Și în chioșc, fanfara cânta


Sunt artistă, născută și crescută într-o familie de artiști. Mi se pare, așadar, firesc ca multe din lucrurile pe care le văd în jurul meu să le văd transfigurate printr-o concepție artistică proprie.
Un bun exemplu ar putea fi fotografia mea dintr-un chioșc vechi de lemn. Nu știu prin ce întâmplare am ajuns acolo dar am simțit nevoia să imortalizez momentul cu speranța că în viitor voi înțelege de ce.
Explicația a venit chiar în timp ce mă întorceam spre casă. Chioșcul era în partea din spate a unui parc frumos, dar nu foarte aglomerat. De undeva s-a auzit umbra unei melodii, prea depărtate ca să o pot recunoaște, dar parcă un declic s-a produs în mintea mea. Cum am participat la atâtea concursuri, s-a întâmplat ca, la un moment dat să fiu în sala unde se cântau câteva romanțe vechi. Nu eram foarte atentă la fetele care cântau, fiindcă mă gândeam la piesa care trebuia să o interpretez eu, dar se pare că una dintre ele mi-a rămas în minte. Era un cover după o romanță a Ioanei Radu, „Și în chioșc, fanfara cânta”. Nu credeam că îmi voi reaminti vreodată versurile de început, dar se pare că ceva din nostalgia acelor versuri m-a impresionat:
„Uneori, când gândul îmi zboară,
Peste ani, departe-n trecut,
Ma vad iar în parc, într-o seară,
Ochi in ochi cu un necunoscut.
M-a privit și a dat sa tresară,
Mi-a zâmbit și-apoi a trecut,
Lângă noi un castan, floarea și-o scutura
Și-n chioșc, fanfara cânta.”
Chiar în timp ce mi le reaminteam, parcă am fost luată pe sus pe aripi de îngeri și purtată cu o sută de ani în urmă, în perioada interbelică a secolului trecut. Lumea era fericită și fără griji convinsă că războiul care tocmai se sfârșise avea să fie ultimul. Tinerii se plimbau fericiți pe aleile parcului, castanii își scuturau florile deasupra lor, iar fetele zâmbeau cochete privind printre gene la băieții care roiau în jurul lor.
Conform unei vechi tradiții în chioșcul de lemn fanfara cânta la fel ca în fiecare duminică după amiază. Părea că toată lumea era fericită și trăia după principiul roman „Carpe diem” – ” Trăiește clipa”
Mi se părea că sunt una dintre fetele care se plimbă nepăsătoare pe aleile parcului, săltând ușor în mers pe ritmul melodiei cântate de fanfară.
Apoi am ajuns la ieșirea din parc și îngerii m-au lăsat jos de pe aripile lor, iar eu am reintrat în trepidația obișnuită a zilelor noastre din secolul vitezei.
*
Așa se explică fotografia mea din vechiul chioșc de lemn, și poate tot așa se explică și ușoara tristețe care mi se zărește pe față. Am conștientizat faptul că sunt nostalgică după niște vremuri pe care nu le-am trăit niciodată. Când o privesc mai atentă am impresia că în spatele meu, nevăzuți ca niște fantasme de abur, membrii unei vechi orchestre cântă în surdină.
Mă bucură totuși faptul că am trăit, fie și în imaginație, un astfel de moment fiindcă acum sunt sigură că în orice moment există cel puțin un om care are în minte un chioșc vechi în care o fanfară cântă.