Trec anii și se vede tot mai distorsionat comunismul. Dar nu mai puțin dureros. Apar enoriași ai ceaușismului de peste tot, aprigi și atotștiutori deși abia mergeau în picioare în decembrie '89. Mi-e milă de prostia și de naivitatea lor. Atunci tac, nu mai am putere să dezbat, mă retrag în colțurile liniștii mele și îmi amintesc cu atâta intensitate bucăți din bezna anilor '80 încât rămân cu simțurile acolo mult timp după ce, fizic, revin în acest aprilie. Auzeam ieri un coleg foarte tânăr spunând că alimentele din magazinele comuniste erau suficiente dar că puturoșii de atunci au răspândit acum ideea mincinoasă că lumea acelor ani nu avea ce mânca... Și mi-am amintit de anii în care se apropia ziua mea de naștere și o rugam pe mama să-mi facă extraordinarul ei tort simplu de ciocolată. Îți fac, zicea fără ezitare, draga de ea, dacă te duci la Alimentară cu noaptea în cap să iei ouă, unt, lapte și cacao. Știam că era greu de prins un pachet de unt chiar dacă m-aș fi dus la coadă la ora 5, venea unt puțin iar oamenii stăteau la coadă de pe la 3, așa că am avut ideea să merg să stau la ușa alimentarei încă din seara anterioară. Evident, nu singur. Îmi convingeam prietenii din bloc, fete și băieți, să mergem la coadă ca într-o aventură, fiind unica șansă oficială de a fi lăsați de părinți afară toată noaptea. Rar se găseau părinți care nu-și lăsau copiii să se ducă și să vină acasă cu plasa plină de bunătăți. Unii chiar mă felicitau că avusesem ideea și că reușisem să mobilizez ditamai gașca. Ne înarmam cu lanterne, cărți de joc, țigări și biscuiți "Berceni" și nu mult după asfințit ne așezam tabăra în fața ușii alimentarei din cartier. Eram primii, evident. Nu simțeam urgia întâmplării, gustam criza ca pe o normalitate și ne bucuram de aventură. A cumpăra marfă rară nu era în topul primelor noastre plăceri. Râdeam, fumam și râdeam că tușeam, râdeam că luam pedepse când pierdeam la cărți și râdeam că nu dormeam, că nu eram acasă, că ne făceam de cap, chipurile... Trecea noaptea imediat. Primii pensionari apăreau la coadă pe la 3 și se enervau teribil că le luaserăm fața. Ia plecați acasă, mucoșilor, că v-a prins dimineața la joacă și blocați ușa alimentarei! Ce zici acolo, nene, nici vorbă de joacă, am venit să luăm unt, lapte și cacao! Eram vreo 12-14 copii, un număr enorm pentru cei aflați la coadă după noi având în vedere că nu se aducea marfă decât pentru o mână de clienți... Pe la 5,30 veneau camioanele cu mâncare și vedeam pe geam cum se organizau vânzătorii în fața ușii noastre, că să fim serviți direct în stradă și să nu cauzăm îmbulzeală înăuntru, aduceau câteva lăzi cu lapte, o ladă de unt, o stivă mică de cofraje de ouă și un bax de cacao olandeză, pachete galbene cu o corabie maro pe ele, nu le voi uita niciodată... La 6 se deschidea ușa iar la 6,15 se termina marfa. Când mergeam noi, copiii, rar mai prindea unt și lapte vreun pensionar. Luam aproape tot deși ni se dădea cu țârâita. Plecam înjurați de pensionari și mărșăluiam mândri spre bloc cu bunătăți în plase. Seara mâncam tort de ciocolată și hainele încă ne miroseau a tutun. Ne sclipeau ochii ca marilor aventurieri din cărți și le povesteam o săptămână altor copii ce frumos ne distraserăm o noapte întreagă pe bordura din fața ușii unde se dădeau unt, lapte, ouă și cacao olandeză. Bă, și ați fumat mult?, ne întrebau ăia, invidioși. Mult, bă, toată noaptea!, ne înfoiam noi în pene și deja ne planificam o nouă escapadă la Alimentară, întru stresul pensionarilor din cartier... Habar nu aveam că peste zeci de ani vom deveni martori ai "bunăstării" comuniste.