Mai întâi a apărut ceața. Marea Barieră a Răspunsurilor a fost înconjurată de impulsuri scânteietoare, unghiul dintre raza dimineții și mireasma îmbibată de nevăzut a celei de-a unsprezecea dimensiuni fiind copleșit de sunetul stins al unei mirări. Silaba care atârna de geana vocii lui Snùp Sàr nu era de ajuns pentru a susține gândul generator de răspuns, în situația în care pentru a apărea un răspuns este necesar să existe o întrebare.
Răspunsurile pulsau în unghiurile dintre particulele nevăzute ale semnelor purtătoare de informații, precum nisipul în clepsidră. Snùp Sàr răspunsese, deși nu cunoștea întrebarea și avea senzația că răspunsul acoperă mai multe întrebări. Toți aveau răspunsuri, dar nimeni nu cunoștea întrebările.
Deșertul necunoașterii adâncise distanța dintre real și instinct, dintre gând și posibilitățile acestuia de evoluție. Răspunsurile aveau o formă, erau exprimabile, formau unghiuri diluate care accentuau sensul includerii lor într-una dintre dimensiuni, semănau cu dimineața nostalgică deschizătoare a umbrei zilei. Pentru că nimeni nu mai știa cum arată o întrebare, toți exprimau senzații, percepțiile plutind ca o muzică cețoasă peste sinapse.
Epoca Răspunsurilor, așa a rămas în istorie vremea în care pe planetă au existat numai răspunsuri. Chiar și celebrul Snùp Sàr, membru apreciat al Consiliului celor Douăsprezece Respirări ale Implicației simțea, uneori, că cea de-a unsprezecea dimensiune putea fi matricea întrebărilor, dar acest aspect trebuia demonstrat și clasificat.
Sinapsa Publică era blocată. O pulsație stranie bâzâia ca un ecou, ocupând unghiul vocalic creat între prelingerea semnului către ecuația marcată de un punct și subdimensiunea infinitului marcată de vidul dintre liniile paralele. Ceva se întâmpla, Snùp Sàr simțea un impuls din ce în ce mai apăsător care încerca să îi tempereze starea de uimire. Înțelese că trebuie să oprească orice stimul nedefinit, lăsând o singură deschidere în propriile sinapse. Imediat ce gândul emise în frecvența înaltă a vocalei, mirarea își schimbă forma, iar bucla temporală înregistrată în Sinapsa Nuanțelor deveni ceea ce avea să rămână în istorie drept A Doua Întrebare Remitentă.