agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 83 .



repostare capit. X II Spre necunoscut
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2024-06-17  |     | 



|


Iașul era un oraș pe care l-a îndrăgit fără a-l fi văzut vreodată . Era acel Dulce Târgul Ieșului cum și-aduce aminte că l-a numit Ionel Teodoreanu. Îl cunoștea și din ultimul roman pe care apucase să-l citească, în primele săptămâni de la sosirea lui din Rusia: Ce-a văzut Ilie Pânișoară, povestea omului care aprindea felinarele orașului și tot el le stingea în zori. A îndrăgit orașul acesta și datorită poeziei lui George Topârceanu pe care a reținut-o, în întregime, după prima citire:
Te salut, oraș romantic, plin de parcuri și de flori
Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători
Cu tăcerea de pe uliți, cu trecutul și cu luna…
Te salut, oraș istoric, oropsit ca-ntotdeauna
………………………………………………
Te salut, oraș arhaic, plin de suveniruri sfinte!
Te salut cu toată stima, te salut și …n’am cuvinte.

Știa orașul și de la Sadoveanu. Era convins că va recunoaște imediat, fără greș, Strada Lăpușneanu. Acum câțiva ani era cât pe-aci să meargă la Iași, atunci când ziarele anunțau că la Mânăstirea Trei Ierarhi va fi reînhumat, alături de Alexandru Ioan Cuza, și Dimitrie Cantemir, cel ce două sute doisprezece ani nu și-a putut găsi liniștea în pământ străin. Când și-a dat seama că va trebui să lipsească pe puțin patru zile de acasă, tocmai când cel mic era bolnav, a renunțat.
Dar mai știa Nae că, în primăvara acestui an, rușii, de care el și camarazii săi au fugit, acum mai bine de un an, timp de patru luni, când mai în căruță, când mai pe jos, au ajuns acum în preajma acestui oraș ce a fost evacuat. Universitatea, școlile, spitalele, o mare parte din locuitorii legați de ele, dar și alții, au plecat, ca în vremurile de demult, în bejenie, spre apus, îngroșând numărul refugiaților. N-a fost de ajuns cu cei din Ardealul de Nord! Și barem de s-ar fi dus spre locuri unde ar fi fost în siguranță. Dar unde mai puteai fi în siguranță în această țară? Cine-și poate închipui că rușii, după ce au rupt încercuirea de la Stalingrad și au înaintat sute și mii de kilometri, timp de un an și trei luni, vor putea fi opriți pe dealurile și platourile din stânga Văii Bahluiului aparținând Crestei Iașilor, așa cum erau prezentate pe mapa ce o avea în porthart. Aproape toți care luptă în apropierea orașului sau sunt pe drum ca și el, să ajungă, nu au decât foarte puține șanse să scape cu viață, ori nevătămați. Numai Dumnezeu mai poate face o minune, oamenii trebuie să se supună voinței Lui. Și de-ar fi vorba doar de ei, de cei care sunt sub arme! Dar e vorba de toți locuitorii acestei țări. El, poate și ceilalți, s-a obișnuit cu gândul că mai curând va muri decât va scăpa din această confruntare. Doar cei de acasă, care nu știu despre război decât din auzite, mai pot spera la bine. Ce se va întâmpla cu soția, copiii și părinții lui. Dar nu numai cu ei, ci cu aproape toți oamenii acestei țări.
- La ce cugeți, camarade? Stau de câteva minute și te privesc, iar tu te uiți, mereu, în același punct.
I-au trebuit secunde bune până să-și dea seama cine-i vorbește.
- Cum, și dumneata părinte, tot într-acolo?
- Vezi bine că tot. Te-am zărit de cum te-ai urcat în tren. Eu sunt mai urmă, în al doilea vagon, în cel al ofițerilor superiori. Să vii și tu acolo, este loc destul, doar un sfert din locuri sunt ocupate, fiecare poate sta întins cât și unde poftește .Unii și-au adus și lăzile de campanie de la vagonul de bagaje. Cred că acolo este și sublocotenentul Diaconescu, unul din cei doi prieteni ai tăi. L-am cunoscut doar din vedere.
Într-adevăr, în acel vagon era Diaconescu. S-au îmbrățișat și s-au retras într-un colț al compartimentului. Au avut timp să vorbească aproape toată noaptea. Vocile lor, abia șoptite, erau acoperite de sforăiturile celor ce dormeau. Ceva mai încolo stătea cu ochii închiși preotul Boțocan. Un ochi atent și-ar fi putut da seama că nu dormea, zâmbea și el, abia perceptibil, când cei doi spuneau lucruri vesele și fața-i devenea serioasă când auzea vorbe grave. S-a încruntat, mai mult în sinea lui, atunci când Diaconescu abia perceptibil a zis că dacă ar fi băieți deștepți ar coborî la prima oprire și s-ar face nevăzuți. Frontul n-are cum mai rezista mult în fața rușilor și, în astă conjunctură, el crede că nimeni nu va observa lipsa lor. Și cei ce vor observa vor fi în curând morți sau prizonieri.
- Nici să nu te gândești. Vom avea, alături de ceilalți, soarta ce ne-a fost hărăzită.
- Și când te gândești că puteam scăpa de această ultimă încercare. Mai ales tu, care ești mai în vârstă. Oare ai împlinit 37 de ani? Știu doar că ești născut în 1907.
- Încă nu. O să-î împlinesc la o săptămână și câteva zile după Paști, pe 28 aprilie, dacă mai trăiesc până atunci. Nevastă-mea va împlini 36 chiar în prima zi de Paști, în 16.
- De ce să nu trăiești și de ce să nu trăim? Am rezista noi în iarna lui 1942. Să-ți spun drept, acum că au trecut acele zile groaznice, nu credeam că o să reziști pe gerul acela, cu durerile tale de picior și cu fierbințeala ce o aveai. Când te-am lăsat în mașina nemțească aproape că aiureai din cauza temperaturi și uite că ai rezistat, și încă în așa fel că, iată, după un an și ceva ai fost găsit atât de sănătos încât te-au trimis iar la moara aceasta spre care ne îndreptăm.
- N-aș fi rezistat dacă Dumnezeu nu ar fi vegheat asupra mea. Ca prin minune dosarul ce mi-a fost întocmit de Baftka, pentru Curtea Marțială, a dispărut. Nimeni n-a mai pomenit de el. A trimis Cel-de- Sus și oameni care să mă ajute. Nu numai pe cei din mașina germană, ci și pe un slujitor al Lui. După aceste vorbe, Nae făcu un gest cu mâna arătând spre părintele Boțocan, care, de data asta, dormea de-adevăratelea.
- Chiar? Asta n-am știut-o, dar o să-mi povestești tu. O să insistăm, acolo unde o să ajungem, să fim repartizați în aceeași companie și la plutoane apropiate. Barem hatârul ăsta să ni-l facă după ce am luptat la Stalingrad, tu și la Odesa, și, după ce am străbătut toată Rusia, aproape pe jos.
- Și n-am avut parte, după ce am ajuns în primăvara trecută în țară, de o odihnă mai ca lumea. E drept am petrecut sărbătorile Paștelui în mijlocul familiei, ne-am bucurat unii de alții acasă, la socrii, și la părinții mei, în Olănești. S-au dus, ca un vis, sărbătorile. N-a trecut bine Săptămâna Luminată și am primit ordin să mă prezint la regiment. Am răsuflat ușurat când am aflat că voi fi trimis la Șercaia, un sat între Făgăraș și Brașov. De data aceasta trebuia să comand un pluton de rezerviști care lucra la linia ferată ce duce la Brașov. Pe un tronson de 6 Km, s-au produs alunecări de teren, șinele au fost în mare parte îngropate. Soldații, conduși de ingineri, rezerviști și ei, au tăiat o curbă și numai în câteva luni au săpat și un tunel pe sub o colină. S-a redus astfel cu 6 kilometri distanța între Făgăraș și Brașov. A fost o perioadă, de câteva luni, liniștită pentru mine. Soldații, tot oameni trecuți de patruzeci de ani, alții chiar de cincizeci, erau harnici și disciplinați. Știau că astfel o să le meargă bine, și le-a și mers. Aproape toți erau de prin apropiere, când nu era nevoie de toți primeau permisii și aduceau de acasă fel de fel de bunătăți. Mi-au scris socrii că și Zaharie, cumnatul meu, mai mare cu cincisprezece ani decât mine, va fi concentrat și va ajunge și el tot la Șercaia, să am grijă de el. Și am avut. Nu mi-am luat un soldat de ordonanță așa cum aveam dreptul, ci l-am așteptat pe el. Am aranjat să-mi fie el ordonanță și apoi trai pe vătrai pentru cumnatul meu. În două luni a fost de patru ori acasă, și povestea cui vrea să-l asculte, că, de multe ori, domnul sublocotenent, adică eu, îi face cizmele. Un mucalit acest Zaharie, un bun cântăreț dar știe și a vorbi frumos. A fost și el prin Rusia, tot militar, dar în războiul celălalt. Întâmplările prin care a trecut atunci, dacă le-ar pune cap la cap și le-ar scrie, cu talentul cu care povestește, ar ieși un roman de toată frumusețea. Și iată, Diaconescule, după ce s-a terminat lucrarea la calea ferată, am fost lăsat să mai răsuflu, cât de cât, pe acasă, ba mi-am luat și postul de la școală în primire. N-a trecut însă bine iarna și iacătă-mă din nou c-am luat drumul spre răsărit. Dar ce zic eu că a trecut iarna, privește pe geam!
Afară, în lumina parcă abia simțită a zorilor ce se iveau, din
viteza trenului se vedea, pe câmp, zăpadă viscolită
După ce s-au trezit cu toții, părintele li se adresă.:
- Cei ce nu v-ați spovedit și cuminecat, încă, în acest post ce precede Învierea Domnului, o mai puteți face, am toate cele trebuitoare. Șapte, din doisprezece câți erau, au ridicat mâna, semn că doresc. După ce a sărutat patrafirul și l-a îmbrăcat, le-a cetit rugăciunea rânduită. Apoi s-a retras în coridorul de la intrarea în vagon unde rând pe rând au intrat cei ce doreau spovedania. După ce ultimul s-a întors în vagon, a venit și părintele cu un mic pahar de argint, din care fiecare a primit cu o linguriță minusculă câte o fărâmiță din trupul Domnului îmbibat cu sângele Lui. Toți din vagon, chiar și cei ce n-au primit atunci iertarea păcatelor și cuminecătura, erau emoționați unii chiar cu lacrimi în ochi. Cu vocea blândă, preotul zise către toți:
- Să vă iubiți unul pe altul precum și Tatăl Ceresc vă iubește. N-am să vă țin o predică, totuși vă spun că iubirea aceasta se poate manifesta și prin lucruri extrem de simple. Un mic ajutor primit din partea unui camarad, acolo unde mergem acum, poate salva o viață. Iată ce am citit într-un calendar bisericesc apărut cu puțini timp în urmă. Pare a fi o anecdotă, dar dă de gândit: Dumnezeu a permis unui muritor să vadă atât iadul cât și raiul. În iad vede o masă foarte mare, rotundă, cu bunătăți de tot felul puse la mijloc. De jur împrejurul ei, pe scaune, stăteau oameni flămânzi, costelivi. Fiecare avea legată de mână o lingură foarte lungă ca să poată ajunge nu numai la mijlocul mesei, unde erau bucatele, ci chiar până în partea opusă. Încercau bieții oameni să-și ducă lingurile încărcate la gură dar nu puteau, datorită lungimii lor. Deschizându-i-se ușa raiului, vede o masă la fel, de jur împrejur, pe scaune, stăteau oameni cu linguri, tot la fel, legate de mâini, doar că acei oameni erau veseli și sătui. Ei nu încercau să-și ducă lingurile la gură, ci fiecare îl hrănea pe cel din fața sa.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!