Vara era pe sfârșite. Începeau să se desprindă primele frunze veștede din salcia crescută peste măsură de înaltă în grădina Olimpiei. Cu grebla de fier și cu sapa în spinare, badea Niculae se îndreptă, împreună cu primele raze de soare, spre via lui din Rusu. Trebuia să repare coliba ce nu a mai fost folosită de la sapa a doua, să scoată buruienile ce începeau să răsară printre parii de lemn, să grebleze apoi mărunt tot locul în așa fel încât să se vadă și urmele păsărilor celor mai ușoare ce s-ar fi lăsat din zbor pe acolo. Un greblat bun de multe ori îi oprea pe drumeții atrași de strugurii ce păreau copți să intre în vie. Vecinii cu via n-ar fi intrat după struguri. Fiecare se gândea c-ar putea fi văzut și, apoi, la rușinea ce ar păți-o. De mult nu s-a mai auzit prin sat că cineva ar fi intrat în vreo vie străină. Doar cu vreo câțiva ani în urmă, pe la mijlocul lui septembrie, a găsit, venind la via nu demult greblată, multe urme de bocanci ori poate de cizme. Deși și-a dat seama repede că încălțările nu puteau fi decât ale unor soldați nemți, ce-i văzuse de la o vreme pe Șes stând de vorbă cu sașii ce aveau pământuri pe acolo, s-a dus totuși la primărie să anunțe paguba și pe cine bănuia el că i-a făcut-o. N-ar fi crezut că i se va face dreptate, dar n-au trecut nici zece zile și a fost căutat de Bausmert ,cel ce-i luase acum câțiva ani locul la primărie.
- Bade Niculae ,am venit să-mi spui paguba ce ai avut-o cu soldații nemți ce ți-au intrat în vie. Poți să spui până la 200 de mărci. Asta este solda, adică sâmbria, pe o lună a celor zece ce ți-au călcat via. Hauptman, comandantul lor, mi-a trimis suma asta și te întreabă dacă ești mulțămit
-D-apoi cât fac cele 200 de mărci, cum le-ai spus, în lei de-ai noștri?
- Cam tot atâta.
- Apoi m-oi mulțămi și cu jumătate. Dar suta care rămâne o s-o dea înapoi cătanelor?
- Asta nu pot s-o știu, dar mai iute nu le-o dă că mi-a scris hauptmanul că i-a băgat și închiși câteva zile la cazarma lor din Sibii.
- Atunci dă-mi amândouă sutele.
- Poftim, Bade Niculae, dar să-ți scrii și numele pe hârtia asta.
L-a ținut badea Niculae pe Bausmert încă vreun ceas în casă până au băut împreună un litru de vin din cel vechi. Se avea bine cu Bausmert încă de când lucra în gospodăria lui Ziemerman. Era Bausmert de aceeași vârstă cu Horst, feciorul jupânului. De la cei doi a învățat Niculae multe cuvinte săsești pe care le știe până acum și crede că nu le va uita niciodată.
Asta era acum trei ani. Își aduce bine aminte pentru că atunci s-a schimbat și numele satului. Din Ruși, satul a devenit Șesuri. Așa scria pe tablele din cele două capete ale satului de la șoseaua națională. Așa scria și pe chitanțele ce le primeau la plata dărilor. Acum, crede Niculae, se va schimba iar numele, mai ales că se aude că în curând vor trece prin sat rușii. Și-i bine să se schimbe, poate nu vor face și pe aici blăstămățiile de care se tem, pe bună dreptate, oamenii. Dar, până a veni rușii, au trecut spre apus nemții. Și au tot trecut câteva zile. Știa badea Niculae de la nepotul său, tot Niculae, copilul copilului său Ilie, ce se întâmplă pe drum. Acesta cu alți băietani, ca el, din Gheurușa, stăteau ascunși după o salcie, în capul satului și numărau mașinile. Trebuie că nu numărau toți la fel, poate unii pierdeau șirul ori alții vedeau mai multe. De aceea, când se ivea câte o pauză la trecutul mașinilor, începea gâlceava, ba că au fost patruzeci, ba treizeci și opt iar câte unul putea să jure că au fost șaizeci. La început, și cu asta erau de acord toți, au fost mașini mici în care încăpeau câte patru-cinci oameni. Unii, se vedea din viteza mașinii, erau gânditori, alții păreau că dormeau fără niciun fel de griji, puțini se uitau și spre salcia după care erau pitiți ei. De la un timp, printre mașinile mici au început să apară camioane în care pe bănci lungi erau soldați, unii, cu armele în mână, alții, cu ele trecute pe după cap sau pe piept. Și au tot trecut așa, când mai des, când mai rar, de dimineața până seara. După lăsarea întunericului nu puteau ști copiii dacă au mai trecut, dar sașii de la șosea, ba chiar și românii din partea de sus, din dealul spre progadie, auzeau din când în când, în noapte, uruit de motor. Au fost apoi câteva zile în care pe șosea nu s-a mai întâmplat nimic deosebit, nicio mașină nu mai spărgea liniștea, nici căruțe de-ale oamenilor nu se mai vedeau. Și vântul a stat, parcă era într-o așteptare. Și vacile, când plecau dis -de -dimineață în ciurdă ori seara după scăpătatul soarelui, când se întorceau, parcă nu mai mugeau așa de tare. Toți oamenii satului, și toate ale lui, erau într-o neliniștitoare, apăsătoare așteptare. Trebuia să se întâmple ceva pentru a ieși din această stare. Și acel ceva așteptat s-a ivit când un grup de femei tinere și fete au fost văzute fugind la deal spre Gheurușa ori poate spre Părăul Furcii ori mai departe spre Rusu ori Capul Dealului. Fugeau și strigau: rușii !.. rușii...! Copiii care le priveau au început să se sperie și să plângă, unii mai mititei chiar să urle, pentru că au înțeles că ele strigă urșii...urșii... și fug din calea lor. A fost destul să latre un câine ca în curând să se iște hărmălaia, satul ieșind din amorțeala în care se găsea de câteva zile. Femeile și fetele tinere, cele mai multe săsoaice, au intrat fiecare în câte o curte. Se vede treaba că mai dinainte se vorbiseră oamenii între ei cine pe cine să adăpostească.
N-a fost însă chiar atunci nevoie de adăpost și nici în următoarele câteva zile. Treceau acum pe șosea camioane cu ruși. Mașini mici nu prea erau. Nu se opreau. Doar câte una stătea la șipotul de la poarta lui Rill, se dădea jos șoferul, desfăcea capota motorului și turna apă rece după ce desfăcea un bușon. Câteodată se mai dădeau jos și alți soldați dar nu pentru mult timp. Beau apa strânsă în pumni, apoi își umpleau bidonașele. Se uitau cu jind la găinile ce râcâiau țărâna, dar la ordinul celui de lângă șofer se urcau și plecau mai departe. Într-o zi s-au desprins din șosea câteva camioane și au început să urce printre români. Nu s-au îndreptat spre Gheurușa, ci au luat-o la dreapta prin Cânechi. S-au oprit, după ce au trecut de ultima casă, în fața locului unde era delnița lui Papelea. Ca la un semn au coborât soldații care, parcă, dinainte cunoșteau locul și știau bine ce au de făcut. La început au tăiat cu niște seceri mari tot cucuruzul și toată cânepa de pe loc. Au bătucit apoi pământul cu niște lopeți cu coada scurtă... apoi au scos din mașini țevi din care au construit niște stâlpi înalți legați între ei cu sârme. Cam în două ceasuri treaba era gata. Au ridicat apoi un cort uriaș. Tot timpul se lucra în liniște. Doar din când în când, se auzeau comenzi scurte. De-abia după ce totul a fost gata, a ieșit dintr-o mașină un ofițer înalt cu o mustață uriașă, lăsată pe oală. Se deosebea de ceilalți ofițeri ce au început și ei să iasă din mașini, prin vipușca roșie de la pantaloni și o stea mare pe fiecare rever al vestonului. La o comandă scurtă, soldații s-au adunat și s-au aliniat în fața ofițerilor. Au ascultat, fără a mișca măcar unul, spusele celui ce era șeful lor. Spre seară în grupuri de doi, trei sau mai mulți au început să se împrăștie prin sat. Nu băteau la porți, ci intrau în curte și apoi direct în case. Câțiva câini mai aprigi, care și-au arătat colții în apărarea stăpânilor și caselor, au fost împușcați. Împușcate au fost și încuietorile porților uriașe de la curțile sașilor și a ușilor de la case ce n-au fost deschise imediat. Groaza era deplină și se cuibărise în sufletul fiecărui bărbat, femeie, copil sau bătrân. Cu arma făceau rușii semn oamenilor să iasă din casă. N-aveau bieții de ei ce face și se îndreptau cu câte o pătură în mână spre grajduri sau șuri. Se urcau apoi rușii prin podurile caselor, de unde se întorceau cu câte o tăblie de slănină afumată, de multe ori râncezită, dar era bună și așa. Au început a se auzi și cârâituri de găini, strigăte scurte de gâște, rațe ori curci, câte un guițat de purcel și, din când în când, câte un foc de armă tras în spre un câine mai curajos.
Oamenii așteptau cu sufletul la gură să le intre oaspeții nepoftiți în casă. Badea Niculae, trecut bine acum de optzeci de ani, în așteptarea lor, avea sufletul răvășit. Se gândea nu numai la neputințele lui, cele cauzate de vârstă, ci și la oamenii satului și, mai ales, la ai lui. De bună seamă au ajuns și în casa fiicei sale cea mare, Mărie, și în casa lui Zaharie. Ce-o face Victoria cu cei doi copii, dar cei din Craiova? Acum, rușii, sigur, sunt la verii săi Dumitru și Vasile. Doar gardul îl desparte de ei. Vor intra și la el și n-are ce le face. Se poate însă ruga Celui de Sus. De multe ori l-a ajutat pe el și pe ai săi. Se va lăsa în voia Lui și va fi pe mâini bune.