agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-11-03 | | Conversație la o cafea Aș fi vrut să folosesc pentru acest text titlul „Conversație la catedrală”, la fel cum se numește romanul lui Mario Vargas Llosa, dar nu am făcut-o din cel puțin două motive. În primul rând, nu-mi place ideea să mă folosesc de gloria unui confrate care e cu mult mai cunoscut decât mine pentru a atrage atenția asupra mea, iar în al doilea rând cafeneaua „Flora”, unde s-au petrecut lucrurile, nu seamănă deloc cu cafeneaua sordidă din romanul lui Llosa. Cafeneaua „Flora” nu era deloc o crâșmă mizeră precum cea din roman, dimpotrivă, era un local minunat. Era așezată la marginea orașului într-un cartier select. Patronul ei era Cornel, un fost coleg de liceu de-al meu și parcă știa intuitiv că simplitatea este mama eleganței. Din acest motiv a încercat să construiască un decor cât mai simplu, minimalist aproape, iar rezultatul era unul pe măsură. Interiorul era mobilat cu gust și eleganță, dar pe mine m-a atras întotdeauna mai degrabă terasa, pentru că acolo îmi făceam veacul atunci când vremea îmi permitea. Castanii precis nu-i plantase Cornel, dar s-a folosit cu ingeniozitate de ei așezând strategic câteva măsuțe în jurul fiecăruia. Se crea astfel un minunat efect de intimitate, sporit de lampadarele cu lumină discretă care străjuiau fiecare masă. Iar pentru a spori intimitatea, fiecare lampadar era prevăzut cu un întrerupător care putea fi acționat atunci când se ajungea la o discuție mai apropiată. Un romantism discret se instala de la sine și făcea ca fiecare cuplu să se simtă atunci parcă singur pe lume. Personalul era perfect instruit și nu apărea pe neașteptate să întrerupă astfel de momente. Iar prețurile destul de piperate selectau de la sine clientela și îi eliminau din start pe cei dornici de distracție ieftină. O muzică discretă și de bună calitate se auzea pretutindeni la un nivel care permitea purtarea discuțiilor pe un ton normal. Îmi aduceam aminte că mereu stingeam lampadarul de deasupra noastră și îi arătam Evei stelele care clipeau discret printre frunze. Uneori când aveam noroc, puteam zări și luna deasupra noastră, dar gândindu-mă retrospectiv se pare că nu o interesau nici stelele și nici luna, cât mai ales cardul meu și disponibilitatea mea de a-i face cadouri în contul viitoarelor drepturi de autor comune. Într-adevăr, m-am simțit bine mereu acolo, chiar și atunci când Eva întârzia exagerat, la fel ca în seara asta. De fapt, aproape ca mereu în ultimele seri, când găsea câte un pretext să întârzie sau chiar să nu mai vină deloc, așa cum se părea că se va întâmpla în seara asta. Îmi spuneam că poate chiar are probleme și că nu are nicio legătură cu faptul că în ultimul timp nu am mai răspuns chiar așa de prompt la dorințele ei financiare. Cumva a simțit că după inelul cu diamant pe care i l-am cumpărat la începutul lunii finanțele mele s-au cam apropiat de capăt. Eram conștient de asta, dar parcă nu am putut să o refuz când mi-a spus de inel, deși aveam o vagă bănuială că așa se va întâmpla pe urmă. Nu prea conta, deși îmi făcusem o mulțime de proiecte în legătură cu ea. Poate că mă entuziasmasem cam mult și cam repede, dar așa era firea mea și nu prea mă puteam schimba. Picolița care avea raionul unde se afla și masa mea s-a apropiat discret, când a văzut că paharul cu martini mi s-a golit. —Vă mai aduc un pahar? a întrebat ea încet. Am privit la ecusonul ei. O chema Selena, așa că am încercat să personalizez discuția: —Un pahar și încă o cafea te rog, Selena. Era o fată drăguță, cu un păr castaniu și doi ochi blânzi care mi s-a părut că mă priveau cu o urmă de milă și chiar un pic de duioșie. Dar după două pahare de martini chiar și luna te poate privi cu duioșie, mai ales dacă ești o fire sensibilă și înclinată spre romantism, ca mine. Mai discutasem de câteva ori cu ea în celelalte seri când Eva întârziase sau nu venise deloc, așa că nu m-am mirat când m-a întrebat destul de familiar: —Nu este prea târziu pentru încă o cafea? —Nici vorbă, Selena, fiindcă am de gând să stau până târziu, să scriu. Știa că sunt scriitor, îmi spusese despre colega ei de la cămin că era ahtiată după scrierile mele SF și a promis că va încerca să citească și ea, deși literatura SF nu o atrăgea deloc. —Atunci se explică, a spus ea și a plecat să îmi aducă comanda. Când a venit cu cafeaua și cu paharul de martini a întârziat iar lângă masa mea, ca și cum ar fi vrut să mă întrebe ceva și nu îndrăznea. —Spune, am îndemnat-o eu. Simt că vrei să mă întrebi ceva. Avea o uniformă drăguță, care îi punea în evidență frumusețea și tinerețea și, după ce a mototolit puțin șorțulețul alb, și-a făcut curaj și a întrebat: —Fata aceea cu care vă tot întâlniți... —Eva, am spus eu. —Da, Eva, am auzit că așa o numiți când vorbiți cu ea. În ultimul timp nu prea mai vine sau vine târziu și stă foarte puțin. V-ați certat? Am privit-o lung și poate că i s-a părut că vreau să-i fac vreun reproș, fiindcă și-a cerut imediat scuze. —Stai, stai așa, Selena. Tu ai crezut că este iubita mea? —Păi, a spus ea nehotărâtă, din ce alt motiv v-ați întâlnit de atâtea ori aici? Mda, avea și ea dreptate că se puteau interpreta și așa întâlnirile mele cu Eva într-o localizare atât de romantică. M-am grăbit să o lămuresc: —Selena, pe Eva am cunoscut-o prin intermediul unui prieten. Poate știi că este top-model și are un program destul de încărcat, ca să nu mai vorbesc de viața ei tumultuoasă. M-am gândit că dacă o conving să îmi povestească câteva din aventurile ei și mă mai lasă să folosesc și fotografia ei pentru copertă, voi reuși să scriu un roman de dragoste, fiindcă văd că în ultimul timp cam așa ceva se caută. Eram un bun observator al firii umane și parcă mi s-a părut că oftează ușurată, așa că am continuat. —Sincer să fiu, mi s-a părut interesată mai ales când i-am promis că îi voi ceda ceva din drepturile de autor și eventual în avans. Am fost cam dezamăgit de latura asta mercantilă a sufletului ei, ca să nu mai zic că tot ce îmi povestea despre viața ei mi se părea inventat și cusut cu ață albă. Iar după ce acum câteva zile i-am făcut cadou un inel cu diamant la care ținea foarte mult și i-am spus că de la mine nu mai vede niciun cadou și niciun ban până nu apare cartea, a început să mă ocolească. A oftat parcă și mai ușurată și a vrut să plece, dar eu am rugat-o: —Sunt multe de spus, Selena, și cum tot nu ai clienți, mă gândesc dacă nu ai putea sta la masă să discutăm mai multe. Mi-ar face plăcere să fiu la masă, chiar și pentru câteva minute, cu zeița lunii. Știi că așa se numea zeița lunii în mitologia romană? —Știu, bineînțeles că știu și aș lua loc cu plăcere, dar, știți, politica firmei este ca personalul să nu intre în relații prea familiare cu clienții. L-am văzut cu coada ochiului pe Cornel cum intră chiar atunci pe poarta grădinii și am întrebat-o: —Dar dacă l-aș ruga pe patronul tău să te lase, atunci ai lua loc. L-a văzut și ea pe Cornel și a făcut un gest de refuz: —Nu, nu, vă rog. Este un domn foarte de treabă, dar nu faceți așa ceva. Nu aș vrea să se supere. Cornel trecea cu pas grăbit spre intrarea în cafenea, fără să se uite în stânga sau în dreapta. L-am strigat și i-am făcut cu mâna: —Cornele! Vrei să vii până aici? A privit spre mine și a făcut ochii mici fiindcă stinsesem becul de la lampadar și eram oarecum în penumbră. Abia când s-a mai apropiat m-a recunoscut și m-a luat în brațe. —Virgile, tu ești? Doamne ce te-ai mai îngrășat! au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat. —Iar tu ai mai chelit! Am încercat eu să nu mă las mai prejos, deși nici vorbă de așa ceva. A tras un scaun și s-a așezat lângă mine, apoi m-a bătut pe umăr: —Doamne câți ani sunt de când nu ne-am văzut? —Vreo cinci? Sau poate șase, am răspuns eu. L-am privit zâmbind și am adăugat: am auzit că ai ajuns un prosper om de afaceri. Două cafenele, un restaurant celebru și un lanț de magazine. Nu păreai așa de descurcăreț în liceu. —Eh, nevoia te învață, a zis el și s-a ridicat în picioare. Scuză-mă că nu pot rămâne mai mult, dar am o grămadă de treabă pe cap. —Ok, poți să pleci, o să îmi țină de urât Selena și chiar voiam să te rog ceva. —Spune, te rezolv cu orice! Selena făcea semne discrete și disperate să nu zic nimic, dar nu aveam de gând să mă opresc, așa că am continuat: —Selena mi-a spus că politica localului interzice personalului să ia loc la masa clienților, dar dacă tot nu are clienți, aș vrea să o lași să facă o excepție cu mine. Cornel s-a încruntat și a privit mustrător spre Selena, iar eu m-am grăbit să intervin: —Ea nu are nicio vină și mi-a explicat clar că nu se poate. —Păi așa cum a spus și ea, am stabilit o politică a localului și ar trebui urmată de toată lumea, fiindcă dacă fac o excepție pe urmă vor dori și alții, așa că... mă înțelegi, nu-i așa? Mi-am mușcat buzele încercând să nu zâmbesc, fiindcă știam sigur că nu o să-i convină ce voi spune, dar prea puțin îmi păsa: —Știi, Cornele... și politica Liceului TitusMaiorescu prevedea ca elevii să nu copieze la teze și la extemporale și totuși în toți cei patru ani nu a fost un singur extemporal la mate sau la fizică în care să nu copiezi pe rupte de la mine. A ridicat mâinile a deznădejde în sus și a zis: —Doamne cum mai știi tu să îmbârligi oamenii. Credeam că numai în romanele tale faci asta, dar văd că aplici aceleași tactici SF și în viața de zi cu zi. S-a întors spre Selena și i-a spus: —Bine, domnișoară, poți să iei loc, dar numai dacă îți face plăcere, nu din obligație, așa să știi. Și eventual în partea mascată dinspre copac, să nu te vadă foarte multă lume totuși. Și te mai rog să ai grijă, fiindcă sub mutra asta de pisică blândă se ascunde un mare cuceritor. În liceu mă lăsa să copiez la teze, dar îmi sufla toate fetele frumoase cu poeziile lui. —Mulțumesc, Cornele! Am spus eu în urma lui. În timp ce se depărta, i-am strigat: —Nu uita să-l anunți și pe șeful de local de înțelegerea noastră! M-am întors spre Selena și am poftit-o să ia loc pe scaunul din fața mea: —Sper ca pentru un capriciu de-al meu să îți fac cine știe ce rău. Chiar nu aș vrea asta. —Nu vă faceți probleme, îmi place serviciul de aici fiindcă este lume liniștită și discretă, dar dacă trebuie să plec am unde să o fac chiar și mâine. —Te iau eu secretară, am blufat eu! —Tocmai ați spus că Eva v-a lăsat falit! —Da, dar norocul scriitorilor este atât de schimbător, încât nu știu ce mă poate aștepta mâine. Uite, am scris câteva scenarii și mâine poate fi cumpărat unul de vreo mare casă de filme. A privit la mine și s-a încruntat: —Domnule Virgil, vă par chiar atât de naivă? Am zâmbit și am întins mâinile peste masă spre ea: —Selena, vreau să îmi dai mâinile tale și te mai rog să ne tutuim, fiindcă am lucruri importante să îți spun. Mi-a întins mâinile și i le-am prins. Mă laud că pot simți ceea ce simte o fată atunci când o prind de mână și am avut dreptate. În timp ce ea mă privea cu ochii ei castanii de căprioară blândă, am simțit așa, ceva ca o legătură afectivă care se creează între noi. —Să încerc atunci pentru prima dată să te tutuiesc, a spus ea zi a zâmbit. Ce lucruri importante sunt în joc? Vrei să îmi scrii o poezie ca fetelor din liceu și să mă cucerești? Wow, fata asta minunată mergea direct la țintă, dar nici eu nu eram novice: —Dacă este nevoie, am să îți scriu și o poezie, dar, sincer să fiu, eu am crezut că ești gata cucerită! A oftat ușor și a spus încet: —Credeam că nu este atât de vizibil... —Este, Selena, încă de când am intrat prima dată aici, am văzut cum mă priveai și îmi părea rău că ai interpretat cu totul altfel relația mea cu Eva. O voiam pentru poveștile ei și pentru poza de copertă, fiindcă mi se părea, așa, foarte decorativă. —Și acum nu vi se mai pare? m-a întrebat ea, dar s-a corectat imediat: și acum nu ți se mai pare? Am oftat și am strâns-o ușor de mâini: —Ea este la fel de decorativă, numai că eu nu mai consider că este atât de necesară o copertă decorativă pentru o carte bună. Știu că în comerț se spune că ambalajul vinde marfa, dar o carte nu este chiar numai o marfă. Este ceva mai mult decât atât. —Ce? m-a întrebat ea, punându-mă în încurcătură, fiindcă niciodată nu m-am întrebat ce este o carte dincolo de existența ei fizică. —O oglindă și un roi de fluturi. O oglindă în care te poți privi și un roi de fluturi care te pot purta în zbor! Sau poate fi o potecă spre visele tale împletite cu cele ale scriitorului. Am privit-o lung și mi se părea tot mai frumoasă cu fiecare clipă cu care o priveam. —Mi se pare că semeni foarte mult cu o artistă extrem de cunoscută, dar nu îmi dau seama cu cine. A zâmbit și a spus: —Dacă te gândești deja să mă folosești pe mine și poza mea pe coperta romanului, vreau să spun că replica asta ar trebui să sune cu totul altfel. M-am încruntat și am privit spre ea fără să înțeleg, iar ea mi-a spus: —Ca să semene a compliment adevărat, ar trebui să spui: o actriță foarte frumoasă are tupeul să semene cu tine, dar, sincer să fiu, nu îmi dau seama despre cine este vorba. Și nu este vorba de o actriță, ci de un top-model, ceva la fel ca Eva, numai că este faimoasă și mai frumoasă. Mi-a cerut telefonul care era pe masă lângă noi și a tastat pe Google: Dana Kareglazaya. Apoi, a întors telefonul spre mine și m-a întrebat: —Ei, semănăm? Am făcut ochii mari: —Identic, am spus eu grăbit, apoi m-am corectat: de fapt, așa cum ai spus, tu ești mult mai frumoasă. —Și ceva mai reală, nu? —Ceva mai reală, am confirmat eu și mi-am dat seama că mă îndrăgosteam. A oftat și a spus: —Dacă vrei fotografia mea pentru copertă nu este nicio problemă, dar despre povești de dragoste va trebui să inventezi singur, fiindcă eu nu prea am avut timp de ele. Sunt studentă în anul al treilea la psihologie și facultatea, și serviciul îmi consumă tot timpul, așa că totuși va trebui să vorbești cu Eva pentru povești năucitoare de dragoste. Am început să râd și, la privirea ei nedumerită, i-am spus: —Este ciudat că am cunoscut o studentă la psihologie și încă în an terminal. Ca și cum Universul ar fi hotărât să te trimită în drumul meu pentru a vedea ce nu este în regulă cu mine. A vrut să răspundă ceva, dar chiar atunci a mai apărut o pereche care s-a așezat la o masă alăturată și ea s-a ridicat grăbită. —Vin mai târziu după ce le duc comanda. O urmăream din priviri pe tânăra fată încercând să încropesc în minte plotul unui roman de dragoste care să o aibă pe ea în prim-plan și pe copertă tot pe ea, așa că nici nu am observat când de masa mea s-a apropiat în tăcere un bărbat între două vârste, care s-a oprit în dreptul unui scaun aflat în fața mea. A așteptat în picioare până când mi-am ridicat privirile spre el. Părea să aibă cu vreo zece ani mai mult decât mine, cam 40-45 de ani, puțin grizonant, cu o față plăcută și un zâmbet politicos. Semăna teribil cu un actor cunoscut, dar nu am putut să îmi dau seama pe moment cu care dintre ei. —Permiteți să iau loc? a întrebat el când a văzut că mi-a atras atenția. Am privit la celelalte mese de pe terasă și am văzut că majoritatea erau goale, așa că am ezitat puțin înainte să-i răspund. Mi-a surprins privirea și a spus: —Știu că aș putea să iau loc în altă parte, dar aș vrea să vorbesc ceva cu dumneavoastră. Văzând că încă ezit, a continuat: —Oricum cred că Eva nu o să mai vină în seara asta! Am tresărit și, înainte să-mi dau seama ce fac, i-am făcut semn să ia loc pe scaun. A tras cu grijă scaunul și s-a așezat, apoi a făcut semn Selenei, care privea deja spre noi. A comandat tot o cafea și un martini roșu, la fel ca mine, apoi, după ce a sosit comanda, a ridicat paharul spre mine și a închinat. A așteptat să-i răspund, apoi a gustat delicat din pahar. A oftat, apoi a spus: —Să știți că nu v-aș fi deranjat cu niciun preț, dar nu am ce face, fiindcă am nevoie de ajutorul dumneavoastră! Am zâmbit fără să vreau și m-am prefăcut că scot buzunarele de la pantaloni, ca să se vadă că sunt goale: —Dacă știți că Eva nu mai vine la întâlnire, atunci poate știți și de ce nu o mai face: buzunarele mele sunt goale! —Ah, nu la ajutor financiar mă refeream. Voiam doar un sfat de la dumneavoastră. Am ridicat din umeri: —Dacă este vorba numai de atât, atunci cu plăcere. Am podul plin cu sfaturi, așa că spuneți numai despre ce este vorba. A întins mâna spre mine și a spus: —Mă numesc Pavel și aș dori, dacă nu vă deranjează prea mult, să ne tutuim. Povestea mea este puțin mai lungă, așa că poate ar merge mai ușor așa. —Nicio problemă, am spus și eu și m-am recomandat, la rândul meu, deși în mod sigur mă cunoștea, altfel nu ar fi venit la masa mea. Formalitățile odată îndeplinite, am așteptat să vedem ce voia concret de la mine. O oftat, a luat încă o gură de martini ca și cum ar fi vrut să își facă curaj, apoi a spus: —Sunt bolnav, ba cred că sunt chiar pe moarte, și cred că numai tu mă poți ajuta! Am privit atent la el, dar tot nu mi-am putut da seama cu ce actor semăna. Sau poate, vorba Selenei, un actor semăna cu el. Oricum, părea un om care plesnea de sănătate, dar cu bolile astea noi te puteai aștepta la orice. Chiar și să arăți sănătos până în ultimele momente ale vieții. Dar chiar și așa, nu prea vedeam cu ce l-aș fi putut ajuta și chiar i-am spus: —E adevărat că în toate interviurile mele am insistat că scriitorii SF ar trebui să aibă o pregătire științifică vastă și chiar mi-a plăcut să studiez din toate câte puțin, totuși la medicină nu m-aș hazarda să-mi bag nasul. —Ah nu, nici vorbă de așa ceva. Nu cred că ar trebui să implicăm medicina în așa ceva. —Păi și atunci de unde știți că sunteți bolnav și că o să muriți? —Pentru că am avut o mulțime de frați de aceeași vârstă cu mine și toți au murit! L-am privit lung, să văd o urmă de surâs pe fața lui sau vreo urmă de persiflare, dar era serios și semăna din ce în ce mai mult cu actorul acela de care nu-mi puteam aminti. —Și cam pe când te aștepți să se întâmple... evenimentul? Părându-mi-se că nu am fost destul de clar, am precizat: —Mă refer la deces! —Aaa, decesul meu? a întrebat el parcă puțin absent. Păi, probabil că peste un miliard sau chiar două miliarde de ani. Nu pot să fiu foarte sigur, de asta aș dori să discutăm subiectul. M-am lăsat puțin pe spate pe scaun și atunci mi-am adus aminte cu ce actor semăna, dar nu mai avea importanță, fiindcă mi-am amintit imediat de Marcel, colegul meu de liceu. Și el era voinic și părea la fel de sănătos ca omul din fața mea, numai că într-o discuție cu el, când îți era lumea mai dragă, începea să strige: „Ai grijă, ai grijă!”. Marcel ăsta vedea peste tot vortexuri și portaluri trimise de extratereștri să-l răpească. S-a tot ferit el o vreme, până când, tot ferindu-se de ele, a nimerit sub roțile unui camion de mare tonaj care trecea în viteză pe lângă el. Poate și bărbatul din fața mea făcea parte din aceeași categorie de oameni ca Marcel, dar nu conta prea mult, atâta vreme cât nu începea să alerge prin jurul meu alungând cine știe ce pericole imaginare. M-a privit atent câteva clipe, apoi a spus puțin trist: —Nu mă crezi, nu-i așa? —E și greu de crezut. Pavel și-a mușcat buzele ezitând, dar în cele din urmă a spus: —Cred că am făcut o greșeală când m-am recomandat Pavel, fiindcă într-adevăr este greu de crezut că un om mai are unu sau două miliarde de ani de trăit. Dar dacă ziceam că eu sunt Universul poate că nici nu mă lăsai să iau loc la masă. L-am privit mai atent, dar nu am surprins în ochii lui nicio strălucire ciudată, așa cum mi se părea că vedeam din când în când în ochii fostului meu coleg care zărea peste tot vortexuri de energie. —Univers cu U mare? Fiindcă altfel fiecare dintre noi este un univers în sine. —Da, Univers cu U mare, a confirmat el serios. Și îmi dau seama că pentru a putea continua discuția ar cam fi nevoie de o dovadă. —Da, ar fi cel mai bine, am acceptat eu, neștiind totuși cum va continua. A ridicat din umeri și a spus: —Păi, cere-mi ceva ca să îți pot demonstra. Cele mai năstrușnice gânduri mi-au trecut atunci prin minte și cele mai nebunești idei. Puteam să-i cer orice fiindcă în mod sigur totul nu era decât o joacă, dar dacă nu era? Am abandonat ideea să îi cer să oprească rotația Pământului amintindu-mi că în copilărie am citit o povestire pe tema asta și că, deși Pământul s-a oprit, aerul și-a continuat viteza de rotație, astfel că s-au stârnit furtuni îngrozitoare. „Pământule, oprește-te!” se numea povestirea, era scrisă de Wells și, din câte îmi aminteam, rezultatele nu au fost benefice pentru tânărul care a dorit așa ceva. Văzându-mă că ezit, s-a întins spre lampadarul care era chiar în spatele lui și a stins becul. Deasupra noastră, după ce ochii ni s-au obișnuit, au început să licărească stelele, fiindcă masa noastră era așezată chiar între spațiul dintre doi castani. —Crezi că dacă aș face ca stelele să nu se mai vadă ar fi o dovadă destul de concludentă? a întrebat el malițios și, cum eu nu spuneam nimic, mi-a făcut semn să ridic capul spre cer. Am privit la stelele care clipeau nevinovate și, chiar când eram gata să îi spun că îl cred și că totul era în regulă, fiindcă așa procedam și cu Cornel și cu vortexurile lui ca să am liniște, stelele au dispărut brusc. Locul dintre castani era acum complet întunecat, deși peste blocul din fața noastră se ridica luna, ca pentru a suplini absența stelelor. —Poate că ar fi bine să opresc și strălucirea Lunii, pentru ca demonstrația să fie completă? a întrebat el și nu am putut decât să aprob buimac, dând din cap că da. Pentru că priveam la Lună, nu am văzut dacă a pocnit din degete sau a făcut vreun alt gest asemănător, dar, la fel de brusc ca stelele, Luna a dispărut de pe cer. —Cum ai făcut asta? am întrebat mai mult în șoaptă. M-ai hipnotizat? A ridicat din umeri și a răspuns dezinvolt: —Nici vorbă de așa ceva. A fost ceva mult mai simplu: am modificat puțin proprietățile spațiului din jurul Pământului în așa fel încât să devină opac la radiațiile electromagnetice vizibile. Prima dată a fost ceva mai departe decât orbita lunii și au dispărut numai stelele, dar apoi am procedat la fel și cu spațiul din fața lunii. M-am încruntat, încercând să asimilez informația, apoi am mormăit: —Da, pare ceva simplu, într-adevăr! Nu știu cum de nu mi-a trecut prin cap așa ceva. A făcut semn Selenei să ne mai aducă două pahare de martini, iar după ce le-a adus mi-a arătat spre clienții care se ridicau grăbiți și intrau în cafenea, unde deasupra barului era un televizor. —Se pare că o vreme toată lumea o să privească la televizor, unde se transmite în direct această ciudățenie. Le-ar fi mai simplu să ridice capul și să privească direct, dar la televizor pare mai interesant. A mai luat o gură de martini și a continuat: —Ca să nu mai spun că în curând vor apărea și specialiștii care vor încerca să explice ceea ce oricum nu poate fi explicat, așa că noi vom avea timp să discutăm liniștiți pentru că toată lumea va fi numai ochi și urechi la ei. —Ok, am spus eu. Atunci explică despre ce este vorba. A ridicat din umeri: —Cum aș putea să îți explic în câteva cuvinte ceea ce s-a întâmplat în miliarde de ani... —Încearcă, totuși... de undeva tot trebuie să începem. —Da, ai dreptate... am să o iau așadar cu începutul și am să rezum cât de mult, ca să termin într-un timp rezonabil. A privit în jur, dar eram singuri, fiindcă toată lumea, chiar și Selena, a intrat în cafenea să privească evenimentul la televizor. —La început, acum foarte multe miliarde de ani, s-a întâmplat ceea ce savanții numesc Big Bang. Nu a luat naștere un singur univers, adică nu numai eu am fost născut atunci, ci o infinitate de lumi în tot atâtea dimensiuni. Cotrobăind prin mintea ta, am văzut că ai citit de curând cartea „Doar șase numere” de Martin Rees. Cum ți-a plăcut? —Nu este vorba de plăcut, ci de faptul că eram în căutarea unor idei SF, adică îmi imaginam cum ar fi viața într-un univers în care cele șase constante de care discută el să aibă alte valori. A zâmbit și a spus: —Ei, vezi, de asta vreau să stau de vorbă cu tine. Pentru tine, genul acesta de probleme este o provocare a minții, așa că este posibil să găsești și vreo rezolvare a problemei mele. Ideea este că nu sunt numai șase constante de care depinde stabilitatea lumii. Sunt unsprezece, și pe unele savanții le vor descoperi în curând, altele sunt descoperite gata, dar nu își dau seama de asta. Am făcut ochii mari și l-am întrebat: —Poți să îmi dai un exemplu concret? —De ce nu? Este vorba de banalul pi, raportul dintre circumferința cercului și diametrul cercului. —Știu ce este, dar nu îmi dau seama în cel fel... Mi-a tăiat cu un gest întrebarea și a continuat: —În infinitatea de universuri create odată cu mine, erau unele unde pi era mai mare decât 3,14, iar altele unde pi era mai mic decât valoarea din lumea ta. Dar ce înseamnă asta și de ce ele au dispărut te las să te gândești singur la noapte, fiindcă Selena după care te tot uiți nu cred că o să îți cedeze atât de repede. Pare o fată extrem de serioasă. M-am încruntat și am spus ceva mai tare decât am vrut: —Încetează să îmi mai citești mintea și zi mai departe! —Păi prea multe nu ar fi de zis, fiindcă eram oarecum conștient de faptul că există o infinitate de frați de-ai mei și eram conștient de faptul că aceste 11 constante de care îți spuneam aveau valori ușor diferite față de cele care sunt aici, în lumea noastră. Treaba asta le făcea destul de instabile și la un moment dat am simțit, dacă pot să folosesc cuvântul ăsta, că sunt tot mai puține pe zi ce trece. Unele au rezistat numai câteva milisecunde după Big Bang, altele au durat miliarde de ani. A oftat și a privit aplecându-se spre mine: —Iar ieri am observat că sunt singur. După cum ți-am mai spus, toți frații mei au murit, așa că am hotărât să iau legătura cu tine. —De ce cu mine? De ce nu cu savanții sau cosmologii care știu mai multe despre stele și Univers. —Pentru că tu ai o imaginație fertilă. Cumva ai atins subiectul ăsta într-o povestire publicată în urmă cu câțiva ani. Se numea „Nouă miliarde de idei SF” și de atunci mi-am dat seama că imaginația este cea care mă salvează, dacă este posibil, nu știința. Zilele trecute, mai vorbise un critic literar despre imaginația mea ieșită din comun, dar nu îmi închipuiam că va atrage atenția Universului. De parcă lumea s-ar fi umplut dintr-odată de oameni rigizi și mărginiți. —Nu cred că sfârșitul va veni mâine. Se pare că absolut întâmplător cele 11 constante ale mele sunt bine imbricate și îmi asigură o existență destul de confortabilă. Cu toate astea, analizându-mă mai bine după ce am rămas singur, am observat că mă disipez. Mă extind accelerat în toate direcțiile și nu atât eu, cât spațiul care mă conține. Trebuie să opresc asta, fiindcă altfel în curând nu voi mai exista. Voi fi prea mare ca să mai gândesc, ca să mai pot lua legătura cu mine, cel din capătul infinitului. —Mi-am adus aminte de frații Strugatki, care au scris o carte pe tema asta, „Un miliard de ani până la sfârșitul lumii”. Ai avut vreo contribuție la asta? —Am încercat să vorbesc cu ei, dar nu așa cum vorbesc cu tine. Nu am avut curajul să mă arăt, fiindcă nu am știut cum vor reacționa. Tu, pe de altă parte, mereu scrii despre întâlniri cu extratereștri, așa că m-am gândit că nu ți-ar părea așa de ciudată o asemenea întâmplare. —Păi ei aveau o soluție pentru a evita sfârșitul Universului. Spuneau că este suficient să te opui transformării civilizațiilor în supercivilizații, ca problema să fie rezolvată. A zâmbit amar: —Cred că ți-ai răspuns singur la nedumerirea ta. Sfârșitul meu nu va veni din partea unor supercivilizații. Aș spune că, dimpotrivă, ele vor încerca să mă țină în viață, pentru că eu sunt suportul lor. Fără mine, va dispărea totul. Sfârșitul va veni cândva de la această extindere. Indiferent câtă materie conțin la un moment dat, se va rarefia prea mult ca eu să mai pot să mă numesc o entitate gânditoare. Cu o densitate de un atom pe kilometrul cub de spațiu o să fie un Univers foarte mare, dar complet inert. —Da, ai dreptate, dar vreau să te întreb ceva: dacă, să zicem, îți rezolv problema, ce voi căpăta în schimb? A ridicat vesel din mâini: —Orice! Și când zic orice, asta înseamnă orice. Ezită câteva clipe, apoi completează: —Nu pot modifica trecutul, dar cred că îți imaginezi asta. Pot afla orice din trecut, dar nu îl pot modifica. Am ezitat și eu, apoi l-am întrebat: —Și aș putea să îți cer ceva în avans? A părut nehotărât, dar în cele din urmă a fost de acord, așa că am spus: —Atunci aș vrea ca tu să faci în așa fel încât să nu mori niciodată! Asta este dorința mea! A început să râdă în hohote: —Da, frumoasă încercare! Dacă eram un duh dintr-o sticlă, poate aș fi reușit să îți rezolv problema. Din păcate, sunt doar biet univers pe moarte. A băut iar o gură de martini și a continuat: —Îți dai seama că dacă ar fi fost așa de simplu de rezolvat aș fi rezolvat de multă vreme, fără să te mai bat la cap. Dar faptul că ți-a venit ideea asta mă face să cred că nu am greșit că am apelat la tine. Abia la zece la sută dintre cei la care am apelat le-a venit ideea asta. —Ai mai întrebat și pe alții? am fost eu curios. A înclinat din cap, apoi a explicat: —Poate că nu ai fost suficient de atent, dar la un moment dat am zis că sunt infinit. Asta înseamnă că sunt o infinitate de civilizații inteligente în mine, în diferite stadii de dezvoltare. Unele, chiar supercivilizații, cum ai zis tu. Am întrebat peste tot pe cei care mi s-au părut, așa, mai deosebiți. Toți au promis că se vor gândi, dar, deocamdată, nimic. Mi-am mușcat buzele, gândindu-mă dacă să vorbesc sau nu. Dar probabil că oricum îmi putea citi gândurile, așa că am riscat: —Voiam să te întreb, dacă cumva o soluție pentru supraviețuirea ta ar fi distrugerea tuturor civilizațiilor inteligente, cum ai proceda? A plecat capul într-o parte, privindu-mă gânditor: —Mă așteptam să mă întrebi în cele din urmă asta, numai că trebuie să îți spun ceva: dacă nu aș mai avea civilizații inteligente în mine, nu aș vrea să mai trăiesc. Am rămas șocat și l-am întrebat: —Cum așa? —Simplu... am trăit primele miliarde de ani având doar o vagă percepție a „fraților” mei, ca să-i numesc așa, adică universurile din celelalte dimensiuni, dar nu aveam o conștiință a existenței mele. Abia după apariția primelor civilizații, am început să conștientizez și eu că exist, că pot gândi, că pot interveni. Așa că nu, nu aș vrea o soluție care să implice exterminarea civilizațiilor. Asta, pentru că pe lângă altele eu simt că sunt o sumă a acestor civilizații. Deci caută în altă direcție! Am rămas pe gânduri, nu la ceea ce aș putea primi din partea universului dacă îi rezolv cumva problema, ci fiindcă era într-adevăr o provocare. Am mai făcut o încercare: —Știi, la nivel microscopic, când vine vremea și îmbătrânesc prea mult, bacteriile se divid și astfel dintr-o singură bacterie se ajunge la două care își reiau viața de la început. Ai încercat așa ceva? —Am încercat acum vreo două miliarde de ani și era gata ca totul să se termine printr-o mare catastrofă cosmică. Nu îmi cere amănunte, dar încearcă altceva. —M-am gândit la ce mi-ai spus mai devreme: dacă, într-un univers, piare valoarea patru, atunci în ele se poate face cuadratura cercului numai cu rigla și compasul. —Așa este, a spus el. A și existat un asemenea univers, numai că asta nu l-a ajutat prea mult. A trăit numai cu puțin peste un milion de ani după Bing Bang. Bănuiești tu de ce. Nu bănuiam încă, dar mi-a venit altă idee: —Uite, când o să ajung în cele din urmă să fac dragoste cu Selena, pentru că o să fac, în cele din urmă, o să încerc să ajung la Nirvana și, când voi fi în starea de transă, sigur o să îți rezolv problema. Și-a dat o palmă peste frunte și a spus exasperat: —Am senzația că pui carul înaintea boilor, de data asta. —Cum adică? De ce crezi asta? O oftat prelung și cred că s-a întrebat dacă nu cumva și-a ales greșit persoana căreia să i se destăinuie, dar în cele din urmă a spus: — Nirvana este eliberarea de robia cărnii și de obicei se ajunge la ea prin renunțare la dorință, nu prin exacerbarea dorinței, așa cum vrei tu. Dar chiar și așa, este inutil, fiindcă toți cei care vor să ajungă la Nirvana vor să facă asta pentru a putea să se integreze și să vorbească cu Universul. Or, tu tocmai faci asta fără să faci exerciții de Yoga sau de Tantra Yoga. Dacă vrei să faci dragoste cu Selena, poți să obții câte orgasme îți poftește inima, dar fă-o pentru plăcerea voastră, nu pentru a-mi rezolva mie problema. Am perceput asta ca pe un fel de ceartă, așa că m-am încruntat și m-am prefăcut căzut pe gânduri. De fapt, chiar eram, nu credeam că problema lui aveam să o rezolv repede. Și-a dat seama și el de asta, așa că s-a ridicat să plece. A pus pe masă o sută de lei și a spus: —În seara asta fac eu cinste, așa că tu încearcă să te gândești. Am privit suta de lei și am zis: —Ar trebui să îți fie rușine, tu, ditamai Universul, să nu cunoști prețurile la cafeneaua unde a început rezolvarea problemei tale, pentru că ți-o voi rezolva până la urmă. Dacă vrei să fie bine, mai pune o sută alături, ca să nu rămâi dator. A zâmbit și a mai scos o sută de undeva sau poate că a materializat-o și a așezat-o alături de cealaltă, apoi a spus: —Și ca să te poți gândi numai la problema mea, să știi că ți-am alimentat și cardul cu o sumă consistentă. Care se va completa de la sine pe măsură ce o să cheltui din ea. Era interesant ce vorbea, dar eu mai aveam o nelămurire: —Și cu luna, și cu stelele, cum facem? A mustăcit ușor și a întrebat: —Ai vrea să le faci tu să reapară? Eventual în fața Selenei, ca să o cucerești total și iremediabil. —Daaaaa! Asta chiar că ar fi o idee. —Atunci ține minte: când o să pocnești ușor din degetele de la mâna dreaptă va apărea Luna, iar când o să pocnești din degetele de la mâna stângă or să apară stelele. Baftă, a mai spus el, și s-a pierdut printre mese spre ieșirea din grădină. Am rămas singur savurându-mi paharul cu martini sau cât a mai rămas din el și gândindu-mă când la Univers, când la Selena. În local, lumea privea cu gura căscată la spectacolul de la televizor, deși afară ar fi văzut același lucru, dacă ar fi stins luminile de la lampadare. Dar ar fi lipsit explicațiile specialiștilor. Plus o mulțime de părerologi care aveau opinii pe cât de ciudate, pe atât de haioase. Sonorul la televizor era dat tare, așa că se auzeau până la masa mea frânturi de explicații. Mă întreb cum aș fi procedat dacă unul dintre ei ar fi spus tare și cu aplomb: „A, păi explicația este simplă! Asta se întâmplă numai din cauză că Pavel a vrut să-i demonstreze lui Virgil că el este Universul. Dacă îl rugați să pocnească din degete, totul va reveni la normal!”. Amuzat de ideea asta, probabil că am zâmbit fără să vreau. Selena, deși era atentă la televizor, cum era chiar la intrare, cred că m-a văzut, fiindcă a venit repede spre mine. —Ți se pare amuzantă situația? M-a întrebat ea cu un ușor reproș în voce. Toată lumea este îngrijorată, unii se așteaptă chiar la sfârșitul lumii și tu zâmbești! E normal așa ceva? I-am întins cele două sute lăsate de Pavel pe masă și i-am răspuns calm: —Bineînțeles că mi se pare normal. Uneori se mai întâmplă și astfel de lucruri. Iar dacă te înspăimântă, să știi că depinde numai de tine ca să remediezi situația! A făcut ochii mari și a privit uimită la mine: —Nu înțeleg. M-am ridicat în picioare și i-am făcut semn să vină după castan, ca să nu fim văzuți din cafenea. Nu că ar fi avut ochi cineva și pentru noi. A venit neîncrezătoare și a rămas uimită când am strâns-o în brațe. —Dacă mă săruți lung și pasional, așa, ca în filmele italiene de dragoste, să știi că luna va apărea înapoi pe cer. Era foarte aproape de mine și m-a privit atent cu ochii ei castanii de căprioară nedumerită, și a zis: —Să știi că nu mi-e greu să te sărut. Oricum voiam să te sărut, dar nu am să te iert niciodată dacă încerci să folosești un truc atât de ieftin numai ca să te sărut! M-a sărutat lung și pasional, iar când ne-am desprins, amândoi respiram greu și nu am privit niciunul spre cer, acolo unde ar fi trebuit să apară luna. —Sau poate am să te iert fiindcă a fost prea bine, a șoptit ea. Dar să nu mă mai păcălești așa niciodată! Mai bine îmi spui direct ce vrei și gata. —Bine, așa voi face! Am spus eu și am tras-o de sub castan și i-am arătat peste blocuri cam acolo unde ar fi trebuit să fie de obicei luna. —În mod normal, ar fi trebuit să apară deja, dar probabil încă se gândește dacă sărutarea ta a fost chiar ca în filmele italiene! A dus mâna dreaptă la spate și am pocnit ușor, iar luna, la fel ca într-un spectacol de circ, a apărut brusc pe cer. A meritat să fac tot show-ul acesta numai pentru privirea ei uimită și întrebarea inocentă: —Cum ai făcut asta? Am dat din umeri: —Prin puterea dragostei? M-a privit cu reproș: —Nu mă lua pe mine cu din astea și spune! Văzând că ezit, s-a împins în mine și și-a apropiat fața de a mea: —Spune! Când niște ochi minunați și căprui te privesc de la numai câțiva centimetri, poți să ai oricâtă imaginație ți-ai dori, că tot nu prea mai ești capabil să o folosești. Așa că în numai câteva minute i-am spus tot. În cafenea, apariția lunii a fost întâmpinată prin urale, iar specialiștii din studiouri parcă au luat foc, fiecare spunând că el de fapt a prezis că în câteva minute luna va apărea din nou. Nu se mai înțelegea nimic, așa că Selena a trebuit să vorbească ceva mai tare ca să se facă înțeleasă: —Deci practic tu poți să faci oricând să apară și stelele? —Da, cam așa este, am încuviințat eu. Dar voiam să le păstrez ca argument să faci dragoste cu mine pentru apariția lor. —Știi foarte bine că nu trebuie să mă șantajezi pentru asta. Este suficient să o spui și se rezolvă! a spus ea într-un mod așa de direct că practic m-a lăsat cu gura căscată. A intrat în sală și când a revenit am văzut că s-a schimbat de uniformă, pregătită să plece spre casă. —Ar mai fi zece minute de program, dar m-am învoit de la șef fiindcă oricum nu mai stă nimeni în grădină în sectorul meu, fiindcă se uită toți la televizor în local. M-a luat de braț și, după ce ne-am depărtat puțin, a spus: —De aici se vede bine cerul, așa că am să te mai sărut o dată, apoi am să te rog să faci să apară și stelele. M-aș simți mai liniștită așa. Am făcut să apară și stelele, apoi, în timp ce mergeam pe jos spre garsoniera mea, fiindcă nu locuiam foarte departe, a spus: —O să facem și dragoste! O să facem ori de câte ori vrei tu, dar promite-mi că pe urmă o să te gândești și la problema prietenului tău. Am aprobat solemn din cap. Când o fată așa de frumoasă ca Selena admite că Universul este prietenul tău, nu prea îți rămân multe opțiuni, nu-i așa? Așa că zilele următoare, dacă vă întâlniți cu mine și vedeți că nu vă răspund la salut, nu este din pricină că am devenit brusc încrezut, ci fiindcă nu v-am observat. Mă gândesc ori la frumusețea Selenei, ori cum să rezolv problema Universului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate