Norocel Buhăescu intră supărat în apartamentul său. Era marţi şi avusese o zi proastă la serviciu. Lucra de mai mulţi ani într-o firma de publicitate, iar în şedinţa operativă de dimineaţă, directorul urlase la toţi angajaţii compartimentului de creaţie, total nemulţumit de activitatea lor.
- Aţi uitat că avem termen de predare peste două zile a draftului reclamei pentru firma de aviaţie "The Condor Still Flying"? Până mâine dimineaţă, la prima oră, vreau să am un slogan bun pe masă! - încheiase directorul, fulgerându-i cu privirea pe toţi, însă Norocel se simţise imediat ca un paratrăznet prin care se descărcaseră cu zgomot zeci de mii de volţi.
Acasă găsi pe masa din bucătărie un bileţel scris de soţia sa: "Am plecat cu mama la cabana de pe Dealul Mare. Mănâncă ce găseşti prin frigider. Lili. P.S. Nu uita să arunci la container pungile cu gunoi, că s-au umplut toate, şi să-mi cumperi de la magazinul din colţ un litru de lapte de migdale." . "Bine că nu vrei lapte de pasăre...", mârâi Norocel. Cabana se afla pe un deal, cu acces auto pe un drum neamenajat, impracticabil când ploua torenţial, într-o zonă fără semnal de telefonie mobilă sau internet. "Chiar acum v-aţi găsit să mergeţi, panseluţelor, când se anunţă ploi şi vijelii.", se gândi Norocel, în timp ce pregătea pungile cu gunoi menajer, cu hârtie şi cu plastic. Se hotărî să le ducă la containere înainte de a începe ploaia, dar înainte scoase din frigider o doză de bere şi o bău tacticos.”Pâine lichidă!”, gândi el, ieşind cu grijă pe uşă, ca să nu scape vreo pungă pe jos sau, Doamne fereşte!, telefonul mobil, de care nu se despărţea niciodată. Norii negri acoperiseră cerul şi tunetele anunţau ameninţător furtuna.
Aruncă prima dată punga de gunoi menajer într-unul din containerele negre de plastic plasate într-un şir de boxe construite din profil de metalic şi plastic. Ploaia începuse deja, cu o intensitate care creştea rapid iar vântul se zbuciuma şi el. Norocel se grăbi spre containerele semiîngropate pentru colectare selectivă. Unul era destinat colectării hârtiei şi cartonului, unul pentru sticlă şi unul pentru plastic şi metal.
Containerelele aveau o parte supraterană în formă de trunchi de con cu baza mare în sus, cu înălţimea de aproximativ un metru, din elemente de plastic gros, peste care era plasată o calotă sferică turnată din plastic, cu armătură metalică, cu înălţimea de 20-25 centimetri, care era prevăzută cu un capac rabatabil peste o zonă circulară în care era decupată o fantă, prin care se puteau introduce deşeurile, şi un inel central de ridicare. De partea inferioară a calotei, cu un diametru de aproximativ un metru şi jumătate, era prins un sac mare de polietilena cu o adâncime de de aproximativ 3 metri, prevăzut cu un sistem de deschidere a fundului sacului, acţionat cu o frânghie de la distanţă, când sacul era ridicat pentru golire.
Dupa ce reuşi, cu oarecare efort, să vâre punga cu hârtie în containerul corespunzător, Norocel, plouat bine, se duse la containerul pentru plastic şi încercă să introducă punga cu ambalaje de acest tip, destul de voluminoasă, în fanta mărită de cineva faţă de dimensiunea iniţială. Punga îndărătnică nu voia să intre, aşa că fu nevoit să îşi folosească ambele mâini, dar, când aceasta, vrând-nevrând, alunecă în sfârşit în interior, fatalitate!, odată cu ea se duse şi telefonul mobil pe care bărbatul îl avea în mâna stângă. Norocel, turbat de furie, se uită imediat în container, dar nu putu să-şi vadă telefonul, care, probabil, îşi continuase coborârea spre fund printre deşeurile de plastic. O lungă listă de înjurături colorate îi defilă prin minte, în timp ce ploaia îl uda tot mai tare. Dupa ce se mai linişti, îşi aminti că, în fiecare săptămână, miercurea dimineaţa venea camionul care golea containerul cu deşeuri de plastic. Acest lucru îl făcu să se hotărască să intre, cu orice preţ, în container pentru a-şi recupera Ifonul, pe care dăduse o grămadă de bani. Privind înăuntru, aprecie că distanţa până la deşeuri era de peste un metru şi jumătate, aşa că se gândi că, la înăltimea lui de 1 metru şi 75 de centimetri, se poate descurca. Norocul a fost că fanta fusese largită într-o parte şi că el era destul de suplu, dar, în final, a fost nevoie să-şi descopere şi unele abilităţi de contorsionist pentru a se vedea intrat.
Îşi dădu drumul înăuntru cât putu de încet, dar peturile de plastic se dovediră uşor deformabile, aşa că Norocel se afundă brusc aproape o jumătate de metru şi se dezechilibră, depărtându-se de gura de intrare prin care ploua tot mai tare. Nici nu apucă să se sprijine de o margine că, brusc, se trezi în întuneric, când o rafală extrem de puternică de vânt împinse violent capacul containerului închizându-l cu zgomot. Norocel ridică o mâna sus, mişcând-o şi lateral, dar îşi dădu repede seama că nu are şanse să ajungă la gura de ieşire. Încercă să sară de cateva ori, dar efectul nu a fost cel scontat, întrucât picioarele i se afundară tot mai mult. „ Iată-mă îngropat de viu ca Radames, numai ca Aida mea e în vârful dealului.”, făcu el haz de necaz. Resemnat şi respirând tot mai greu, se aşeză şi se spijini de zona laterală. Trebuia să reziste până dimineaţă în acest loc minunat...
...Norocel se trezi buimac. Simţi că este ridicat încet, într-un zgomot asurzitor de motor turat şi un miros de fum înecăcios. Spaima îl făcu să-şi aducă aminte în câteva secunde unde se afla.
- Bun aşa! Dă la stânga!- se auzi o voce de undeva de jos.
Norocel simţi că sacul uriaş de polietilenă în care se găsea se deplasează lateral şi se balansează uşor în aer, apoi brusc sub el se cască un hău. În cădere un picior i se agăţă în fundul acum deschis al sacului şi, deşi rămase suspendat cu capul în jos, se bucură că nu căzuse direct în bena metalică a autoutilitarei care colecta deşeurile.
Muncitorul care actiona frânghia de deschidere, un bondoc mic şi negricios, simti şocul şi, când îl văzu pe Norocel atârnând de sacul de polietilenă, se sperie şi căzu în fund, într-o baltă, răcnind:
- Staai, Jăneleee!
Conducătorul auto, care manevra şi braţul ridicător al autoutilitarei, opri manevra intrigat:
- De ce urli aşa, Tarzane?
- A... a căzut un om din sac!, bâgui Tarzan de jos.
- Ai băut tu aseară prea mult şi acum nu te ţii pe picioare, alcoolist nenoro... începu să se răstească la el Janel, dar se întrerupse, fiindcă din benă se auzi soneria unui telefon.
Norocel, care ajungea cu mâinile aproape de fundul benei, scotoci prin deşeurile de plastic şi, ghidat de sonerie, îşi recuperă telefonul. Îl apela chiar directorul, aşa că, neavând ce face, răspunse:
- Să trăiti, domnule director!
- Salut, Norocele, ce faci, te legeni încă în scutece? Când o sa fii şi tu un om cu picioarele pe pământ ca toată lumea? De ce n-ai ajuns la serviciu?
- Sunt prins în trafic, destul de rău, dar ajung imediat, numai să scap de aici!
- N-am timp de aşteptat, ştii foarte bine. Spune-mi, te-ai gândit la un slogan, cum v-am spus ieri?, i-o reteză directorul.
- Sloganul... Da, toată noaptea m-am gândit, şefu’, doar la slogan. Vi-l spun când ajung la birou.
- Nu, nu, nu... Spune-mi-l acum. Că astea, ale ceilorlalţi colegi ai tăi sunt apă de ploaie. Ia s-aud!
Norocel, cu sângele în cap şi cu ochii bulbucaţi, rosti o frază care părea că cineva i-o şopteşte la ureche:
- Chiar dacă simţi că ai ajuns cel mai jos cu putinţă, nu dispera, de aici poţi doar să urci!
- Excelent, Norocel, aşa te vreau, creativ! Bă, vezi că, dacă-ţi pui capul la contribuţie, poţi scoate ceva din el? Să treci pe la mine, când ajungi la birou. O să-ţi dau un bonus pentru ideea asta, încheie directorul.
Abia apucă Norocel să închidă telefonul că primi un nou apel. Era Lili, soţia lui.
- Norocel, abia acum am semnal. De ce nu răspunzi imediat când te sun? Ai dus gunoiul?
- Da, dragă, şi încă cum...
- Lapte de migdale mi-ai luat?
- N-am apucat, dragă, am fost foarte prins cu câteva chestii complicate...
- Ştiu eu ce chestii te ţin pe tine ocupat: dozele de bere. Norocul tău că nu sunt acasă, mototolule!