conturate, fremătau neîncetat deasupra ochilor, subliniind intensitatea trăirilor şi simțămintelor lui Conrad Sedzimir. Chipul îi era completat de un nas drept, semeț ca turnul unei cetăți, de sub care se ițea o mustață roşcată, pufoasă, deasă ca păpurişul, bine îngrijită, care se subția la extremități. Părul morcoviu de pe cap, tăiat foarte scurt şi uniform, bărbia fermă, pomeții reliefați şi linia dreaptă a buzelor contribuiau la aspectul bărbătesc al chipului desprins din legendă, pitoresc, al lui Conrad Sedzimir. Glasul de tunet al acestui om te îmbărbăta pe dată, iar când avea şi o undă de căldură în ton, îți dădea rara senzație că nimic nu te poate opri, că eşti invincibil alături de el.
În timp ce Sedzimir se spăla, sosi un trimis al craiului care îl înştiință că Regele îi solicitase prezența. În timp ce Conrad înfuleca ceva pe fugă, slujitorul său se apucă să-i pregătească armura. În fața regelui, pe timp de război, şleahticii se înfățişau în armurile lor strălucitoare, simboluri ale puterii şi ale stării lor privilegiate. Sedzimir se simțea obligat să se conformeze acestei etichete, cu toate că, după ore bune de lucru pe arşiță, nu-i ardea deloc să-şi pună armura sa grea, care în total cântărea vreo treizeci de kilograme, ca să intre la rege.
Sedzimir îşi puse cu năduf gambisonul de piele - o tunică groasă, strâmtă, căptuşită cu păr de cal, menită să protejeze pielea de contactul cu zalele. Deasupra acesteia, slujitorul îl ajută să-şi îmbrace cămaşa de zale, compusă din inele metalice întrețesute, care îi cobora până la glezne. Acest veşmânt întărit, de douăsprezece kilograme, poseda un capişon, un grumăjer pentru protecția gâtului şi mâneci care se mulau pe brațele soldatului. Peste mâneci, servitorul fixă mănuşile de oțel, nişte mănuşi din piele rezistentă, acoperite cu lamele de fier, care urcau până pe antebraț. Deasupra colțunilor, Conrad îşi îmbrăcă pantalonii de zale, peste care îşi prinse cuirasele pentru coapse şi cuirasele pentru pulpe. În cele din urmă, peste platoşă, Sedzimir îşi îmbrăcă patrafirul croit din mătase, cu blazonul complex al familiei sale, pe care îl legă de o parte şi de alta a corpului. Îşi prinse centironul în bandulieră, de care îşi atârnă spada cu măciulie de aur. În mână îşi luă coiful cu vizieră împodobit cu panaş - un buchet de pene albe, dantelate, strânse laolaltă. Echipat astfel, Sedzimir porni spre campamentul regelui.
Campamentul craiului se ridica somptuos în mijlocul taberei. Era constituit din mai multe corturi mari, spre confortul regelui. În unul dormea, în altul mânca, în altul - ținea convorbirile de război cu generalii. Flamuri şi steaguri cu însemnele regale se înălțau falnice în jurul acestei impozante structuri. La intrarea cortului, doi halebardieri îmbrăcați în fier vegheau suflarea suveranului lor.
În interiorul spațiosului cort, în jurul unei mese de stejar înțesate cu hărți și figurine reprezentând cetăți, soldați și unelte de asediu în miniatură, stăteau adunați roată regele Ioan Albert alături de comandanții săi și de alte câteva figuri de seamă: Sigismund - Principele Sileziei, Alexandru - Ducele Lituaniei (frații Craiului Albert), precum și Ioan de Tiffen, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni din Prusia. Vorbeau înflăcărat, consultând hărțile, din când în când luând câte o înghițitură de vin din pocale aurite.
Sedzimir zăbovi pentru o clipă la intrare, cercetându-i pe cei dinăuntru, cu mâna-i odihnindu-se pe mânerul spadei.
Împăratul îl observă primul și-i făcu semn să intre. Sedzimir se conformă și, înaintând câțiva pași, făcu o plecăciune simplă, dar adâncă, în fața suveranului său.
- Bine ai venit, şleahtice Sedzimir! îi ură craiul. Distinşii nobili aici de față, precum şi frații mei şi cu mine suntem onorați de prezența dumitale, care, țin să adaug, nu e doar binevenită, ci şi necesară, având în vedere hotărârile pe care tocmai le-am luat împreună cu consiliul.
- Să aibă Maiestatea Voastră ani mulți de domnie înainte! îi întoarse Sedzimir politețurile. Sunt gata să mă pun la dispoziție în slujba domniei voastre. Ce îmi cereți să fac?
- Vedeți?! exclamă încântat craiul, întorcându-se spre cei prezenți. Asta da atitudine, ăsta da spirit de inițiativă! Cu așa bărbați, săritori şi zdraveni ca şleah Sedzimir, va ajunge Polonia stăpâna Europei!
Un murmur de aprobare trecu prin rândurile celor adunați.
- Luminăția sa e mult prea generos cu laudele, se adresă Sedzimir nobilimii. Cu toții ne facem doar datoria față de țară şi față de viteazul nostru rege.
Un alt freamăt de aprobare izbucni din rândurile celor ce alcătuiau consiliul.
- E şi modest, după toate! constată craiul în glas. Dar chiar nu trebuie să faci pe modestul, şleah Sedzimir! Familia ta, asemeni ție, e binecunoscută pentru serviciile aduse Coroanei. Polonia îți mulțumeşte pentru tot ce ai făcut şi vei mai face, iar eu îmi dau cuvântul de onoare, în fața acestor gentilomi, că după ce isprăvim această campanie, te voi răsplăti cum numai eu pot să te răsplătesc.
- Luminăția ta, alături de ceilalți bravi nobili prezenți aici nădăjduiesc să merit bunăvoința voastră. Țin însă să vă asigur, chiar şi în lipsa unei oarecare răsplăți, sunt gata să vă slujesc, aşa că, spuneți-mi, ce trebuie să fac?
- Eşti un om dintr-o bucată, Sedzimir. Dar şi un om de acțiune! Aşa că hai să vorbim despre însărcinarea ta. Dar mai întâi, eu şi consiliul trebuie să te informăm despre ce căutăm noi, de fapt, în Moldova. Aici Albert îi aruncă lui Conrad o privire plină de subînțeles. Ia mai bine zi tu, care crezi că e scopul campaniei noastre?
- Măria ta trebuie să ştie că, de ceva vreme, am o anumită nelămurire în această privință. La început, credeam, ca toți ceilalți, că mergem să ne batem cu turcii, să recucerim de sub stindardul necredincioşilor cetățile Chilia şi Cetatea Albă, ca să le întoarcem Moldovei. Dar dacă asta era adevărată menire a campaniei, de ce măria sa craiul i-a pus, câteva zile în urmă, în lanțuri pe solii voievodului Moldovei, pe logofătul Tăutul şi pe vistiernicul Isac?
- Drept gândeşti, şleahtice Sedzimir, zâmbi regele. Ai o minte ascuțită. Află că am găsit de cuviință să fac aşa, din cauza că aceşti soli neobrăzați îmi descoperiseră adevăratul plan. Care pe scurt este acela de a-l răsturna pe Ştefan de la tron şi de a-l înscăuna în locul lui pe prea iubitul nostru frate, Sigismund!
- Luminăția sa şi fratele meu Albert, interveni Sigismund, a binevoit să-şi îndrepte atenția spre această neînsemnată țărişoară. Fratele meu doreşte s-o scape de sub tirania acestui Ştefan, şi s-o alipească gloriosului regat polonez! Moldovenii îl vor iubi, preamărindu-l pe veci pe Ioan Albert Eliberatorul, cel chemat să ducă în lume civilizația.
Lui Ioan Albert, ca şi lui Sigismund, îi sclipeau ochii.
- Ei, Sedzimir, ce spui? continuă Sigismund văzând că oşteanul tăcea. Ne ajuți să ducem la îndeplinire această misiune creştinească?
Sufletul lui Conrad clocotea. De la evenimenul pomenit mai sus, adică de la arestarea celor doi soli moldoveni, în inima lui Sedzimir se născu o umbră de îndoială cu privire la scopul acestei campanii militare, în care regele Albert chemase la arme toată Polonia, Galiția, Mazovia şi Marele Ducat al Lituaniei. Dar acum, când însuşi Regele îi împărtăşise acest plan meschin, pe care probabil, toți cei prezenți, îl aprobaseră în unanimitate, în adâncul sufletului lui Conrad se deşteptă aprigul său simț al dreptății, care blestema ziua în care se înrolase. De altfel, nici nu avusese de ales, întrucât în calitate de nobil, urmaş al unei familii de vază poloneze, cu un trecut istoric strâns legat de cel al împăraților Poloniei, trebuia să ia parte la această expediție, în caz contrar duşmanii săi, care nu erau puțini şi care îi râvneau prețioasa moşie, ar fi avut prilejul de a ridica întrebări cu privire la loialitatea sa față de rege, răspândind zvonuri neadevărate despre el. Dacă aceste zvonuri ajungeau la urechile regelui iar acesta le dădea crezare, Sedzimir ar fi căzut în dizgrație şi ar fi rămas, în cel mai bun caz, fără moştenire, iar în cel mai rău caz - fără cap. Ambele variante i-ar fi satisfăcut pe deplin pe nobilii avizi de bogății, pentru care ar fi fost doar o chestiune de timp să-l convingă pe rege să le încredințeze administrarea pământurilor roditoare a lui Sedzimir. Aceştia s-ar fi purtat aspru cu țăranii pe care Conrad ajunsese să-i iubească, le-ar fi perceput taxe uriaşe pentru arenda pământului, până când i-ar fi stors de absolut tot: de puteri, de dorința de a trăi, de ultimul bănuț. Ceva ce Sedzimir nu concepuse vreodată să facă. El se arătase întotdeauna bun cu țăranii, îi ierta deseori de datorii şi chiar îşi folosea avutul pentru a implementa cele mai noi inovații ale vremii în folosul lor. El echipase fiecare gospodărie cu câte un car, cu un plug şi un cal bun din propria herghelie. Era generos cu cei nevoiaşi, iar faptele lui bune, provenite din convingerea că toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu care trebuie să se ajute între ei, câştigaseră inimile țăranilor. Aceştia erau impulsionați să lucreze cu spor pentru stăpânul lor şi chiar şi-ar fi dat viețile pentru această binecuvântare de om.
Cu aceste gânduri în minte se înrolase Conrad în armata de 80 de mii de oşteni a craiului Ioan Albert. Pe de altă parte, îl atrăsese scopul nobil al misiunii, anume recuperarea celor două cetăți pierdute de Ştefan al treilea, voievodul Moldovei, în fața turcilor. Sedzimir chiar se întreba de ce Polonia nu acordase şi înainte sprijin militar acestei țărişoare care se ridicase cu atâta dârzenie împotriva puternicului Imperiu Otoman, care realizase imposibilul învingând armatele sultanilor cu forțe reduse, neînsemnate. Sedzimir admira această țară, admira curajul cu care oamenii simpli care o populau îşi apărau vetrele şi familiile, îi admira şi domnitorul care, asemenea unui leu, îşi petrecuse aproape întreaga viață pe câmpul de luptă, ținând piept expansiunii musulmane. Ca acum să afle că Ioan Albert plănuise tocmai înrobirea acestei țări, care nu bănuia nimic, şi încă într-un chip atât de mişelesc?! Cum era posibil aşa ceva? Ce era "creştinesc", după cum se exprimase Sigismund, în această campanie trădătoare? Câte vieți aveau să fie secerate din ambele tabere? Sedzimir ştia că moldovenii erau experți în ambuscade şi atacuri surpriză şi era conştient că din rândurile cavalerilor polonezi vor cădea mulți, ca urmare a hotărârii moldovenilor de a-şi vinde scump pielea. Poate şi el îşi va găsi sfârşitul, mâine - poimâine. Iar în legătură cu pretextul invocat de Sigismund, cum că oastea poloneză va elibera Țara Moldovei de „tirania” voievodului ei, Conrad îşi aminti de spusele celebre ale sultanului Mahomed al doilea despre voievodul muntean Vlad Țepeş: „Cum poți lua pământurile unui bărbat, care face atâtea minunății şi care ştie să folosească atât de eficient puterea şi pe supuşii săi?”. Aceste cuvinte puteau la fel de bine să-i fie aplicate şi lui Ştefan, domnul Moldovei, înrudit cu Vlad Țepeş. Cum puteai spune că omul pe care o țară întreagă îl înscăunase de bunăvoie şi în timpul domniei căruia nu a avut loc nici cea mai mică răscoală, era un tiran? Cum putea fi un tiran omul pe care boierii țării îl sprijineau din toată inima, îl urmau şi-l apărau în bătălii şi la poruncile căruia nu cârtiseră niciodată? Ceea ce spusese Sigismund şi încuviințase cu mintea Albert alături de ceilalți nobili, era doar un argument slab şi nefondat, provenit dintr-o inimă meschină, egoistă, lacomă şi îngâmfată, înrădăcinată în ideea superiorității propriilor idei şi năzuințe. Această campanie contravenea întru-totul principiilor după care se ghidase pe drumul vieții Conrad Sedzimir.
Totuşi, mai exista un motiv care contribui la şocul lui Conrad la auzul acestei veşti. Cu mulți ani în urmă, înainte ca Sedzimir să se fi născut, tatăl său, baronul Sedzimir, se afla în Istanbul într-o călătorie de negoț. Într-o piață de robi, acesta observă o tânără femeie, deosebită de toate celelalte nefericite ce urmau să fie vândute în sclavie diferitor Paşi şi Bei. Baronul află că această femeie fusese răpită din Moldova de o hoardă de tătari, care o vânduseră mai apoi turcilor.
Impresionat atât de atitudinea demnă pe care femeia şi-o păstrase pe parcursul tuturor încercărilor prin care trecuse, cât şi de frumusețea ei care nu putea trece neobservată, Baronul se angajă pentru ea într-o licitație aprigă împotriva celorlalți cumpărători. Plătind un preț imens pentru fată şi lăsându-i pe otomani cu buzele umflate, baronul o răscumpără. Cunoscând puțină moldovenească din negoțul pe care-l făcuse în Țara Moldovei, baronul îi spuse fetei că era liberă şi că el era dispus să o ducă înapoi în patria ei, fără să ceară nimic în schimb, sau, dacă femeia dorea, putea s-o ia acasă, în Polonia, şi să o facă soția lui. Fata, mişcată de bunătatea polonezului, bunătate de care nu avusese parte de mult timp, îi răspunse că nu avea la ce să se întoarcă în Moldova, că satul ei fusese pârjolit, bărbații ucişi de tătari iar femeile şi copiii fuseseră înrobiți, aşa că accepta bucuroasă şi plină de recunoştință să meargă cu el în Polonia şi să se căsătorească. Bineînțeles că rudele şi familia baronului, dacă ar fi fost în viață, s-ar fi opus cu îndârjire acestei căsătorii aparent neavantajoase pentru baron. Unde s-a mai auzit aşa ceva, ca un nobil polonez atât de respectat ca Sedzimir, să se încurce cu o biată fată din Moldova, eliberată de la turci, fără zestre şi fără familie, în loc să aleagă dintre înstăritele şi învățatele principese poloneze? Dar cum baronul Sedzimir era ultimul din neamul său şi nu avea de dat socoteală nimănui în afară de Dumnezeu şi Rege, căsătoria s-a înfăptuit fără piedici nedorite.
Din iubirea acestor doi oameni atât de diferiți, dar uniți de cea mai puternică legătură din univers, a venit pe lume Conrad. Copilul învăță, bineînțeles, mai întâi limba mamei şi mai apoi pe cea a tatălui, de educația lui ocupându-se ambii părinți, fiecare în domeniul lui. Sângele lui Conrad combina particularitățile a două culturi diferite, care se îmbinau armonios în persoana băiețelului - mândria părinților săi. Preluase câte ceva din calitățile specifice ale ambelor popoare. Avea curajul şi istețimea unui ostaş moldovean, dar eleganța şi forța unui cavaler polonez. De la duioasa lui mamă însă, moştenise iubirea pentru frumos, pentru natură şi pentru oameni. Câte ceasuri petrecuse el în sânul naturii, pe genunchii blândei sale mame, care îi povestea despre frumoasele plaiuri ale Moldovei, despre codrii ei tainici, despre dealurile pline de roadă care sunt aurul țăranilor, despre locuitorii ei paşnici şi ospitalieri care îți încălzesc sufletul, precum şi despre frumoasele lor meşteşuguri transmise din generație în generație. Conrad cunoscuse astfel de mic o înlănțuire specială față de acest petic de țară pe care nu-l văzuse niciodată, dar pe care spera să-l viziteze într-o bună zi. Moldova i se asocia mereu cu făptura gingaşă a mamei, şi ajunsese la concluzia că această țară trebuia să fie una deosebită, de vreme ce mama lui, ființa cea mai dragă sufletului său, această femeie frumoasă din toate punctele de vedere, îşi avea acolo rădăcinile.
După ce crescu şi-şi îngropă cu multă durere părinții care l-au părăsit atât de devreme, dar care i-au lăsat drept amintire o moştenire culturală şi intelectuală vastă, Conrad Sedzimir, acum un bărbat în floarea vârstei, luă în stăpânire moşia părinților lui, administrând-o cu multă pricepere şi omenie, aşa cum am menționat anterior. Totuşi, poveștile despre Țara Moldovei pe care i le istorisise mama, precum şi veştile răsunătoare despre victoriile moldovenilor împotriva turcilor, nu-i dădeau pace. Noaptea visa țara mamei sale, iar ziua îşi tot spunea că va ajunge acolo odată şi-odată.
Ocazia se ivi în vara anului 1497, când craiul Ioan Albert începu să facă pregătiri în vederea unei cruciade împotriva otomanilor, care avea ca scop şi eliberarea a două cetăți moldoveneşti de puternica garnizoană turcească, care controla acum comerțul de pe Marea Neagră. Auzind că oastea regală va traversa ținutul moldovenesc, Conrad se înrolă, gândindu-se că astfel doboară trei iepuri dintr-odată: îşi dovedeşte loialitatea față de împărat, ia parte la o acțiune de război nobilă din partea Poloniei şi îşi va îndeplini, în sfârşit, cel mai mare vis, acela de a vedea țara mamei sale. Ca acum să afle că, de fapt, toată această paradă avusese un scop ascuns, acela de a înrobi țara Moldovei, nu de a o curăța de intruşi. Această realitate îl străpunse pe Conrad în inimă ca un pumnal. Încrederea lui în oameni fusese zdruncinată într-o clipă. Cât de îndurerată s-ar fi simțit mama lui văzându-l cum ia parte la asuprirea semenilor ei, despre care îi povestise atâtea lucruri frumoase. Cât de teribil s-ar fi simțit el, ce mustrări îngrozitoare de conştiință ar fi avut pentru tot restul vieții dacă şi-ar călca în picioare principiile şi dintr-o binecuvântare pentru țăranii de acasă, din Polonia, s-ar fi transformat într-un blestem pentru țăranii din țara mamei sale, din Moldova. Nu putea să facă asta. Nu era drept să facă asta, o ştia. Dar dacă nu se conforma ordinelor acestui împărat hrăpăreț, care decăzuse iremediabil în ochii săi, îşi putea pierde propria viață. Ce atârna mai greu în balanță, viața lui, sau viețile miilor de moldoveni care urmau să fie oprimați şi asimilați? Un lucru ştia sigur: dacă lua parte la această campanie, arăta că o aprobă. Dar n-ar fi putut oare s-o aprobe doar în aparență, dar din umbră să întreprindă ceva care să zădărnicească, cât de puțin, expediția lui Ioan Albert? Avea nevoie de timp ca să cugete.
Toată această luptă interioară se oglindea în ochii lui Conrad, care scoteau văpăi orbitoare asemenea unor tăciuni încinşi.
- Ei, Sedzimir, ce spui? îl întrebase Sigismund. Ne ajuți să ducem la îndeplinire această misiune creştinească?
Regele Albert interpretă în felul său văpaia privirii lui Sedzimir, şi se grăbi să răspundă pentru acesta:
- Bineînțeles că ne va ajuta! Nu vezi, frate Sigismund, cum îi sclipesc ochii? Omul ăsta abia aşteaptă să ia parte la acțiune! Păcat însă că nu a luat chiar el inițiativa de a veni la mine mai devreme, ca să-și ofere serviciile. Conrad, cu nespus regret trebuie să-ți comunicăm că, de data aceasta, modestia de care dai dovadă te-a costat. Vezi tu, spre deosebire de tine, care ai asudat toată dimineața cot la cot cu oștenii de rând, baronul Grodeck, prezent aici, nu a ezitat să mi se înfățișeze ca să-mi ceară o slujbă mai de seamă în cadrul expediției noastre. Așa că va trebui să te împaci cu gândul că nu vei conduce tu misiunea în care urmează să porniți peste câteva zile, ci doar vei lua parte la ea, sub comanda respectabilului baron Grodeck. Asta să-ți fie de învățătură pe viitor, Sedzimir. Niciodată să nu eziți să te ridici și să revendici ceea ce simți că ți se cuvine. Altfel vei fi lăsat pe dinafară. Modestia nu te va duce departe.



II. Întuneric și lumină

Conrad Sedzimir primi de la rege însărcinarea următoare: el trebuia să însoțească trupele ce aveau să aprovizioneze cu alimente uriaşa armată poloneză. Regele îl instruise pe baronul Grodeck ca, de îndată ce traversează Pocuția şi, trecând Prutul, intră în Țara Moldovei de Sus, să-şi ia o trupă de soldați şi să mărşăluiască înaintea armatei, prădând satele pe care le va întâlni în cale.
Conrad se simțea din ce în ce mai strâns cu uşa. Deşi, din fericire pentru el, comanda misiunii căzu pe umerii altuia, Regele îi asigurase un rol activ în înrobirea țării mamei sale. Numai ce nu-i trecuse prin minte lui Conrad să facă în această privință. Se gândise chiar să dezerteze, să pândească un prilej prielnic ca să fugă şi să treacă de partea moldovenilor. Însă nu era sigur cum l-ar fi primit aceştia. Oare n-ar crede că este unealta împăratului, iscoada lui poate, trimis să-i spioneze sau să le zădărnicească din interior planurile de apărare? Nu l-ar urî ei şi mai mult dacă, aflând de legătura pe care o are cu meleagurile lor, ar alege să creadă că a pornit cu bună ştiință împotriva țării care îi este a doua casă?
Gândindu-se că ar fi privit ca trădător şi de polonezi, şi de moldoveni dacă schimba taberele, Conrad hotărî, într-un sfârşit, să rămână în oştirea leşească. Îşi acceptă în silă rolul impus de rege, dar jură în inima lui că va face tot ce-i stătea în putință ca să nu-şi împovăreze conştiința cu fapte care să-l bântuie mai apoi pentru tot restul vieții.
Deşi izvorât dintr-o inimă sinceră, acest jurământ tot nu avu darul să-l liniştească. Conrad se întreba pentru cât timp şi l-ar fi putut ține. „Să zicem că voi evita, pentru o vreme, să-mi mânjesc mâinile de sânge nevinovat”, cugeta tulburat Sedzimir. „Dar cum voi proceda când voi fi atacat de un moldovean şi, neavând timp pentru explicații, va trebui să mă apăr? Sau ce voi face când îmi voi vedea camarazii luând cu forța animalele familiilor din sate, care reprezintă mijlocul lor de supraviețuire? Dacă acea vacă sau acea oaie era singurul avut al vreunei văduve care abia îşi mai ducea zilele alături de copilaşii ei orfani de tată? Aş putea oare eu sta deoparte, văzând cum animalul e luat de la coliba acelor năpăstuiți, pentru a servi drept hrană unor oameni care acasă, în Polonia, crapă de bogăție şi se lefăie în castele de piatră?”.
Chiar dacă găsea o cale prin care să nu se implice direct în jaf, Conrad simțea că oricum se făcea părtaş la nelegiuirea polonezilor. Putea doar să spere că Ştefan nu va afla prea târziu de adevăratele planuri ale regelui Albert, precum şi de raidurile pe care le întrprindeau oamenii acestuia în drum spre Suceava.
Pentru prima oară în viața lui, Conrad îşi dorea cu ardoare ca armata poloneză să fie înfrântă. Oare nu era posibilă şi această răsturnare de situație, având în vedere numărul superior al armatelor otomane pe care moldovenii le goniseră de pe pământurile lor? Însă dacă acest lucru se va întâmpla printr-un miracol, oare ce destin îl aștepta pe el? Sedzimir îşi continuă şirul gândurilor: „Dacă scap cu viață şi cad prizonier în mâinile moldovenilor, pe de-o parte mi-aş accepta împăcat soarta şi aş suporta bucuros orice pedeapsă, însă voi fi vreodată liber să mă întorc acasă, în Polonia? Ce se va alege de țăranii mei, la care eu țin atât de mult şi ei la mine?”.
Mintea i se înfierbânta, sângele îi clocotea în vene pe măsură ce toate aceste gânduri îl asaltau unul după altul, ținându-l treaz nopțile şi amărându-i zilele.
Albert și armata sa trecură Nistrul spre Pocuția la sfârşitul lunii iunie. Pocuția era o regiune care aparținuse cândva Poloniei, dar pe care predecesorii lui Albert o amanetaseră voievodului Moldovei Alexandru cel Bun, având nevoie de bani pentru a-şi finanța războaiele împotriva Ordinului Teuton.
În Pocuția trăiau laolaltă polonezi şi colonişti moldoveni, aşa că în aceasta regiune nu fură întreprinse incursiuni de jaf. Craiul doar se mulțumi să numească o nouă administrație din rândurile nobililor polonezi. Până la acel moment, armata se hrănise din proviziile pe care şi le luase din Polonia. Însă cu cât oştirea leșească se apropia de râul Prut, ce marca intrarea în Țara de Sus (a Moldovei), sufletul lui Sedzimir se neliniştea la gândul că în curând, va trebui să i se alăture baronului Grodeck în acțiunea de cotropire. În timp ce soldaților aflați în marş zilele li se păreau prea lungi, pentru Sedzimir, încremenit în şaua armăsarului său de război, timpul curgea cu repeziciunea unui râu de munte, zbura cu iuțeala unei săgeți.
Polonezii trecură Prutul pe lângă Sneatin, în Moldova cea veche. Regele îi chemă pe Grodeck şi pe Sedzimir la el pentru a le da instrucțiuni în vederea drumului pe care urmau să-l apuce. Apoi baronul îşi alcătui o ceată din şleahtici tineri, care spre deosebire de Sedzimir, erau nerăbdători de peripeții și de prădăciune.
Într-o bună dimineață, Sedzimir părăsi călare, alături de ceata lui, grosul armatei poloneze, spre a căuta acele sate pe care urmau să le prade. La început, Sedzimir călărea în urma detaşamentului de ostaşi, pe voinicul său armăsar de luptă, echipat cu valtrap - o cuvertură amplă de piele, care coboară până la pământ şi peste care se încingea şaua. Capul calului era acoperit cu o armură metalică de protecție, numită „chanfrein”, iar pieptul - cu un guleraş de fier.
Peste puțin timp, Sedzimir se detaşă încet-încet de ceata lui, luând-o cu mult înaintea şleahticilor, care, rămaşi în urmă, râdeau şi flecăreau zgomotos. Toți erau îmbrăcați ca pentru luptă, iar razele soarelui se reflectau orbitor în platoşele lor bine lustruite.
Călărind singur, cu inima grea, Sedzimir observa, pentru prima dată de când intrase în Moldova, frumusețea acestei țări. Până la acel moment, splendorile naturii trecuseră pe lângă el, Conrad fiind prea adâncit în frământările sufletului său, chinuit de povara viitoarelor sale fapte, ca să ia aminte la pitoreştile locuri prin care trecea. Dar acum, admirând dealurile mănoase, de un verde crud, presărate cu înmiresmate flori de câmp, pădurile ce păreau că sprijină bolta cerului cu vârfurile brazilor lor viguroşi şi simțind adierea mângâietoare a vântişorului care şuiera printre firele de iarbă, Conrad fu cuprins, după multă vreme de nelinişte, de un simțământ intens de pace. Îi reveni în minte imaginea chipului mamei sale, iar lui Conrad i se păru de câteva ori că o zăreşte aievea, în depărtare, plimbându-se prin câmpia deasă.
Pe înserate însă, în sufletul lui Conrad se adunară iarăşi nori apăsători de furtună. În zare se puteau observa fumuri subțiri străpungând cerul, semnalând prezența unei aşezări.

De pe culmea unei coline, Sedzimir scruta țarina ce i se întindea la picioare. Satul era alcătuit dintr-o sumedenie de căsuțe albe, din lampaci, cu acoperişuri de şindrilă sau acoperite cu paie, unele mai arătoase, altele mai modeste, având fiecare câte o grădinuță mai mult sau mai puțin îngrijită. Pe ulițele înguste, întortocheate, se zbenguiau copii bălăiori: unii erau prinşi în focul jocurilor, alții mânau cu vărguțe cârduri gălăgioase de gâşte de-a lungul şanțurilor cu apă, săpate la marginea potecilor. Adăpătorile erau ocupate de vitele însetate, venite de la câmp, cărora băieții şi fetele mai mari le umpleau iar şi iar jgheaburile cu apa răcoritoare din fântâni, din când în când stropindu-se între ei cu chiote răsunătoare. Bătrâni și bătrâne cărunte stăteau pe prispe, odihnindu-se de treburile zilei, urmărind cu priviri obosite energia tinerei generații care se cocea sub ochii lor. Mamele îşi aşteptau în prag fiii şi fiicele care, cu strigăte scurte, îşi îndemnau animale spre staulele din curțile caselor lor.
În afara unchiașilor cărunți de pe prispe, Conrad nu zări niciun bărbat mai în floarea vârstei, capabil să se folosească de vreo armă. Îşi zise, aşadar, că fie aceştia căzuseră în bătăliile pe care Moldova le avusese anterior, fie fuseseră chemați la oaste de către voievodul Ştefan, în cazul în care acesta din urmă prinsese de veste că polonezii îi declaraseră, indirect, război.
Restul războinicilor din ceată ajunseră și ei pe colină şi se strânseră în jurul căpitanului lor, fixând cu ochi lacomi satul. Lui Conrad i se strângea inima ştiind că din clipă în clipă avea să fie dat semnalul de atac.
- Domnilor, se adresă Grodeck oamenilor săi, în ceasul acesta vom culege primele bunătăți pe care le are de oferit Țara Moldovei. Țineți minte ce vă spun: peticul ăsta de pământ e al nostru, ni se cuvine, iar dacă printre noi se află unii care, în sufletul lor, cred că ceea ce facem aici se numeşte furt, aflați că nu ai cum fura ceva ce-ți aparține deja. În afară de animalele destinate drept hrană armatei slăvitului nostru crai, puteți să luați tot ce vă pofteşte inima. La urma urmei, oare nu ne datorează aceşti moldoveni o răsplată pentru că-i scăpăm de balaurul de Ştefan?
- Ba da! strigară înfierbântați şleahticii.
- Atunci să nu ne mai codim! Companie, înainte! Ordonă binedispus Grodeck, de parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei partide de vânătoare. Grodeck nici nu-şi putea închipui ce ură stârnise în inima lui Conrad în momentul în care dădu semnalul.
Un strigăt de luptă izbucni din piepturile cavalerilor dezlănțuiți care, dând pinteni năvalnici cailor, dădură iama spre mica aşezare, agitându-şi armele şi dărâmând totul în calea lor. Oamenii se repeziră îngroziți care încotro. În timp ce unii se îndreptau spre casele lor pentru a se adăposti în spatele uşilor, alții fugeau dezorientați pe ulițe, neştiind ce se petrece, de unde se abătuse asupra lor această urgie. Se stârnise un vacarm de nedescris, în care se amestecau plânsetele copiilor mici, țipetele de spaimă ale femeilor şi ale celorlați locuitori, cu urletele şi cu râsetele jefuitorilor.
Soldații pătrundeau cu forța în case. Dărâmau cu lovituri de spadă porțile staulelor din gospodării. Larmei făcute de oameni i se adăugară mugetele şi behăitul animalelor speriate, mânate brutal de polonezi pe străduțele satului.
Sedzimir, ducându-şi calul de dârlogi, păşea oripilat pe ulițele aruncate în ghearele haosului întrupat de luptătorii polonezi, care, îmbătați de putere şi văzând că nu li se opunea nici cea mai mică rezistență, se aruncau asupra locuitorilor lipsiți de apărare, mai cu seamă asupra femeilor, pentru a le umili.
La o răscruce, Conrad zări o fată care se lupta zadarnic să scape din strânsoarea unui războinic. Mânecile cămășii îi erau sfâşiate iar fusta - boțită. Polonezul o înlănțuise cu brațele şi-o trăgea violent înspre el. Fata striga şi încerca să se rupă din îmbrățişarea lui, degeaba însă. Prin viziera lăsată a coifului, Conrad desluşi oroarea şi neputința ce se citeau pe chipul fetei. Ochii ei căutau cu disperare ajutor.
Vederea acestei scene deşteptă toată mânia pe care Conrad o avea dosită înlăuntrul lui. Toată ura care i se aciuase în suflet, împotriva regelui, a lui Grodeck şi a camarazilor de arme polonezi, răbufni asemenea unui vulcan redevenit activ după o lungă perioadă în care a zăcuse în letargie.
Îi reveni în minte întrebarea lui Sigismund: „Ei, Sedzimir, ne ajuți să ducem la îndeplinire această misiune creştinească?”. Rațiunea îi striga prelung: „Nu există nimic creştinesc în toată această orgie, până şi orbii ar vedea asta. Ce cauți tu alături de aceşti barbari care-şi spun, cu fățărnicie, creştini? Ce ai de împărțit cu ei? Nu le-ai datorat niciodată nimic. Ştii ce ar trebui să faci. Dacă nu treci acum de partea a tot ce cunoști că e bine şi corect, călcând în picioare principiile care ți-au fost sădite în inimă de mama şi de tatăl tău, principii care te-au călăuzit până acum pe cărările dreptății şi pe care, aplicându-le, ți-a mers bine, câștigând o conştiință curată şi simpatia sătenilor din Polonia, să ştii, Conrad Sedzimir, că eşti de zece, nu, de o sută de ori mai rău decât aceste brute! Dacă nu acționezi acum, demonstrezi că le aprobi crimele şi o să te căieşti amarnic în viitor, însă atunci părerile tale de rău nu vor folosi nimănui la nimic, pe când acum, dacă ai trece la acțiune, ai salva o biată ființă pe cale să-şi piardă demnitatea!”.
Deşi toate această cugetare se derulase în mintea lui Sedzimir într-o fracțiune de secundă, el simțea că pierduse timp prețios, aşa că, nemaistând pe gânduri şi folosindu-şi mânia ce mocnise atâta timp în el ca pe un stimulent, îşi trase spada din teacă şi se aruncă asupra războinicul care îmbrânci fata la pământ când văzu că are de-a face cu un inamic neaşteptat, chiar din rândurile lor.
Deși Sedzimir își exterioriza trăirile, învățase să nu permită niciodată ca simțămintele să-i întunece judecata. Învățase, chiar, să se folosească inteligent de mânie, nu să se lase orbeşte în voia ei. În împrejurarea de față, mânia lui Conrad se ghici doar din ofensiva lui, din felul în care îşi atacă adversarul, însă mintea lui, la adăpost de orice picătură de furie, lucra în continuare rapidă, hotărâtă, cu precizia unui automat. Era un paradox extraordinar: mâinile sale luptau înfierbântate de dogoarea focului furiei, conduse de o minte care-şi păstrase o răceală şi o limpezime specifică unui ocean arctic. Acest paradox îl făcea pe Conrad eficient în luptă, îl făcea, practic, imposibil de învins.
Adversarul lui Conrad nu avu timp să-şi pună din nou coiful, la care renunțase din neglijență, având convingerea că nu va întâmpina vreo opoziție mai serioasă din partea fetei aparent slabe şi neînarmate pe care încerca s-o necinstească. Sedzimir profită de pe urma acestui avantaj, şi-şi canaliză loviturile spre acea zonă vulnerabilă. Adversarul era conştient că se lipsise de un element vital în stăvilirea acestui atac viforos şi neprevăzut. O rafală de lovituri venite din cele mai neaşteptate unghiuri îl ținea ocupat. Singura protecție ce-i mai rămăsese era platoşa, pe care Sedzimir, prin lovituri zdrobitoare repetate, i-o boți în cele din urmă în mai multe zone, îngreunându-i respirația. Puțin câte puțin, oponentul lui Sedzimir obosi şi începu să facă greşeli. În defensiva sa începură să apară lacune, iar într-un sfârşit, Conrad, prinzându-l cu garda jos, îi aplică o lovitură decisivă cu latul spadei în moalele capului. Bărbatul căzu fără cunoştință la pământ.
Fata urmărise cu sufletul la gură această confruntare şi nu doar pentru că stilul de luptă a lui Conrad era spectaculos. Ce o uimise pe fată era însuşi faptul că acest cavaler necunoscut îi sărise în ajutor la ananghie. Un mare „De ce?” îi persista în minte. Îi era îndatorată, îi era recunoscătoare, dar care era motivația străinului? De ce unul dintre aceşti năvălitori fusese dispus să lupte atât de aprig pentru a o salva de ruşine şi umilință?
Conrad vru să-şi ridice viziera şi s-o liniştească pe fată, care-l privea cu un amestec de recunoştință, admirație, îndoială şi teamă, dar nu apucă, deoarece câțiva oşteni atraşi de zgomotul armelor îşi făcură apariția. Nu avură nevoie de mult timp pentru a se dumeri ce se întâmplase. Trupul care zăcea nemişcat lângă Conrad, care ținea în mâini spada, îi lămuri pe deplin asupra celor petrecute. Fără ezitare, se repeziră asupra lui Sedzimir, care în ochii lor devenise un trădător ce trebuia pedepsit. Faptul că doborâse pe unul de-al lor constituia o dovadă de netăgăduit a trădării sale, iar ei nu aveau să fie doar călăii lui, ci şi cei care urmau să fie recompensați pentru determinarea cu care au îndepărtat acest pericol intern din rândurile armatei lor.
Acum era rândul lui Conrad să se apere. Se întoarse mai întâi spre fată şi-i zise în moldoveneşte:
- Nu rămâne aici, fugi şi ascunde-te!
Auzind vorbă moldovenească, mirarea fetei spori şi noi întrebări încolțiră în gândul ei. Convinsă că în spatele armurii se afla un conațional de-al ei, se bucură, dar în acelaşi timp începu să se teamă pentru viața salvatorului ei. Pe de altă parte, se întreba ce căuta acest moldovean în această trupă de jefuitori. Era oare un dezertor care-i călăuzea pe inamici prin Țara Moldovei, sau era o iscoadă care se infiltrase printre aceştia? Hotărâtă să afle răspunsul, se îndepărtă doar câțiva paşi şi se piti după un copac pentru a urmări ce se va întâmpla mai departe.
Sedzimir îşi propti zdravăn picioarele în pământ şi-şi aşteptă liniştit inamicii. Furia îl părăsise, însă era la fel de periculos. Când adversarii îl atacară toți deodată, Conrad se apără cu sânge rece. Nu îşi irosea vigoarea pentru a para loviturile ce nu cauzau daune armurii sale, care, fiind făurită temenic, pe măsura lui, îl apărase întotdeauna cu succes de cele mai năprasnice lovituri. Îşi economisi forțele pentru a le aplica duşmanilor nişte lovituri bine gândite, menite să-i destabilizeze. În scurt timp, inamicii lui Conrad se tăvăleau amețiți prin colbul drumului. Unul dintre ei însă, reuşi, cu ultimele puteri, să sune din corn.
Întreaga ceată a baronului Grodeck, risipită prin toate colțurile satului, se adună, ca un singur om, cu baronul în frunte, în fața lui Sedzimir.
„Până aici mi-a fost”, gândi Conrad.
Încruntându-se, își spuse: „Voi şti să mor cu vitejie, însă mai întâi o să-i fac pe aceşti câini să plătească, cu vârf şi îndesat, pentru tot ce le-au făcut locuitorilor acestei aşezări!”.
Îşi încordă muşchii. Parcă nu-l mai apăsa greutatea armurii. Îşi încleştă strâns mâinile de mânerul credincioasei sale spade, singura care nu-l părăsise vreodată, şi slobozi, asemenea unui leu încolțit, un răcnet sfidător de luptă.
- Omorâți-l, omorâți-l pe trădător, ordonă baronul Grodeck către oamenii săi. Faceți-l să regrete ziua în care ne-a întors spatele, nu, ziua în care s-a născut!
Înainte ca ceea ce părea a fi ultima sa luptă să înceapă, înainte ca atacatorii să ajungă în raza de acțiune a cumplitei spade a lui Sedzimir, acesta simți o atingere pe umăr. Se întoarse şi întâlni privirea expresivă a fetei pe care o salvase adineaori.
- Cum, eşti încă aici?! Doar ți-am zis să fugi, îi reproşă el.
- Nu fără tine, îi replică ferm fata. Urmează-mă, înainte să fie prea târziu!
Fata avea un glas plăcut şi pur, dar vorbise cu un ton autoritar, căruia nu te puteai împotrivi. Îl prinse pe Conrad de încheietura mâini şi o luă la fugă pe ulițele labirintice, trăgându-l pe Sedzimir după ea, cu soldații pe urmele lor.
Ajunşi în fața unei ogrăzi, fata intră pe poartă şi-l conduse pe Conrad spre ușa casei. După ce intrară, fata trânti uşa grea şi trase zăvorul.
- Mă tem că ăsta nu va fi de ajuns, constată Sedzimir cercetând dintr-o privire zăvorul. Sunt în stare să dărâme uşa c-o lovitură de picior.
Uşa se deschidea înspre interior.
- Adu-mi un scaun zdravăn! îi porunci Conrad fetei.
Aceasta se conformă iar Conrad înțepeni scaunul în uşă.
Simțind însă că nici scaunul nu va rezista prea mult, Conrad desprinse cu îndemânare nişte grinzi care susțineau tavanul casei, pe care le propti, la rândul lor, de uşa locuinței.
Fata îi urmărea cu viu interes pregătirile. După ce Sedzimir le termină, se aşeză pe podea ca să-și tragă sufletul şi îşi scoase, în sfârşit, coiful. Văzându-i trăsăturile chipului la lumina focului ce trosnea în vatră, fata scoase un strigăt de surpriză.
- Nu eşti moldovean? întrebă ea cu inima aproape să-i spargă pieptul, temându-se că făcuse o greşeală adăpostindu-l în casa ei pe acest străin.
- Sunt, pe jumătate, răspunse Sedzimir gâfâind, încercând să-şi recapete răsuflarea. Mama mea era de prin părțile locului. Să nu-ți fie frică, departe de mine gândul să-ți fac vreun rău.
Fata se mai linişti. Se aşeză şi ea pe jos şi încercă să-l examineze pe Sedzimir cu o căutătură curioasă. Privirile celor doi se întâlniră, ochii căprui ai oşteanului şi ochii negri, migdalați ai fetei. Aceasta îşi coborî prima privirea, însă Sedzimir nu şi-o putea rupe pe a lui de chipul ei, care semăna izbitor cu cel al mamei sale, din vremea când aceasta era tânără.
Fata din fața lui, înaltă cam de statura sa, era mlădioasă şi nespus de frumoasă. Un păr negru ca abanosul îi încadra chipul blând, revărsându-se, despletit şi bogat peste umerii fetei, ajungându-i până aproape de talie. Părul drept al tinerei îl ducea pe Conrad cu gândul la un râu liniştit, ce susură lin, fără ocoluri, de-a lungul malurilor. Fruntea fetei era netedă şi uşor bombată, iar sprâncenele i se arcuiau frumos deasupra ochilor mari şi pătrunzători, plini de profunzime ca două taine adânci, umbriți de gene lungi şi moi. Avea un nas delicat, admirabil modelat, presărat discret, ici şi colo, cu câțiva pistrui. Pomeții obrajilor îi erau plini şi rotunjori, iar buzele - trandafirii, având o formă plăcută. Din mânecile rupte ale iei bogat brodate se iveau două mâini fine dar puternice, arse de soare, cu degete lungi şi flexibile. Conrad fu fascinat de aceste mâini, ce semănau atât de mult cu mâinile mamei sale, cu care aceasta obişnuia să-i ciufulească drăgăstos părul, când era mic. Portul fetei era completat de o fustă neagră şi opinci în picioare.
O ploaie de lovituri puternice în uşă îl deşteptară pe Conrad la realitate. Şi fata tresări speriată.
- Nu-ți fă griji, n-or să intre prea curând, încercă s-o liniştească Sedzimir. Iar când vor intra totuşi, să îndrăznească numai să se atingă de tine. Vor gusta fierul spadei mele.
- Nu te poți lupta la nesfârşit cu ei ca să mă aperi, sunt prea numeroși, îi răspunse fata. Să ştii că am făcut o greşeală că ne-am baricadat aici, acum suntem amândoi prinşi ca într-o cursă.
- Nu te învinovăți, nu aveam unde fugi în altă parte, tot satul era împresurat. Aici măcar avem un pic de răgaz să ne recăpătăm forțele. În plus, dacă nu mă aduceai în această casă, în momentul ăsta aş fi fost mort. Îți datorez viața.
Loviturile în uşă se întețeau.
- Cine sunt oamenii aceştia, cine eşti tu? întrebă fata agitându-se din nou.
- Cei de afară sunt oşteni polonezi, din armata craiului Poloniei, Ioan Albert. Cât despre mine... Conrad făcu o pauză şi se gândi o clipă. Cum să-ți spun...
- Aşa cum este, îl ajută fata.
- Aşa cum este, repetă zâmbind Sedzimir. Știi, e o poveste lungă şi, după cum vezi, nu prea avem timp de taclale.
- Dar trebuie să-mi spui măcar ceva despre tine! reproşă fata. Cum altfel aş putea avea încredere în tine?
- Bine, aici ai dreptate, consimți Sedzimir. Numele meu e Conrad, Conrad Sedzimir. Acum că-mi cunoşti numele, mi-l spui şi pe al tău, dacă nu-i secret?
- Mira, veni răspunsul.
- Mira...Frumos nume, pe măsura celei ce-l poartă.
Mira nu roşi la auzul laudei. Aştepta ca Sedzimir să-i spună mai multe despre el. Acesta îi istorisi pe scurt despre originile sale, despre împrejurările în care ajunse în Moldova și despre cum descoperi înșelătoria regelui Albert. Apoi îi înșirui motivele pentru care era cu totul împotriva acestei operațiuni militare.
- Cum pot şti că tot ce mi-ai spus e adevărat şi nu o scorneală? îl încercă Mira.
- Uite, înțeleg că ți-e greu să mă crezi pe cuvânt şi să ai încredere în mine. Eşti întru totul îndreptățită să acționezi astfel, însă eu chiar ți-am spus adevărul. Acum depinde de tine dacă alegi să mă crezi sau nu, însă indiferent de hotărârea ta, îți promit că voi găsi o cale să te scot de aici pentru a te duce undeva unde să te ştiu în siguranță. De asta poți fi sigură: nu voi lăsa pe nimeni să-ți facă rău.
Conrad vorbise din inimă şi pusese căldură în cuvintele sale. Privirea îi era sinceră şi nu tăinuia vreo intenție ascunsă, din simplul motiv că asemenea intenții nu existau în sufletul lui nobil și curat. Această fată îi amintea de mama sa şi era hotărât s-o apere până la capăt.
Mira se ridică din ungherul ei şi se îndreptă sfioasă, către Sedzimir, aflat în celălalt capăt al încăperii. Se aşeză lângă el pe pardoseală.
- Te cred, rosti în cele din urmă. Îți sunt nespus de recunoscătoare pentru ce ai făcut pentru mine. Să știi că nu voi uita niciodată curajul cu care m-ai apărat.
- Eu îți mulțumesc că îmi acorzi încrederea ta, Mira, îi răspunse Conrad.
Afară, gloata încerca să dărâme uşa casei. O izbeau cu umerii şi cu armele.
- Nu cred că mai ține mult, spuse Mira cu un suspin.
- Ai dreptate, nu mai avem timp de pierdut, trebuie făcut ceva, zise Sedzimir ridicându-se în picioare. Examinând interiorul casei, întrebă: Locuința asta are vreo încăpere sus, la mansardă?
- Da, îmi depozitez în pod grâul şi făina, numai că scara e pe dinafară, după casă.
Sedzimir privi pentru o vreme tavanul. În cele din urmă, reuși să îndepărteze din acesta câteva scânduri, făcând astfel o deschizătură suficient de mare pentru a încăpea prin ea un om.
- Vom încerca să ieşim prin acoperiş, o informă el pe Mira. Apropie-te, te ajut să ajungi la deschizătură. 
Conrad se aplecă şi făcu din mâinile sale căuş. Îi spuse Mirei să-şi proptească acolo piciorul şi să se sprijine cu brațele de umărul său. Aşa o aburcă în sus, spre lucarnă.
După ce Mira se văzu ajunsă cu bine în pod, se întrebă cum va reuşi Sedzimir să facă acelaşi lucru, fără niciun ajutor. Acesta începu să-şi desfacă armura, care nu îşi mai avea rostul acum, îşi făcuse datoria. Parte cu parte, îşi lepădă tot echipamentul din care îşi păstră doar spada, pe care şi-o prinse la şold. Rămăsese în tunica lui de piele şi în izmenele acoperite cu pantaloni de zale. Uşurat astfel și luându-şi avânt, execută un salt uriaş şi reuşi să se prindă de scândurile ce alcătuiau tavanul. Mira îl ajută să se aburce pe podeaua podului şi aşa prima etapă a planului lor se îndeplini cu succes.
Podul casei era o încăpere spațioasă, în care erau depozitați numeroşi saci de făină şi coşuri cu felurite semințe. Soldații polonezi încă nu-l dibuiseră. Prin acoperişul de paie, Sedzimir trase cu ochiul afară: oamenii lui Grodeck găsiră un trunchi de copac şi-l foloseau acum ca pe un berbece, ca să spargă uşa. Toți erau adunați în fața casei.
Din fericire, scara care ducea în pod era situată în spatele căsuței, unde nu păzea nimeni. Pe acolo se strecurară afară Conrad şi Mira, furişându-se cu băgare de seamă spre ieşirea din sat.
Ulițele erau ocupate de vitele pe care polonezii le scoseseră de prin staule, pentru a le duce drept hrană grosului armatei care venea din urmă. Vitele înlesniră fuga lui Sedzimir şi a Mirei, adăpostindu-i de privirile soldaților.
În drumul lor, fugarii dădură chiar peste calul lui Sedzimir, care îşi căuta nestingherit stăpânul şi pe care încălecară în grabă.
Când oamenii lui Grodeck dărâmară uşa şi pătrunseră în casă, spre marea lor stupoare nu găsiră pe nimeni. Sedzimir şi Mira tocmai părăseau în galop satul şi se pierdeau în noapte.


III. Speranțe, sfârșituri și începuturi de drum

Mira se plimba îngândurată pe zidurile crenelate ale cetății Suceava. În timp ce în afara cetății asediatorii îşi domoliseră tirul şi mergeau să se odihnească, oştenii din cetate, care erau în acelaşi timp pietrari, zidari sau dulgheri, cârpeau, la adăpostul întunericului, acele părți din zid care suferiseră pagube în fața ghiulelelor grele trimise de tunurile poloneze, aşa de mari cum moldovenii nu văzuseră vreodată.
Cuprinsă de răcoarea nopții, Mira se acoperi mai bine cu şalul care îi ținea de cald şi îşi continuă umbletul, dusă pe gânduri, în timp ce vântul care confirma înstăpânirea toamnei în țară îi înfoia nebunatic părul mătăsos.
De trei săptămâni, cetatea Suceava se afla sub asediul leşilor. Uriaşa lor armată parcursese cam într-o lună distanța dintre Nistru şi cetatea de scaun, jefuind şi pârjolind în drumul lor toate satele din Țara de Sus.
Sătenii se adăpostiseră prin păduri, în locuri greu accesibile, iar cei din apropierea fortăreței se refugiaseră în spatele zidurilor acesteia, groase de doi metri, durate din piatră nefasonată şi întărită cu mortar. Voievodul Moldovei părăsise cetatea cu câteva zile înainte de sosirea leşilor, lăsând acolo o mică garnizoană condusă de portarul Luca Arbore, căruia i se alăturară locuitorii fugiți din calea oştirii poloneze.
Ştefan o apucase pe valea Siretului spre cetatea Roman, unde îl aşteptau câteva mii de răzeși moldoveni, 12 mii de oșteni transilvăneni sub comanda principelui Ardealului Bartolomeu Dragffy, două mii de turci, precum şi un corp de cavalerie trimis în ajutor de către Radu cel Mare, domnul Țării Româneşti. 
În timp ce Ştefan îşi plănuia ofensiva, polonezii deschiseră focul împotriva fortificației. Zile întregi tunurile lor bubuiră necontenit, împroşcând ghiulele înspre ziduri şi înspre poarta de stejar masiv, ghintuită cu fier, a cetății. Ghiulelele ricoşau în lemnul porții, lăsând semne şi aşchii, însă poarta tot nu ceda. Aceasta însă nu era singurul obstacol ce îi stăvilea pe leşi în cucerirea bastionului: şanțul, adânc de zece metri, ce înconjura structura temenic clădită, făcea imposibilă folosirea turnurilor de asediu, întrebuințate de obicei pentru a facilita urcușul soldaților pe înalții pereți ai fortăreței.
De asemenea, moldovenii îşi scoseseră prin mortierele tăiate în ziduri țevile propriilor tunuri, mult mai mici decât cele poloneze, însă mânuite de ochitori dibaci, care îi țineau pe atacatori la distanță. Dosiți în spatele merloanelor parapetelor, arcaşii trimiteau roiuri de săgeți spre tabăra leşească, săgeți care încetineau considerabil asaltul inamicilor, deoarece li se înfigeau în armuri, stingherindu-le mişcările. Altele însă, mai bine țintite, erau fatale.
Când se lăsa amurgul, polonezii constatau descurajați că bătuseră şi în acea zi pasul pe loc, iar când ajungeau frânți de oboseală la corturile lor, descopereau deloc mulțumiți că proviziile li se împuținaseră.
Într-adevăr, cetele de jefuitori pustiiseră toată Țara de Sus, în care nu se mai găsea nimic de furat, cel puțin de-ale gurii. În timp ce oamenii din cetate puteau să mai reziste încă un an în spatele zidurilor, datorită proviziilor abundent stocate şi a fântânilor ce fuseseră săpate în interiorul fortăreței, în tabăra leşească foamea şi setea începuseră să secere vieți. Oștenii polonezi care supreviețuiau cumva acestor inamici necruțători, după ce abia închideau un ochi în timpul nopții fiind chinuiți de sete şi de ghiorăitul insistent al mațelor, se ciocneau în zori de o crudă realitate pentru ei, care îi demoraliza cu totul: aceea că tot ce dărâmaseră cu o zi înainte fusese reparat peste noapte.
Moldovenii lucrau la lumina lunii, astupând găurile şi fisurile din ziduri, fiecare dând o mână de ajutor la aceste lucrări, cu mic cu mare. De altfel, chiar şi în timpul zilei, cei care nu luptau de pe creneluri, adică femeile şi copiii, nu stăteau cu mâinile în sân, dimpotrivă, meştereau săgeți, aveau grijă de cei răniți, scoteau apă sau pregăteau mâncare pentru apărători. Având o bună organizare şi menținându-şi un moral ridicat, moldovenii rezistau cu succes asediului.
Mira luase parte cu mult zel la toate îndeletnicirile. Gătise, oblojise răniți, ba chiar luptase cot la cot cu bărbații. Dovedise o îndemânare deosebită în mânuirea arcului, săgețile ei nimerindu-şi în plin țintele. Ajutase şi la reîncărcarea tunurilor, în manevrarea cărora nu strica niciodată o pereche de mâini în plus. Curajul şi toate celelalte însuşiri pozitive pe care le poseda, precum şi dexteritatea cu care ducea la bun sfârşit orice sarcină, nu trecură neobservate. Toți o admirau. Toți se simțeau îmbărbătați la auzul vorbelor încurajatoare pe care li le adresa celor obosiți sau răniți. Dispoziția ei neobosită de a sluji, de a se pune întotdeauna la dispoziție, de a sări fără ezitare în ajutor, de a lua în primire fără cârteală treburi grele, de a lupta în rând cu bărbații, toate acestea făcură din Mira sufletul cetății. Femeile o lăudau şi o vorbeau de bine. Copiii o priveau ca pe o soră mai mare, iar când Mira nu se afla pe ziduri luptând, aceştia stăteau roată în jurul ei ascultându-i poveştile captivante sau cântecele duioase, în timp ce mâinile pline de vigoare ale Mirei pregăteau mâncare ori ciopleau vergele pentru săgeți.
Bărbații o acceptaseră cu toată inima în rândurile lor după ce Mira le dovedise că nu era capabilă doar în treburile femeieşti, ci şi în ale războiului. Bărbații mai vârstnici obişnuiau să spună „Dacă rezistă Mira, rezistă şi cetatea!”.
Cu ostaşii mai tineri Mira se comporta camaradereşte. Fiecare dintre aceştia din urmă spera ca, la un moment dat, după ce se isprăveşte totul, să devină pentru Mira ceva mai mult decât un tovarăş de luptă.
Mira le ghicea simțămintele, însă în mintea şi în inima ei nu era loc decât pentru un singur bărbat: cel fără de ajutorul căruia cine ştie unde şi în ce stare s-ar fi găsit, cel care sfidase moartea ca s-o scape de umilire, cel care se bătuse cu oameni ce ieri îi fuseseră aliați ca să o apere, oameni de care, într-un final, se lăsase prins ca să-i dea ei răgaz să scape.
Niciodată nu uită acea noapte tumultoasă, în care Conrad Sedzimir intrase, atât de eroic, în viața ei. Caracterul său nobil şi călduros, felul în care îşi deschisese inima față de ea povestindu-i, chiar dacă pe scurt, trecutul său, faptul că îi dezvăluise motivațiile care stăteau la baza acțiunilor radicale pe care le întreprinsese, precum şi maniera lui calculată de a se descurca în situații limită, toate acestea o cuceriseră. Vocea lui puternică asemenea tunetului, dar în acelaşi timp plăcută ca mierea, îi tot răsuna în gând. Mai cu seamă ultimele lui cuvinte dinainte de a fi arestat de oamenii lui Grodeck i se întipăriseră adânc în minte. El le spusese atunci: „Câinilor, doar un lucru mă mai poate îndupleca să mă predau vouă de bunăvoie în loc să-mi găsesc moartea înfruntându-vă chiar acum pe toți pentru câte răutăți ați comis: dacă o lăsați pe această fată nevinovată să plece liberă, fără să-i pricinuiți vreun rău, atunci, fie, faceți-mi orice va ordonat stăpânul vostru. În caz contrar, o voi apăra până-mi va crăpa sufletul, iar voi m-ați văzut deja la treabă şi ştiți ce vă aşteaptă, aşa că, nu fiți nesăbuiți, cumpăniți de două ori!”.
Datorită lui Conrad se afla Mira acum la adăpost, cu integritatea neştirbită. Polonezii răpiseră multe fete odată cu animalele pe care le furau de prin sate. De nu-i ieşea în cale Conrad Sedzimir, mai mult ca sigur că sfârşea precum una din acele nefericite. Pe lângă asta, felul deosebit în care acest om o privise și-i vorbise în acea casă, cuvintele dârze cu care îi obligase pe soldații trimiși să-i prindă să o elibereze, îi insuflaseră Mirei speranță. Îi dăduseră aripi să spere că, după câte nenorociri o tot aruncaseră de-a lungul timpului în ghearele disperării, poate că soarele se va înălța, în sfârșit, şi pe strada ei. Mama Mirei murise la naşterea fetiței, iar tatăl şi frații fetei pieriseră în bătălia de la Șcheia. Moartea îi luase tot ce era mai scump, îi înghițise pe toți cei pe care îi iubise. Acum, în scurtul timp cât fusese sub protecția lui Conrad Sedzimir, se ataşase de el și ajunsese să-l îndrăgească. Nu-i păsa că era polonez. Văzuse că era un om bun, un om cu principii, pe care nu şi le călca nici cu moartea suflându-i în ceafă. Și din nou, soarta i-l luase într-un chip nemilos. Oare cu ce greșise de își pierdea, atât de dureros, oamenii dragi inimii ei? Ce se întâmplase cu salvatorul ei? Era viu, era teafăr? Unde se afla acum? Se gândea şi el la ea, ori o uitase odată cu dramatica lor despărțire? Avea să-l mai revadă vreodată? Voia să-l găsească. Nu știa cum, dar hotărî că, indiferent cât de mult timp i-ar lua, avea să-l găsească.
Acestea erau gândurile ce o apăsau pe Mira, în timp ce se plimba, în liniştea nopții, pe zidurile fortăreței. Din când în când, întâlnea câte un străjer aflat în patrulare, care-i dădea bună seara. Mira îi răspundea absentă la salut.
Fata nu avea de unde să ştie că Sedzimir era pus în lanțuri, sub cerul liber, şi că amintirea chipului ei nu-l părăsea nicio clipă. Regele hotărâse că Sedzimir era vinovat de înaltă trădare, precum şi de răzvrătire şi nesocotire a ordinelor venite din partea Măriei Sale. Martori mincinoşi contribuiră la cumplita sentință pe care regele i-o dădu lui Conrad: întreaga lui avere şi toate pământurile sale urmau să fie confiscate, iar el avea să putrezească pentru tot restul vieții în temniță. Până la finalizarea campaniei, Conrad avea să fie încătuşat şi păzit cu străşnicie, iar cei care numai vor încerca să-i vorbească, darămite să-l elibereze, vor plăti scump.
Albert, la acel moment încă pe deplin convins de victorie, avu grijă ca, din locul unde avea să fie ținut, condamnatul să poată vedea întreaga desfășurare a asediului, gândindu-se că astfel i-ar pricinui o și mai cumplită suferință, silindu-l să vadă cum cei în ajutorul cărora sărise erau stârpiți de pe fața pământului.
Era evident că Sedzimir nu scăpase de ce se temuse. Bieții lui țărani! Plăteau pentru că el, stăpânul lor, luase partea celor oprimați. Conrad se gândise la cum ar proceda în cazul în care era făcut prizonier de moldoveni, dar nu luase în calcul posibilitatea de a fi condamnat de propriul rege. Îi veni în minte gândul că, dacă nu și-ar fi purtat în acea noapte hotărâtoare patrafirul cu blazon, nu ar fi fost recunoscut niciodată de către polonezi, aflându-se în spatele armurii, cu fața ascunsă de viziera coifului. Însă știrea că unul dintre cei mai proeminenți șleahtici din Polonia îngroșase rândurile inamicului, doborându-și propriii camarazi, le dăduse acestora de zece ori mai multe puteri pentru a-l urmări ca să pună mâna pe el.
Cu toate acestea, în scurt timp Regele uită de Conrad Sedzimir. Preocupări mai serioase îi înlocuiseră gândurile răzbunătoare. Armata lui se împuțina pe zi ce trece din cauza foamei, a setei şi a defensivei eficiente conduse de garnizoana din cetate.
Albert vedea cum propriii săi oameni, cărora le promisese o izbândă ușoară și o pradă grasă, își mâncau mârțoagele ori își fierbeau încălțările de piele sau hamurile cailor ca să mai apuce următoarea zi, iar murmurele lor ce se întețeau pe zi ce trece nu puteau fi decât de rău augur: răsăreau germenii unei răzmerițe.
Nimeni nu mai voia să lupte. Prea slăbiți ca să mai încerce să ia cu asalt meterezele, polonezii constatară terifiați că, încet-încet, rolurile se inversaseră: ei nu mai atacau, ci erau atacați! Regele polon primi de la generali rapoarte care susțineau că, de când ofensiva slăbise, moldovenii din cetate începuseră să se plimbe aparent fără nicio grijă pe ziduri, în văzul trupelor leșești, cu dăraburi de pâine și hălci de carne, din care mușcau cu asemenea poftă, încât moralul și așa scăzut al soldaților se frânsese cu totul. Unii înnebuniră. Conform altor rapoarte ulterioare, cete de moldoveni ieșeau ziua-n amiaza mare din cetate, prin locuri numai de ei știute, și băteau iureșuri grăbite în tabăra leșească după care se retrăgeau fulgerător în dosul zidurilor, prin aceleași locuri pe unde ieșeau.
Albert își mușca buzele. Încerca frica pentru prima oară, o frică amestecată cu furie oarbă, amestec ce se răsfrânse distructiv asupra sănătății sale. Mai mult, primise de veste că mixta oştire condusă de însuşi Ştefan se apropia vertiginos de Suceava.
Simțind că Voievodul îl lăsase dinadins să asedieze fortificația invulnerabilă pentru a-i slăbi forțele şi pentru a-i da, la momentul cuvenit, lovitura de grație, Albert consimți la 18 octombrie 1497, împresurat fiind de oamenii lui Ştefan, să înceapă tratativele cu acesta.
Negocierile au fost mediate de Voievodul Transilvaniei Bartolomeu Dragffy. Prin acesta, Ştefan îl soma pe regele Poloniei să ridice asediul Sucevei şi să se întoarcă acasă, garantându-i că nu-l va ataca pe drumul de întoarcere. Dar avea şi el o condiție. Oştirea leşească trebuia să o apuce pe acelaşi drum pe care venise, adică pe acel drum care trecea prin satele pe care le pârjolise fără milă. Dacă Albert o lua pe altă cale decât pe cea stabilită, pentru a jefui alte aşezări ca să-şi hrănească armata decimată de nefasta expediție, moldovenii aveau să-l petreacă în aşa fel, ca acesta să nu uite niciodată cum sunt pedepsiți în Moldova musafirii nepoftiți. Silit de împrejurări, Ioan Albert jură că se va conforma cerințelor lui Ştefan.
Timp de câteva zile, moldovenii din cetate urmăriseră de pe parapete, triumfători şi cu sufletele pline de bucurie, cum armata asediatoare ridica tabăra pentru a se întoarce acasă. Soldații polonezi erau terminați. Înhămară anevoie caii la tunuri, legară unul de altul carele pe care le umpluseră cu răniți şi bolnavi şi porniră spre Polonia.
Mira era bucuroasă şi tristă în acelaşi timp. Pe deoparte, era fericită că ținuseră piept asediului şi că țara ei era în sfârşit, părăsită de cotropitori, însă pe de altă parte era abătută pentru că nu ştia ce se întâmplase cu Sedzimir şi dacă acesta mai trăia.
Regele Albert, după cum se și așteptase Domnitorul Ștefan, nu-şi ținu cuvântul şi porni pe alte drumuri decât pe cele pe care venise, îngăduind soldaților săi să prade şi să dea foc țarinilor pe care le întâlneau pe drum. Hărțuiți de foame şi de sete, aceştia se arătară de zece ori mai cruzi cu puținii localnici pe care i-au găsit, înfăptuind la întoarcere fărădelegi şi mai îngrozitoare decât cele de la venire. Încetiniți de faptele lor devastatoare, într-o săptămână încă nu ajunseseră la Cernăuți.
Nu e nevoie să menționăm că Sedzimir asista indignat şi neputincios la scenele revoltătoare ce aveau loc în tabăra poloneză. Era și el slăbit. Pe durata asediului, rezistase doar datorită constituției sale viguroase și de pe urma resturilor aruncate rareori de vreun oștean mai milos. Când asediul fu ridicat, unii căutară să-l omoare, considerând că era mai simplu să-l pedepsească chiar acolo pe trădător, decât să-l țină în viață doar ca să-l arunce în temniță când ajungeau în Polonia, unde ar fi murit oricum, într-un final. Craiul Albert avea însă o altă părere. Îl cruță pentru că știa moldovenește, iar asta, gândea el, „Ne-ar folosi atunci când vom prinde moldavi pe drumul de întoarcere, ca să aflăm pe ce căi s-o apucăm și pe unde mai putem dibui sate”.
Zăcând înlănțuit într-o căruță, printre alți suferinzi, Conrad nu se îndoia că Ştefan pregătea o lovitură mortală lui Albert, acestui om josnic care, credea el, era o greşeală abominabilă pe fața pământului. În acelaşi timp, se întreba dacă frumoasa Mira reuşise să se pună la adăpost. Nu ştia dacă pe parcursul asaltului Sucevei fata se găsea în cetate sau în vreun alt loc dosit, totuşi spera din tot sufletul că era bine.
O plăcuse de la prima vedere. Mira deşteptase în el atâtea amintiri frumoase legate de clipele lungi petrecute cu mama sa pe parcursul anilor vieții acesteia. Mira avea, practic, aceeași fire pe care o cunoscuse Sedzimir în persoana mamei lui. Era o luptătoare, văzuse doar cum se opunea acelui polonez. Cu Sedzimir însă, se arătase blândă. Conrad îi resimțea până acum strângerea mâinii din noaptea în care-l călăuzise spre casa ei pentru a-l adăposti, o strângere pe cât de fermă, pe atât de mângâietoare. Îi remarcase privirea puțin timidă, dar plină de afecțiune şi de încredere pe care i-o arunca. Observase durerea de pe chipul ei când fuseseră despărțiți şi îşi dădu seama că ocupase un loc special în inima ei.
Între timp, oastea craiului Albert intrase în valea unui râuleț mic de tot, Derehliu, vale străjuită de-o parte şi de alta de o pădure deasă şi întunecată. Potecile înguste şi terenul accidentat dădeau de furcă soldaților călări ce-şi croiau drum printre arborii crescuți unu-n altul. Caii abia mai opinteau căruțele şi tunurile grele, care se înțepeneau la fiecare hop, cu osiile cramponându-se încontinuu, spre marea nemulțumire a oştenilor care depuneau eforturi supraomenești ca să le treacă prin acele drumuri neumblate.
După jumătate de zi de marş prin acele locuri sălbatice, ariergarda oştirii, alcătuită din cavalerii teutoni, infanterie şi căruțe pline cu răniți, printre care se afla şi Conrad Sedzimir înlănțuit, fu atacată brusc de către moldovenii ieşiți ca din pământ, din ambele laturi ale pădurii.
Atacul fu atât de neaşteptat şi atât de crâncen, încât soldații nici nu apucaseră să-şi tragă spadele. Săgețile vâjâiau din ascunzişuri, buzduganele răzeşilor se abăteau cumplit asupra inamicilor care cădeau ca muştele.
Un corp de cavalerie format din călăreți în armuri complete fu trimis să respingă atacul împotriva ariergardei. Însă imediat cum aceştia ajunseră la locul bătăliei, moldovenii se retraseră iute în bezna codrilor, lăsând în urma lor un morman de leșuri.
Brusc, asupra capetelor cavalerilor năuciți începură să cadă din senin arțarii, stejarii şi fagii pădurii. Parcă se prăbuşea cerul peste ei. Întreaga oaste leşească, desfăşurată într-un şir lung prin albia râulețului, fu în scurt timp secționată de trunchiurile groase ale copacilor doborâți. Valea se umplu de nechezatul cailor deşeuați şi de urletele polonezilor striviți de greutatea arborilor.
Cavalerii ce scăpară nestriviți de copacii masivi erau fie prinşi de lațurile pe care moldovenii le aruncau cu dibăcie de pe maluri, fie dărâmați la pământ de săbiile şi de topoarele lacome de răzbunare ale boierilor şi răzeşilor, ce-şi înnoiseră ofensiva dintr-o parte în alta a văii. Căzuți la pământ, nu mai izbuteau să se scoale de jos din cauza platoşelor împovărătoare iar moldovenii, tăbărând asupra lor cu chiote războinice, îi legau fedeleş.
Ce mai rămâne de spus? În urma luptei dure şi sângeroase, soldate cu victoria absolută a moldovenilor, o mulțime de nobili polonezi şi cavaleri teutoni fură făcuți prizonieri. Regele Albert însuşi abia scăpă cu fugă. Mânios că fusese pedepsit atât de crunt în Codrii Cozminului, la ieşirea din Țara Moldovei dădu foc unei pădurici de lângă Prut care arse până-n rădăcini, fiind toamnă târzie şi multă frunză uscată pe jos. Întors acasă, regele Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca fiind „regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți”.
Moldovenii se aleseră cu pierderi minime în timpul crâncenei încleştări. Surpriza cea mare a bătăliei au fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov şi Sandomir pe care le capturaseră. Ştefan, aflând de cea din urmă stricăciune a craiului Albert, anume păduricea arsă de acesta ca răzbunare, porunci ca prinşii leşi să fie înjugați la pluguri ca să are atât acel loc încenuşat, cât şi pădurea Cozminului, tăiată din cauza lor. Moldovenii aveau să semene ghindă în brazdele trase de leși, reclădind la marginea țării falnicele dumbrăvi care-i adăpostiseră şi-i apăraseră de atâtea ori.
Printre nobilii înhămați la jug se număra şi Sedzimir, care scăpase ca prin urechile acului din măcel, reușind să se ascundă sub o căruță. Întâmplarea făcu să împartă jugul chiar cu Grodeck, cel pe care, cu luni în urmă, îl urâse de moarte. Acum îi inspira milă. În timp ce Grodeck și restul prizonierilor strigau de durere în urma loviturilor de bici și a împunsăturilor de țepușă primite din partea moldovenilor care-i supravegheau, Conrad îşi păstrase o atitudine demnă, îndurând cu bărbăție durerea și încercând, pe cât putea, să ușureze din povara tovarășului de suferință.
Într-o noapte rece și umedă, în timp ce, dârdâind, încerca să ațipească măcar pentru câteva clipe, Conrad deschise ochii simțind o atingere fină pe față şi mare îi fu mirarea când o văzu înaintea lui pe Mira în carne şi oase.
Bucuria amândurora era de nedescris. Nu vorbiră, nu era nevoie, se înțelegeau din priviri. Mira se ținuse după oastea lui Ştefan, sperând să-i dea de urmă lui Conrad, dacă acesta supraviețuise. Şi-l găsise! Acum era rândul ei să-l scape de propriii compatrioți.
Îi reteză legăturile cu un pumnal şi îl apucă de mână, ca altădată, în timp ce-l călăuzea cu grijă printre santinelele ce dormitau.
Pe când se furișau încă, Sedzimir se gândi: „Mama mea, neavând la ce să se întoarcă în Moldova, l-a însoțit pe tatăl meu în Polonia. Acum pe mine nu mă mai legă nimic de Polonia, prin urmare voi face din țara mamei mele noul meu cămin”.
Prinzând pentru o clipă privirea cuprinsă de emoție a Mirei, își completă vesel, gândul: „Voi face din țara mamei mele noul meu cămin, iar Mira îmi va fi tovarășă de viață!”.
O strângere a mâinii veni din partea fetei, parcă pentru a-i confirma că și ea era de acord cu hotărârea lui.
Pentru a doua oară de când se întâlniseră, Conrad şi Mira se pierdeau în întunericul nopții.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!