Cote, finturi*, licitații…
și prohoade-n jar de acții.



Către vara a. MMXXIII, Tolean Borogan, și el macerat în valma epocii, găsi timp de pomană și iar poposi la baștină. El nu mai era solitarul de înainte. Sui-generisa-i Agripina – pe atunci în divorț sinuos cu roșcatu’ de Glazgov – din ziua plecării îl aștepta la Valentia, în apartament procurat recent (juma-juma cu al ei ”unicum” Tolișor), doar în halat și fundăței .., că lumea nu știa mai amorați ca ei.
Acasă, cu Agripina-n fapte, gând… și-n inima-i de taur blând, zburda Tolean ca un băietan. A pus la punct grădina, curtea… De fapt, mare lucru nu-l aștepta. – În vara a. MMXXII dăduseră busna frați și surori cu lopeți, hărlețe… și bani gheață. Casa, cuhnea, cuptoru… și cotlonu’ se arătau numai bune de laudă pe canalul ”Baștina”.

Într-o seară, la două zile înainte de zborul către Valentia (cu halat alb), glas de mascul trivoji ograda Boroganului. Era Vasea Arnăutu, pretin pe viață încă de la păscut cărlani. Nu se văzuseră 40 de ani.
Si-au strîns mâna, s-au zgîlțîit la umeri, s-au îmbrățișat, s-au măsurat și s-au cântărit din ochi. Apoi Tolean a întins poiana (masa) – afară, la umbra agudului născut la zidirea casei. Au vorbit (amîndoi odată), au mâncat, au cinstit…
Pe la doișpe de noapte, Vasea, la plecare cuc și altă pasăre (dar pe picioare), jură pe mama lui că se supără, dacă Tolean a douăza nu-i calcă ograda. Acela, și el ca Vasea, aprobă poftirea.

Familia Arnăutu stăpânea două case. Una veche și chinuită, de la bunei rămasă la o margine de Borogani. Alta în Cucuta – sat întins și vârtos, de la bastină lunecat spre Nistru, cu rare combunații de neamuri tunate și adunate. Acolo trebuia să ajungă Tolean, că prima curte demult pustia.
Vasea l-a primit comme il faut, cu masa doldora.., poate mai ceva ca pe un frate. Avea la îndemână și pe femei-sa – din mamă juma româncă – juma găgăuză ( cu sânge de hazari, bavari, nogai.., olteni din țari de Cucuteni) și tată get-beget bulgar, urmaș de arieni cu turme-n Pavlodar…
După masă, musafirul s-a interesat de averea imobilă. Sărit ca de pe arcuri, Vasea l-a dus peste tot. Avea cu ce se lăuda.
– Șini-i hăziainu* ? – Întrebă Tolean cu jind, parcă și vinovat de zgărcenia propriei familii.
–Toți ca unu, doi frați și trii surori ! Două veri ne-am zbătut, ne-am cheltuit… în schimb am făcut-o țeațea. Toți sântem plecați, dar, o dată-n an, când pe rând, când împreună, venim. Ne uităm, drejem, văruim…
– Brava !.. – Noi, șapti la număr, am făcut.., da’ nu ca la voi. Da’ casa de la Borogani ..?
– Acolo-i altă zeamă… La plecarea noastră, la bunei rămâneau frați de-a tatii. S-au mărit, s-au însurat, s-au împrăștiat...
– Țin minte ziua când ai plecat, într-un zil* cu cemădane*, legături…
O lună nu m-am ogoit… Mă gîndeam să fug de acasă, la tine la
Cucuta. Mare drujbă ne lega în clasa patra! Ți-au rămas veri drepți la bunei… – niși unu ca tine.
– Daaa !.. O fost cândva… Am tănjit și eu… La oameni maturi, așa șeva… nu există. Acolo, acu… – 39 de moștenitori. Toți îngrijim casele părintești. La bunelu’ se năruie păreții. Nimea nu ridică un pai… Unde-s mulți, unire nu-i.
– Nu să traji niși unu acolo, din atîția nepoți, să ridiși o casă nouă?
– Era unu, Mitică a lu’ fratili Ion. S-o insurat… Cuconița nu și-a dorit bordei la țeară. S-au adresat tineri din sat, să o cumpere… Patru mii dădeau.
Nimea nu s-a îndurat niși macar să pomenească de vânzare.
– Brava lor, și vouă !!! La noi o fost cardebalet cu zurgălăi… Noroc de sora mai mare, altfel uitam drumu’ la Borogani.
– Ei da..? La voi, în așa familie?
– Mezinu, el o vrut bani ușori.., da mai degrabă fimei-sa.
– El îi moștenitoru ?
– Da, o fost… Acu sântem șase… O ghioagă se mai vinde casa !.. Părinții o munșit o viață, noi umblam goi… Da’ cumnata Narcisa, alintătură di fonțonari, de bikini cu muftă* nu se mai satură. S-a supărat foc. Nu ne sunăm, nu ne vedem…
– Supărarea coastă nervi și mai mult ñică. Da casa o rămas...
Nu e bună moștenirea dată pe mâna unuia singur. Într-o zi, el sau care-l ține de c@aie, se scoală cu fundu-n sus, fași planuri, jisează cai verzi pe păreți... – Macar de-ar costa ceva casele estea părintești...
– Unde? În așa fundături?.. Cotele se ridică... Se vînd cu patru mii, minim. Voi, le mai aveți?
– Mai sânt, amândouă, în arendă. Putregai ne dă 500 de euro anual.
– Atâta ne dă și nouă – bani de cheltuit la casă. Ani în urmă, Putregai le cumpăra, cu o mie cota... Ghine că nu le-am dat... S-aude zvon că pământu încă se va mai scumpi.
– Va atinje prețul cuvenit... Cam târziu. Tare și-o mai bătut jioc spiculianții di amărâți! – strigă Arnăutu, ca mușcat de viespe.
– Care spiculianți? Sătean pe sătean s-a furat... Care a fost mai gros la obraz, om s-a făcut – strigă și Boroganu, a greață scuipând în sec.
– După Razval, alergam drumuri lunji, și tu și eu. Da iaca Fedea Stihari, drugan a meu di la Covrigani, era acasă, încă lucra pi tractor. Di s-ar fași el aiși, s-ar usca fântîna di la și-ar slobozî gura lui...


Din spusele Arnăutului (ajunse la urechea Boroganului în calda zi de musafirie) , în Covrigani, Fedea Stihari a rămas cel mai subtil martor ocular a tranziției la capitalizm.
Văzuse Fedea lumina zilei în primăvara lui Gagarin, în familie de covrigani cu vițe groase și adânci. S-a născut mut, că nu plângea. N-a vorbit până la cinci ani, când strigase ”Caraul!!!”, ca fugărit de cîine sur, colțos și cu păr în urechi. Vorbea puțin, dar întruna. La zile mari, nu-l mai oprea nici tot neamul adunat laolaltă. Vorbea el straniu, ca unul mare la beție... Cînd spunea ceva de viață și moarte, Bunică-sa Anica (bănuind în el ”dar de Sus”) necontenit se crucea la icoane.
La școală, Toderică nu se demonstra sîrguincios ca alții, mai și vorbea la lecții – incet, puțin și singur.
Pedagoaga a conversat cu părinții, bunelu, surorile mai mari.., fără baba Anica, care ”nu era în toate mințile”.
După clasa-ntâia, la sfărșit de vară, o grupă de școlari (între care și Fedea) a fost dusă la Sărata, la internat.
Odată isprăvită a opta clasă, a revenit Fedică la a familiei casă. S-a angajat în colhoz, la prășit popușoi, apoi să treacă-n căruțaș sau izdavoi, adică tot căruțaș.
Voencomatul (comisariatul militar) pe Toderică-l ignora, că-n dodii singur tot grăia.
Baba Anica mai sufla, încă nu aiurea, doar cu cireșii în grădină se certa. Ia bucurie pe capul ei la intoarcerea nepotului cu dar de Sus... Se înțelegeau într-o clipită, din priviri. În doi, nu mai vorbeau singuri.
La muncă – tabac aci, tiutiun colea... socializmu’ prospera. A cumpărat năucu’ lisapetă (bicicletă), custium di flăcău, curauă din cheli di zmău, cizmă hromată în loc de biata opincă … și babii Anicăi visata-i florată șalincă.
La nunți în sat, și pe deal, fetele-l conjurau, că vorbea singur. Pricepând buba la mijloc, bunica Anica l-a rugat să tacă. Fedea a muțit și singur, și în obștime. Mai rău!.. – Fete de măritat lepădau brigada a 3-a de tutun. Si atunci, agronomu’ l-a pus izdavoi – armăsaru’ cu iapa să-i țină hangul.
Ca om de colhoz, Fedea era muncitor, se ținea de cuvânt, cuvântu’ se ținea de el.., dar ferească sfântu să-i piară o capică din plată. Prima (și ultima) oară i-au lipsit două ruble și ceva. Lăsând caserița holbată și cu banii în palme, ca din pușcă zbură drept la contabil. În cabinetul ticsit cu fonțonari, fără blocnot a recitat Fedea mișcările-i laborale lunare, în parte, cu tot cu plata cuvenită zilnic. Cabinetul, rămase și el bulbucat.., mai și crăcănat. – Mutra de năuc deghiza intelect fenomenal.
Până la urmă, nerodul s-a însurat, fără nuntă, cu mireasă ”din flori”, din Cucuta. Au făcut copii, cotlon... și casă la baba Anica răposata, care nu mai divulgase ”darul de Sus” al nepotului.
De la o habă, Fedea nu mai vorbea singur, dar nici cu satul. Doar se îngâna cu nevasta și puradeii. Cînd năpădi razvalu (căderea URSS), prinse a lega vorbe și cu satul. Apoi, la invazia propășirii capitaliste, iar luă apă-n gură. La daru-i de Sus?!..

În muribundul imperiu răsăritean, scrîșnet de tălăghire prevestea năzuita pornire. Colhozul sărăcea, numele-și schimba... primăria se nădușea. Junimea, cu vestica dulceață se hrănea. Maturii sub ogheal dormitau, zorii de mâine nu-i consolau.
Ani la rând, în agonie hurta gâfăia, dar încă răsufla.
În iminentul sfârșit, colhozul fu răstignit. Noii scăunari descătușară avuția comună. Peste noapte, proletarul se alese cu titlu de burjui, săteanul chiabur se făcu... Doar pedagogul se trezi mofluz pe scărțăindu-i taburet, ca în golaș pamflet lipsit de orice epitet.

Covriganii – sat întins și potent, împărțit în șapte mahale cu filiale – din strămoșie deținea atâtea pământuri și imașuri, că te apuca vîrtejul tot grămădindu-le cu ochii căt cepele... Afară de porcărie, găinărie, oierit, ferme de mari vite cornute, brigăzi de tractoare, ambare de acumulare... S-a împărțit până și ultimul pai, după buna cuviință.
Colhoznicii de ieri, care mai cu ani, s-au pricopsit cu două cote a câte 1, 6 ha. – aparte de pluguri, semănătoare, cisterne, pari de fier, tractoare... sîrme, șveller*.., chiatră de zidire din a ”leșului” hăcuire.
Frați și surori plecaseră până la dehocare... Fedea, ca țîcnit, rămase – cu 2 cote proprii și una a părinților, 14 ari de Rkațiteli (cu tot cu șpaleri), boroană, lopată de buldozer și patru butoaie (goale) de solidol. Plus 25 m. liniari de gard cu țocol, setcă* zincată, pari de oțel și sîrmă neghimpată.

La împărțire, pe lângă ocoluri colective, agregate, fățări... colțuri de primărie și portițe de magazine, se punea Țeara la cale. Brigadirași cu viziuni ascuțite propagau contopirea a două sisteme... Adică, brigăzile de muncă, demult forjate în dogoarea socialistă, să lucre mai departe, în onoarea lăudatului profit capitalist. În varianta respectivă, membrii de brigăzi intrau în hora capitalistă cu tot ce li se cuvenea de la hurta socialistă. Astă idee prin sate huia, că alta mai dârză nu se vestea. Pornit-au adunări, bacuri de jin, cîrnațuri...
Fedea o luă razna, adică împotriva curentului. Asta făcură și alții, numărați pe degete. Mai întîi și-a ridicat boroana, lopata... Apoi a mers pe deal, cu om de cadastru. Cadastrul a măsurat, el a bătut țăruși pe hat – adânc și îndesat, să nu-i smulgă vijelia propicei parveniri capitaliste.
Grosso modo, brigadirașii (țîncani pe vremea anilor cu roadă și a păduchilor cu coadă) au izbutit să îndoaie satul – avalma cu tehnică, pământ, ferme ruinate ... și ambare pustiate – rupându-l în bucăți inegale. Doi, mai tari la rânză, au întrunit cote (sute) și norod în jurul brigăzilor de tractoare. Alții 7-8 la număr, în sinea lor obijduiți, au apucat ce a picat.
Cel mai osândit a luat o târlă de oi flămânde, sterpe, râioase... În prag de friguri, le-a adus acasă. Toată iernuța (cu hărmanul, ograda și pragurile-n bumburuți) le-a tot plimbat el în miriștea afortunaților – nu ca brigadir în șareta colhozului, ci în statut de ciobănaș ucenic. În toamnă, din ce-i rămase, a dat la carne, tot laolaltă... Apoi oierit nu i-a mai trebuit.

Cei cu rânza tare erau Iura Ivanovici și Aurel Ananievici. La încheierea primului an capitalist, asociații lor prășitori s-au tăvălit în cășlig. Invidia satului trecu în oftigă.Tot atunci, Iura cu Aurel fură asaltați de alți verosimili prășitori înfocați, la ei încă ne asociați.
În cap de alt an, la Iura și Aurel cotele, inventarul și forța motrice s-au triplat. Finișul acelui an promițător a fost nu prea bucurător.
– Iarna asta o fost mai săracă în udeală, vara mai puțîn o plouat, la cutreierat grîul o fost culcat...– Tot lămurea Iura (și Aurel) companionilor bosumflați, care la sfântu Andrii n-aveau nici de cîrnați.
Cu toată sărăcia anului, la sărbători, Iura și Aurel au întărit forța motrice cu jin ”învechit”, țigări cu filtru, bumbonelli, zăhar de Hohlandia și oloi de Găgăuzia. Curajul a biruit... Dar și vremea a ținut steagu-n plină fluturare.
De crăciun, sf. Vasile și Bobotează, troiene cât gardul au tot ținut înfundată calea civilizației. Buldozer Iura (și Aurel) avea, lopata lipsea.
La Fedea acasă poposi delegație, cu buldozer cu tot. Pentru lopată Iura punea bacu di jin, cu zacuscă cu tot.
– Am eu jin, și zacuscă... Aninați lopata, fașiți treabă... Cînd terminați, tot aiși o dizmontați! – răspunse Fedea cu glas de creștin.
Drumul s-a desfundat, lopata nu s-a desmontat. Iura în persoană (fără Aurel) s-a prezentat : Să intre și Fedică-n a lui gloată asociată – cu sapă, cote, suflet și lopată. Fedea i-a arătat poarta... La o lună, sosi a lui lopată – chinuită și strâmbată, ruginită și înglodată.
În primăvară, la două săptămîni, ciobăneasca țîrțîra trei-patru zile la rînd. În musteala curajului, forța laborală se întriga:
– Și a să avem anu ista, Iurii Ivanovici ?
– Peste 9 luni a să videm si a să iasă, fată sau băiet... – răspundea Iura (și pentru Aurel) cu sensuri șugubețe.
Vara întreagă a plouat ca la comandă, fără vînturi și bubuieli catastrofice. După seceriș, Camaz-uri* în șirag cărau grânele satului din ambare și direct de sub soare...
Toamna, și ea aduse roade ca-n poveste. Gemeau fățările sub grămezi de popușoaie jilave, că alea uscate deja erau expediate. Asociații, toți ca unul, și-n amurgite bîjbîind pănuși pe ciocălăi, în glas cântau șansoane cu visații dolărei... Iura și Aurel, în sudoarea frunții realizau producția comună, în paralel ținând cont și de negurosul viitor.
S-au golit ambarele, fățările, s-au uns agregatele, s-au ales fiarele de metalolom*... S-au ales și oile de la ciobeni, dar banii pe roade nu mai picau. Iura și Aurel, negri ca tăciunii, val-vărtej încălecau poteci feroviare...
Într-o zi cu soare, intr-un ambar din sat, cu lacrimi în obraz capii au înștiințat că angrosiștii i-au dat în gât... Că au plătit numai 20%, din care trebuie achitat impozitul funciar... Că grosul banilor vine după sărbători...
– Mai puțîn v-om cheltui!.. – strigă unul din companioni, holtei copt, loial vecin de-a lui Iurii Ivanovichi.
– Tu, poate da... Eu nuuu..! Am șinși guri acasă... – ripostă glas ascuțit din spatele adunării, apoi și altele în ansamblu... Ca urmare, Iura le jurui câte două mii, din cufărul zilei negre.

În postu’ crăciunului, drujba capilor s-a terminat. Iura Ivanivici, masculo formozo cu patru testicule, ”pălise” nevasta lui Aurel, într-un sclad amenajat cu sobă și pat. Era prima dată cu martor ocular, beat tuflă pierdut între saci cu năut…
O discretă vedere între patru ochi a pus toate punctele pe ”i”. S-a dus pe apa sâmbetei amicia, cumetria.., dar mai cu seamă negoțăria, fără a ei divulgare pe filiere laborale. Stăpâniți de confidentul acord, fiecare s-a întors la berbecii lui.
Aurel, mai slab la operță, s-a dat în băut. Angrosiștii, de facto plătiseră 80%, restul să achite după sărbători. Așa parale cumpărau juma de sat, cu măruntaie cu tot. Iura nu arunca bani cu sacu… În ajun-ajun de crăciun, prășitorii companioni au primit încă trei mii (de căciulă), în secret, de el ”împrumutați la bancă străină”
Secretul s-a strecurat la fuga, cu rezonanță tardivă. Ca efect, unii cotași, chiar și de-ai lui Aurel, se mutau la Iura. Cineva usca butoaie, cineva lărgea dealuri…

În primăvară, Aurel Ivanovici s-a declarat insolvent. Brigadirași vindeau ocoale, pluguri, cositoare.., ci Iura-n câmpuri galopa pe calu-i alb călare. Cu toată jalea epocii, capitalizmul nu stopa o minută. Pe glii de brigadiri faliți călcau săteni fruntași neosteniți... Atunci trosni în jarul dreptății lozinca apuseană ”cine poate, oase roade…”
Cum se menționase mai sus, după razval, în razele evoluției democrate moldave se călise și cadastrul. Doar cadastrul, cu oficiu legal în incinta primăriei, știa ce și cui aparținea în sat – până și ciotul zdrobit din putreda tulpină a colhozului.
Direct după prăbușire, libere alegeri de primar îmbiau la democratizare, dar nu se avântau candidații, că satul gâfâia…Doar învierea gliilor, în paralel cu nașteri de partide stârnit-au bulbuci de rivalitate în votări posterioare.
În primăvara pomenită mai sus (cea de glorie a lui Iura brigadiru), vechiul primar (loial sătenilor și dreptului sătesc), hărțuit de lozinca ”cine poate…”, de hulpava poftă la (neo) gospodari, de tâmpenia prostimii sătești… pe neprins de veste abdică de la post. Zvonuri susurau, cum că el, din ferma-i concepție, ar fi dat cu piciorul în dulce ofertă a unui partid viril. Subita-i decizie obligă Covriganii la rapide alegeri anticipate.
– Toată lumea la votare !!!.. – urlau dintr-o dubiță gramofoane, în spate împinsă de mașină mare, ce împărțea săpun, chibrite…și mâncare.
La votare, în dosul primăriei, alegători în gloate scormoneau țuhali de second hand. Într-o coastă (și alta), sub văzul ușilor secundare, bacuri de jin dulce cu zacuscă-n pachețele își îndeplineau datoria…
Noul primar, tot el cap de celulă a potentului partid, se avea de bine cu satul, mai în ales cu neo-plugarii și cadastrul. Dar și cu popa, ca din cer picat drept pe noua cupolă a vechii biserici sătești, după razval făcută ”lealea”. Bătăi de clopot au vestit poposire de neo-scăunar. Încurajați ”de iure y de facto”, neo-gospodarii s-au răsuflecat la mâneci.

În restul primăverii cu votare, patru babe și trei moșnegi – care fără neamuri, care în voia Celui de Sus… – în lacrimi (de cocodril) fost-au petrecuți în ultimu’ drum, cu bac di jin și ciaun di găluște fără carne, drept contravaloare a cotelor care nu le mai trebuiau.
Alte cote – de cadastru știute ca fără stăpân sau moștenitor, cu urmaș la capăt de lume sau călare pe butoi… – picau în mreaja noilor gospodari. Tot atunci, gloate de amărâți covrigani evadau către urbe apusene. În lumina acelui ”progres halucinant”, cămătarii satului (între care și popa) ofereau sume de drum cu 20% lunar și mai… Casă mai veche, notarial trecută în gaj sau în posesia cămătarului, se valora în mia de eurași ; casă mai nouă – într-o mie jumate sau două (cu cote cu tot) ; o singură cotă se hălea cu 200 e., două lipite – cu șase miișoare în valuta patriei …
Cote sute, ca-n peizaju’ de colhoz împreunate, dădeau recolte ca înnebunite… În urmare, satul a prins la culoare. Ici-colea, case ”a la curculea”.., între care a cadastrului, a secretarului, a primarului… Jmăcheru de popă, ca venetic, zidea în mahală de capitală. ”Mulțăñim partidului !!!” –ca mai demult strigau zilerii mahmuriți, pe-a casei prispă cu pereți nevăruiți, mășcate răsărite mozolind cu rarii dinți...

Între timp, Fedea (Năucu) își alina traiul în ispita purului rezon. Semăna cotele, îngrijea via, ținea gospodăria... Copii nu mai făcea, se mulțumea cu doi, ca fonțonarii altădată, îndeosebi la insistența nevestei.
La câțiva ani cu roadă, în parte datorat unui comersant onorat, procurase Năucu două cote, hat în hat cu ale lui, cu trei mii de euro ambele. ”La patru ani buni s-ar cuveni și unu’ rău...” – își zise Fedea înainte de semănat, hotărât să dea răgaz cotelor. Restul satului – mai în ales gospodari armați cu grășăminte, instrucții agronomice plătite... și pancarta ”Money-Money!!!” pe tractoare – a sămânțat răsărită, laolaltă, al treilea an la rând.., că se vindea ca pâinea caldă.
Năucu, parcă-și cătase în ghioc... Pălite de brume tîrzii, lăptoase cețuri sinilii, ghiață ca oul de hulubiță, năprasnica haină uscăciune... și Cnutu’ Legilor Divine – gliile abia îngălbenite zăceau sub lună, soare… ofilite. Din roatele de răsărite plănuite se alese colb și bețe necioplite.
Într-o zi urâtă de toamnă, unu din măhală, printre gard se zgăia la un coșer din ograda Năucului, plin ochi cu știuleși de alt sezon. Tăman atunci și hozeainu călcă spre poartă. Cu treabă sau ba... – Cine-l mai ghicea?
– Noroc... – salută vecinul, pe nume Costea. – Nu-ți merji rău... Da eu... Parcă ñii făcut...
După cum se știa, Fedea rar intra în vorbă cu satul și mahala. La momentul dat, parcă ceva lăuntric îl impunea să desclește gura.
– Ți-o fași sîngur, cu mîna ta !.. Nu țîi rușîni ... Mecanizator, cu tractor, două cote ca auru, alte două a părinților… Di când s-o mîntuit hurta, nu mai umpli sâsâiacu… Înainte circula poiezie cu două rânduri : ”Moș Costachi are o iapă, și cu dânsa cară ceapă…” Era el a triilea om intrat în colhoz – cu iapa și grădina în care creștea ceapa. Atunși erau comaniștii, cum șeva – la Siberia… Acu, și cauți tu la Iura pi dealuri – colbăit, ostenit… și tractoru dihănit. Acolo cauți tu popușoi di sîsîiac ??? – Sau ești prost, sau de două ori prost … Mai ghini erai nerod ca mini…
În spatele Năucului se grămădeau covrigani. El, ca prima dată sărit din țâțâni, doar pe Costică îl vedea tot muci amari suflând, și cu obraz ca de puștan într-una smârcâind.
A douăza, huia satul... Costea l-a prins pe Iura Ivanovici la ușa djipului. I-a spus tot, pe șleau… Asta făcură și alți zileri cu alți neo-gospodari. Iura și de-alde Iura întindeau rîzîna (timpul), primarul plecase în concediu, cadastrul zăcea la pat cu maiura… Abia în april porniră bătăi de țăruși la haturi, în ciuda veneratei hapsânii.
Cazul nu a soluționat veșnica antagonie. În sat rămaseră destui zileri bezmetici – creatori de cefe groase… Totuși, daravela stărnită de Năuc a deschis ochi, a ciulit urechi, a mișcat creieri. Neo-gospodarii, iernuța întreagă au tras frică. Degeaba ! – Potentul partid le ținea hangu, le păzea hatâru… Ei mulgeau satul, pe ei îi mulgea partidul. Partidul, și el era muls de cineva. Țara devenise mare complex de mulsori, fără vaci de lapte.

După BUM-ul Năucului, satul rămase tot în stăpânirea noilor gospodari, toți ca unul cumătriți cu primarul, popa și secretarul. Normal… În viața nouă, primăria nu avea cum glogdi răsărită în’ pragu selsovetului*.
De salarii occidentale – nici vorbă, că satu’ moldovean muuult mai avea pân- la ăla bogat apusean. Noua cîrmuire a satului, niscai ruginită, nu o dată s-a adresat la partid... Partidul a răspuns clar, nu o dată:
– V-am dat putere, drepturi, placate, scaun, ofis... Vă ținem spatele... Dacă vă mai dăm și bani, înseamnă că nu știți unde iernează racii... Partidul are nevoie de oameni fideli, adecvați și dezghețați. Vă ajutăm cu ce vreți, numai nu cu bani! Cu banii descurcați-vă la fața locului, pentru asta aveți cap pe umeri. Punct!!!
De facto primăria, în baza posesiilor obștești (la care demult visau alte cârmuiri de țeară), nu era sărăntoacă în măsura profuzelor lăcrămații publice, consiliere... și partidare.

Firește, avuția de temelie la Covrigani erau cele patru mii șapte sute hectare arabile, din buni-străbuni moștenite, în cote (sute) hăcuite. În paralel cu hîlpăvia de neo-gospodar, cotele hrăneau sătenii, pe care și cum îl ducea picioarele și capul.
Satul, în toată puterea cuvântului și a legii, mai deținea o mie jumate hectare de imașuri, trei arteziane de colhoz, frigider (de colhoz) la suta de tone, două hambare și pilaramă (și ele de colhoz), lutăria, gunoiștea, iazuri mâlite, iezulețe, drumulețe... Aparte de cele enumerate, satul mai poseda coclauri pe coaste abrupte, născute în fașa prosperării capitaliste, și ele plasate în registru de imaș.

Anume de coclauri se legase Costea cu trup și suflet, la patru ani de la Caraulu’ Năucului. E marcant de înștiințat că el se ridicase tare – cu tractor, patru cote, alte șapte în arendă, arături și semănături la săteni, nu degeaba, cu plată adecvată... Și mereu cu Nerodul în față. Cînd Fedea spunea, atinci Costea ara, semăna, cultiva, recolta... Ce Fedea semăna, aia și el însămânța... O dată doar nu l-a urmat. – Mai să vândă o cotă, de turbat... Primăria, în ciocolată cu spuma satului și a raionului, însăila afaceri. Tot ce rămase de la colhoz se arenda la cumetri pe 30 de ani minim, cu preț de iure și preț de facto. În slujba obștimii nu rămase capăt de ață. Vara, pe lângă arteziene făceau coadă cisterne și poloboace, nu la degeaba. Apa satului, cândva dobândită pe banii satului, se vindea cu bani gheață, tot ai satului. Dar asta era foaie verde. Ciocolata se ascundea în magmă...
Puzderie de cote ”prăpădite”, sleite de răsărite... ani și ani de tractoare grele călărite... nu fără știrea primăriei. Ce să mai zicem de obșteasca arendă funciară? – Orice cărpală din magmă, inainte de a fi public afișate arendei sau vânzării, neapărat se oferea cumetrilor neo-gospodari. Odată ce spuma nu demonstra ispită, oferta se șușotea în afara cercului. Cam așa susur ajunse și la urechea lui Costea.
Obiectul în cauză era o postată de 11ha., pe coastă, cu sol negru-negru, asfalt în preajmă.., butie de porumbari, puieți care mai de care, sălcioare fără lacrimi claie peste grămadă.., laolaltă țesute în covor natural-natural. Postata se oferea în arendă. Aprins la operță, cu bani frumoși la saltea... și Fortuna-i mereu surâzândă, se avântă Costache la ”selsovet” – singur, fără opinie de neamuri, mahală...
Primarul nu era la birou, îl prinse Costea la club, în pregătire de festival cultural. Au vorbit ei o oră lungă, fără urechi ascuțite în raza clubului surd și mut. Distinsa confidență înlesni o tocmeală orală, rapidă și benefică ambelor părți implicate. În baza Cuvântului de Onoare a Primarului, Costea s-a angajat (într-o singură vară) ”să facă lună” cele 11hectare, în scimbul unui contract ieftin de arendă pe 30 de ani, cu avantaje la prelungire. Acordul urma să fie iscălit la prima brazdă – din rezon economic, profitabil doar arendașului. Așadar, cât ”se făcea lună” postata, Costică nu plătea arenda.
După tocmire, arendașul – tulea pe deal. A măsurat, a numărat.., ba pe chirostii, ba aplecat, ba culcat... Abia la chindii s-a prins că n-a mîncat. Și, atunci, a plecat. Acasă, colbăit, zgâriat.., păinjinit, nasu-n vârf cu buburuză, gîtu-n căpușe, sumanu-n pănușe... – totul contra ochilor măriți, ca la găsire de comoară scânteiți. Nevasta, sfredelindu-l de-a fir-a-păr, se crucea ca la mănăstire.
A douăza, cu noaptea-n cap, sări Costică în tractoru-i de cu seară adaptat, cu ajutor zilier lângă el...

Văruța întreagă a tot urlat motor pe coasta aia necurată. Costică, și ajutorul – numa oloi, motorină și solidol îngroșat de prafu’ coclaului făcut una cu pământu... Doar unu Skaraoțki mai știa de-a cui mamă erau. Toane de solearcă.., fiare crăpate, roți dezhocate, cabluri cârceiate... și alte jertfiri – da’ treaba a fost gătată.

Într-o lune de toamnă, s-a arătat Costică la primărie: Cămașa-i bălaie deschisă la chept, bustu-n jachet maroniu de furșet.., ochii lucind ca la tras marafet, buzele seci ca-n pustiu la profet.
Primarul, iar se reținea pe undeva. Secretarul, privindu-l rece, l-a întrebat ce-i trebuia. Costea l-a străpuns de sus și i-a spus:
–Am vorbă cu dînsu, konfidențialno.
– În lista cu audiențe nu ești. Vină joi. Sau așteaptă, în hol.
– La o vară di așteptari, un cias-două îi ñica toată – își murmură Costică trăgând val de aer în torsu-i umflat de glorie.
A tot așteptat arendașul, in hol, afară… până la ora de masă. Apoi a plecat. După amează s-a dus la muncă. Pe deal se furișa vremea de numărat bobocii.
Joi primarul era. Era și Costea, dar nu figura în listă, că luni pierise ”ca măgaru-n ceață”, fără a știința secretarul să-i dea audiență sau nu. În hol, coadă nu se profila, biroul pustia.., însă primaru’nu-l invita. O dată ieșind la tualetă, zărind arendașul, dădu ochii peste cap. Și atât!
La un ceas de eroică paciență, săteanul ciocăni în ușa de cabinet. Apoi, rămas fără de răspuns, o înpinse ușurel din afară. Ar fi trântit-o să-i zboare țîțînile… Dar, ca avuție comună, ușa aia lustruită nu purta nicio vină. – Am urgență la raion! Secretarul este la curent… Intră la dumnealui… – rosti primarul cu ochii în pod, se ridică, puse mapă la subțioară, așteptă să iasă clientul, învărti cheia-n broască și plecă zorit.
– Întră, Domnul Constantin – invită secretarul, în carne și oase pășind ca în salonu-i de acasă, doar să acompanieze clientul din hol în propriu-i cabinet.
Audiența fu de scurtă durată, agitată.., maximalisim încordată.
Terenul în cauză nu se mai arenda, – se vindea prin licitație publică, avalma cu alte postate neadecvate. Se mai oferea ciocanului o cîrpală de hat ce încurca la arat, două cisterne mâncate de rugina ”anilor 70”, patru șvelere de-o toană fiștecare și alte ”gunoaie colhozene” ce oftigau văzul de jupân râvnitor. Ultimii ani, mai cu seamă la sfâșierea cotelor de prohoade, primăria îndrăgise asemenea tranzacții, astfel curățind satul de ”mizeria trecutului”.
Roșu ca racu, zburlit ca dreacu.., trăgând ușa de-i zburară așchii, părăsi mojicu’ plăsmuitul anturaj afectuos.
Acasă, Costea nu-și găsea loc, lucrul nu-i sporea, pe nevastă o suduia…, până trecu Fedea pe lângă poartă. Ocupat cu desțelinirea, o groază de timp nu-l văzuse… Ca din tun pușcat, zbură Costea la drum și-l strigă ca la caraul, că-i trebuia mai tare ca aerul.
Năucu a intrat. Nu părea dezonorat, supărat sau ignorat. Costică l-a dus în casa mare, l-a așezat pe scaun de frunte și i-a povestit daravela, în amănunte. Vecinul nu a dat semn de surprins, precis că știa mult, poate și ce nu bănuise promotorul.
– Acu, și mă fac eu ..? – șopti Costea, ca sugrumat în laț. – Secretaru, praf m-o făcut… Și n-ari di gând să întoarcă banii băgați în postată – o sută du mii bătute-n cuie, fără munca mea, amortizare, la zileri țîgări, băutiră, mîncare …
– Scrie-te la licitație – murmură Năucul, în plina-i acalmie.
– Chiar că n-ai o doagă, Todirică… o cotă-două acolo, mă băgam, prințîpialno*... Da-s 11 hictari… Rămîn în curu’ gol, și-n datorii. Asta vrei ?..
Cum s-a încheiat horba vecinilor, ei doi au știut. Oricum, în cusul săptămânii, Costea iar a dat cu picioru’ pe la secretar. Molcum a depus petiția de licitant, a făcut roată-mpreju… și dus a fost – nici buna ziua și nici pupă-n fu…
Licitația s-a procedat în ziua stabilită cu anticipație legislativă. S-au prezentat secretarul, primarul, registrul, hîrtie albă, ciocanul cu bloc de sunet … Și patru licitanți : Iura Ivanovici cu încă doi gospodari, tustrei de-a primarului (și a secretarului) cumetri mari, plus Costică așezat mai departe. Secretarul a dat citirii lista cu bunuri sătești licitate, ordinea , instructajul…
Vînzarea mergea ca pe șnur, ciocanul suna ”comme toujour”, cumetrii oftau cu glamour… Odată ajunsă la părtala de pe coastă, licitația declară pauză. Toți ieșiră la fumat, în birou lăsându-l pe mojic, și pe secretar ca vigilant ocular.
Oferta celor 11hectare. pornită de la 10 mii devize naționale, în bulbucii târgului spori la 500 de mii, de Constantin strigate la răscrucea hazardului încins.
Alintați de pleașca mereu la îndemână, gospodarii au luat apă-n gură, tustrei odată. Concertul s-a terminat. Așa preț satul nu auzise de la născare. Cît mojicu’ se zgâria pe ochi, primarul își râdea în barba-i de farmazon – schema i-a reușit.
În aceeași toamnă, pe coasta dobândită cu țuhal de bani și altu’ de nervi, a sădit ” mojicu” perjerie, că răsărite creșteau ”gospodarii”. Livăduța aia, dragă și Celui de Sus, în câțiva ani i-a dat și ce n-a visat...

Costel, și azi răstoarnă brazde-n suta-i de hectare, pe un buhai german ( cu roți) călare. Fedică rămase cu ce pornise. Se mulțumea cu ce avea, că-i ajungea și-i rămânea – contra stupidei ”competiții” rurale. Costică îl asculta ca pe Mag, uza lopata-i care mai servea... În schimb, cotele-i ara și alt sâsâiac îi umplea. Anul împrejur, amândoi pășeau în sat cu fruntea sus... și ichii luminați nespus.

–Da cumătrii..? – dădu glas gânduratul Borogan, din amorțire aterizând pe plan moral. – Visază macar unu’ babe cu broboade, între scânduri de prohoade.. ?
– Nu cred – se îndoi naratorul (Vasea Arnăutu). – La obraz, a nostru ”capitalist” e mai ”călit” ca cel din asfințit… Mai am o istorie, dată naibii.., tăman potrijită la ultima trajere de linie.
– Nu mai avem timp… Când poți, scrie-o în mesaj, trimite-o la Spania… Acolo am un drug… Aghe așteaptă să compună șeva mai anapoda.
– Nuuu..! Așa povistiri mai întâi să ascultă, apoi să așterne...

Va urma.



* camaz – camion rusesc
*cemădan – geamantan
*fint (rus. финт) – truc, șiretlic, vicleșug, marafet...
*hăziain (xозяин rus.) – stăpân
*metalolom (rus.) – fier uzat
*muftă ( муфта rus.) – ambreaj
*șveller (rus.) – bară groasă de fier
*selsovet (rus.) – primărie, consiliu sătesc.
*setcă (сетка rus.) – plasă
*zil – camion rusesc.