Discuția cu Irina avea să întindă timp de aproape o oră, îl întreba atâtea lucruri încât nici nu apuca să-i răspundă complet, că venea altă curiozitate, cum sunt colegii?, i-ai cunoscut pe toți?, ce ore ai avut?, ce te-au întrebat profesorii?, cu diriginta ai vorbit?, cum e viața în internat?, nu e frig în cameră?, fetele sunt frumoase?, ți-a plăcut vreuna în mod special? - da, mi-a plăcut teribil, e cea mai minunată fată din lume, și o cunoști, ai învățat-o să picteze. - tu glumești, pe cine să-nvăț eu să picteze, din clasa ta, fii serios!, - dacă-ți spun numele, vei înțelege, se numește Maria, este foarte frumoasă și este cea mai deșteaptă fată din clasă, chiar din școală, se pare, - Doamne, Maria, fata lui David, ești coleg cu ea?, ce copilă minunată!, asta chiar e-o veste, sincer mă bucur, ai grijă de ea, e un copil tare bun, să nu-ți bați joc de ea, ai grijă!, dar tu nu ți-ai bătut joc de niciuna, ce-ați povestit? - am aflat câte ceva de după Crăciunul de anul trecut, am aflat unde stă Cristian, și am mai aflat ceva ce știam, oricum, mi-e tare dor de tine!, duminică aș veni acasă, mă aduci luni dimineața înapoi?, - bine puiule, vino, te duc eu înapoi, mai vorbim, te sărut.
Era mulțumit după această discuție, purtată în noile coordonate ale vieții lor, și chiar dacă inițial voise să-i ascundă întâlnirea cu Maria, în cele din urmă a ales calea sincerității, așa cum fusese învățat de mic, chiar de mama lui, care-i spunea că adevărul este de preferat în orice situație. Reacția mamei a fost una absolut normală, Irina fiind la rândul ei foarte inteligentă, și înțelegând că lucrurile vor fi cunoscute în cele din urmă.

III

A doua zi s-au întâlnit de parcă se știau de când lumea, de câte ori li se întâlneau privirile, își zâmbeau, Vlăduț și-a făcut un obicei din a-i spune, ori de câte ori erau, chiar pentru scurt timp, doar ei doi, cele patru cuvinte „Cât ești de frumoasă!”, urmate de un gest, palma stângă cu degetele lipite, așezată vertical în dreptul inimii, cu arătătorul și degetul mare de la mâna dreaptă, adunate în cerc, așezate deasupra palmei, trecând, fericit, mai departe. Întrebat ce-i cu gestul acesta, ce-nseamnă, i-a răspuns, șoptit, la ureche: „- E semnul exclamării, ar trebui să știi, tu ești filoloaga.”, răspuns transmis mai departe, la întrebările fetelor din clasă. Chiar dacă era abia a doua zi de prezență și la cele mai multe materii încă nu-și cunoscuse profesorii, Vlăduț se implica în lecții, fiind foarte activ, cunoștințele fiindu-i destul de proaspete. Făcea acest lucru, nu din orgoliu, ci doar pentru a se integra cât mai repede în colectivul clasei și pentru a-și redobândi aptitudinile și capacitățile de învățare. Maria era și ea topită de dragul lui, când, la fiecare disciplină, îl descoperea tot mai stăpân pe el și pe cunoștințele sale. Farmecul personal îl făceau să fie îndrăgit de toți colegii, cu toate că, foarte ușor, dată fiind starea lui materială, dovedită de îmbrăcămintea lui de zi cu zi, ar fi putut deveni un nesuferit. În câteva zile devenise sufletul clasei, scoțând-o și pe Maria din obișnuita ei discreție, fiind foarte repede și fără excepție, percepuți ca un cuplu de îndrăgostiți, fetele întrebând-o pe Maria unde s-au cunoscut înainte, informație răspândită de Stelian, potrivit afirmației lui Vlăduț. Maria, avertizată încă de-a doua zi de Vlăduț, răspundea zâmbind, fără a minți, prea mult: „În Casa de piatră”, perpetuând și adâncind misterul.
În recreația mare, amintindu-și că a uitat în ziua anterioară și stârnită de insistențele fetelor, l-a întrebat care a fost subiectul discuției cu diriginta.
- Știu că sunteți curioase, și eu aș fi în locul vostru, dar, dacă ți-aș spune, ar trebui să te omor, să nu mai spui nimănui, pănă la următoarea oră de dirigenție, așa că mai bine să nu știi, și scapi cu viață, a-nceput el să râdă. Serios, spune-le și fetelor să aibă răbdare o săptămână și vor afla totul, cu lux de amănunte.
Maria, care-i cunoștea viața din ultimul an, bănuia ceva, mai ales după răspunsul primit, și, pentru a-i face jocul, le-a repetat colegelor exact același răspuns, potolindu-le curiozitatea, sau poate amplificându-le-o pentru câteva zile.
Vineri, în ultima zi de școală a săptămânii, și-a plimbat la ore bagajul cu cele câteva haine murdare și câteva caiete și cărți, chiar și așa trebuind să alerge la autogară, pentru a nu pierde autobusul care mergea în sat. Și-a propus ca pe mai departe să meargă, întotdeauna, cu autobusul de dimineață, din ziua următoare, ajungând astfel pe lumină, fără alergătură, și, spera el, fără aglomerație excesivă. A mers în picioare până în prima stație mai importantă, care era al doilea oraș din județ, de unde, mai departe, a avut loc. Orice neajuns al drumului a dispărut complet când a găsit-o pe Irina mai bine, veselă și vorbăreață. În vreme ce mânca în bucătărie a trebuit să reia răspunsurile oferite telefonic, prin viu grai, probabil dinadins rămânând la urmă întâlnirea cu Maria, detaliată, fără nicio jenă sau reținere, până la ultimul amănunt. Erau fericiți amândoi, se-ntorseseră vremurile bune de demult, doi prieteni iubitori, povestindu-și vrute și nevrute.
- Știi ce este incredibil și minunat, totodată? Iubirea asta a mea, a noastră, este atât de spiritualizată, încât, chiar dacă-i ador și chipul și trupul, nu simt nevoia contactului erotic, dacă i-aș săruta buzele, sau i-aș atinge trupul, mai mult decât umerii și mâinile, aș simți că o pângăresc, totul ar deveni o întinare a unor lucruri sfinte, i-a mărturisit el mai mult decât o făcuse telefonic, privindu-i ochii, așa cum făcea întotdeauna, de astă dată simțind instantaneu o umbră acoperindu-i ca un văl, o tristețe neașteptată coborând peste ei. Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit, mamă? Am greșit cu ceva?
- Nu dragul meu, tu n-ai greșit cu nimic, doar să ai mare grijă, amândoi să aveți mare grijă unul de celălalt!, i-a spus Irina, lăsându-l mai departe nelămurit. Oricât de sinceri erau unul cu celălalt, cum să-i povestească Irina întâmplările magice din acea noapte, prima și ultima lor noapte în care ea și Cristian au dormit îmbrățișați, în cele două fotolii, prima și ultima lor clipă de eternitate, în multitudinea clipelor efemere, clipă pierdută, pentru totdeauna. De unde să știe bietul băiat ce luptă cumplită se ducea în sufletul mamei lui, câte trăiri antagonice se sfâșiau în inima ei, câte vinovății își scoteau capul prin multitudinea de simțăminte alese, aducătoare de liniște, liniște care era tot mai greu de atins în sufletul ei zbuciumat.
A doua zi, până la masa de prânz și-a revăzut câteva lecții din caietele vechi, apoi, după ce s-a ocupat iarăși de aprinderea focurilor în întreaga casă, s-a retras într-un fotoliu încercând să-și schițeze prezentarea vieții lui din ultimul an, cerută de către dirigintă, pentru săptămâna viitoare.
- Ce faci? cu ce te ocupi?
- Hai să-ți povestesc, ia loc! a poftit-o arătându-i celălalt fotoliu din sufrageria cam prea încărcată cu mobilă. Doamna dirigintă, pe care știu că o cunoști destul de bine, mi-a propus să le vorbesc colegilor despre droguri, la următoarea oră de dirigenție. Asta în contextul în care se pare că au ajuns și în acest liceu, iar eu am, din păcate, o experiență dublă. La-nceput m-am revoltat, dar numai în mintea mea, apoi, după ce mi-a vorbit câteva minute, m-a convins, și acum voiam să-mi aranjez evenimentele în minte și chiar în scris, pentru a fi cat mai coerent și mai convingător.
- Mă lași să te ajut? Poate nu ar fi rău să cuprinzi în prezentarea ta un scurt capitol dedicat suferinței mamelor care au copii consumatori de droguri. Ți-aș scrie eu un text, intitulat chiar așa „Suferința unei mame”. Ce zici?
- Ce să zic, ești grozavă, ca de obicei, dacă vrei să mi-l scrii chiar tu, îl voi citi cuvânt cu cuvânt, abia apoi subliniind autenticitatea lui, ca ilustrând experiența mamei mele. Plec de la suferințele tale, ajungând la dezastrul produs în sufletele celor picați în această patimă, încheind cu experiența personală și cu salvarea mea prin voință și studiu intens, și asta nu ca trufie ci ca preț al greșelii.
- Ok, hai să-i dăm drumul, eu merg în camera mea, ne întâlnim când suntem gata.
Avea să scrie Irina un text cutremurător, un strigăt al disperării, al suferinței, al deznădejdii, încununate toate, din fericire, cu o adiere a iertării, a iubirii, a vindecării. A ieșit din cameră cu două foi în mână, i le-a dat lui Vlăduț, apoi așezându-se pe fotoliu, așteptând lectura textului scris de mână. După terminarea lecturii, Vlăduț și-a mai aruncat o dată privirile pe text, apoi, ridicându-și mai întâi ochii, parcă fără să o vadă pe Irina, abia pe urmă îndreptându-și spatele și înălțându-și capul, a întrebat-o:
- Chiar vrei să faci asta?
- Fără nicio îndoială sau regret, nimeni nu poate s-o facă mai bine decât noi doi, dar văd că tu n-ai scris nimic...
- Nu știam până unde vei merge, așteptam să citesc ce ai scris, acum mă voi apuca și eu de lucru, am timp suficient.
- Da, ai dreptate, azi și mâine ai timp, eu voi citi textul tău, doar după lectura în fața colegilor.
- Bine mamă, mulțumesc!
Vlăduț a lucrat până seara la textul lui, nefiind pe deplin mulțumit, a doua zi, duminică, reluându-și lucrul și finalizând într-o jumătate de oră.
Ziua de luni a trecut fără probleme, dar marți, în așteptarea orei de dirigenție, preocuparea lui creștea cu fiecare oră care-l apropia de momentul maximei sincerități. Zbaterea aceasta sufletească i-a adus chiar și gândul de a renunța, pe care l-a îndepărtat repede spunându-și că trebuie să meargă până la capăt, să aibă încredere în previziunile dirigintei, care, de cele mai multe ori i se păreau reale, de bun simț.
- La trecerea primei săptămâni de când ni s-a alăturat, noul nostru coleg Vlăduț Vasilescu ar dori să vă spună câteva lucruri, cred eu, interesante, din experiența lui anterioară. Pentru a fi auzit mai bine, îl invit să ia loc la catedră, iar eu mă duc în spatele clasei.
Se simțea emoția în pașii lui către catedră, în neastâmpărul mâinilor așezate pe masă, cu foile între degete, în ușoara nesiguranță a vocii lui de început.
- Înainte de orice altceva, vreau, dacă-mi permiteți, să vă citesc două scrisori, a doua scrisă de mine și prima, scrisă de cineva care nu este de față, după care, dacă veți dori, putem discuta.
„Suferința unei mame
Dragii mei, nu mă cunoașteți, încă nu mă cunoașteți, dar veți afla în câteva minute cine sunt. Deocamdată, vă spun doar, că sunt, de fapt am fost, mama unui băiat consumator de droguri. Am fost, deoarece s-a vindecat. ( Clasa a amuțit, atenția fiind pe deplin captată, curiozitatea, și așa stârnită, era la cote maxime, vocea lui Vlăduț fiind de un dramatism și o expresivitate ieșite din comun) Eram o femeie fericită, care avea un băiat fericit. Era un copil bun, îl iubeam foarte mult, şi mă iubea la fel de mult. Ne aveam unul pe celălalt. Acum un an, era în clasa a unsprezecea de liceu, au apărut primele manifestări de neînţeles, halucinante pentru mine, cu atât mai mult, cu cât eram foarte buni prieteni, îmi mărturisea tot ce i se întâmpla, îi ştiam toate bucuriile şi temerile, îmi prezenta fiecare fată intrată în viaţa lui, eram confidenta lui, aş spune. După şcoală eram mai mereu împreună, atunci când nu era cu prietenii. Până într-o zi, când am fost la şcoală, chemată pentru 220 de absenţe... Cu recomandată, că celelalte chemări nu au ajuns la mine. Consiliul profesoral, luase deja decizia exmatriculării, era doar o informare. Şi, ce era mai grav, diriginta mi-a spus că suspectează consumul de droguri. Am crezut că mor. I-am rugat să mai amâne punerea în aplicare a hotărârii, am început să-l urmăresc, strângând informaţii, l-am observat cu atenţie, şi aşa era. Am vorbit cu el, dar m-a respins, şi mi-a spus că mă urăşte, mă detestă. Am crezut că e anturajul de vină, şi am luat legătura cu un poliţist de la narcotice, sperând că îl mai pot salva. După o lună de cercetări, am primit sentinţa cumplită. A fost arestat, ca element într-o reţea de traficanţi de droguri. Lovitura primită a fost atât de puternică, de era să leșin. Am vrut să mă sinucid, dar mi-am spus că trebuie să lupt, să-l apăr, să-l înţeleg, să aflu de ce a făcut ce a făcut. Aveam dreptul, aşa credeam, la o explicaţie. Cunoașteți, fără îndoială trăsăturile vârstei voastre, mai ales ale băieților, adesea ostili, stâncoși, neacceptând întrebări și sfaturi, mai ales de la mame. Nu am primit atunci decât reproşul, din partea copilului meu, că eu l-am băgat în puşcărie. Cuvintele lui, spuse cu atâta ură, cum doar adolescenții pot să spună, m-au trimis într-o lume a celor care se tânguie mereu, o lume a tenebrelor, evoluția mea fiind galopantă. La început plângeam în continuu, în casă, controlând intensitatea, să nu mă audă vecinii, apoi am început să strig și să răstorn obiecte prin casă, ajungând în cele din urmă să mă refugiez prin cele mai pustii locuri din București, de frica oamenilor care mă certau că-s o nebună care strigă și-și smulge părul. Zbuciumul meu sufletesc nu mă părăsea nicio clipă, deja trecusem de stadiul unei suferințe conștientizate. Am avut o primă tentativă de sinucidere cu pastile, m-a găsit soţul, care, atunci când am ieşit din spital mi-a spus doar că l-am făcut de ruşine şi eu şi fiul nostru. Mă simţeam vinovată, şi după câteva încercări zadarnice de a găsi o cale de comunicare cu el, am obosit. Mă ura prea mult să mai pot suporta. Am făcut o depresie severă, am stat două luni la nebuni, cu rezultate minime. Acolo nu te vindeci, te adânceşti şi mai tare în neant. Eşti la un loc cu bolnavi care, din când în când devin agresivi, cavalerii cămăşilor de forţă, cu alcoolicii incurabili, cu toxicomanii în sevraj, privindu-te cu ochi apoşi şi inexpresivi. Am urmat un tratament îndelungat, am fost şi la psiholog, şi, sătulă de toate, am hotărât să plec departe de toată grozăvia aceea, părăsind Bucureștiul. Am venit aici, la insistenţele fratelui meu, sperând să mă recuperez într-o vreme. Ce vreau să vă spun cu toate aceste amănunte, este faptul că, împlicațiile acestei deprinderi sunt dezastruoase, putând duce la moarte, în diverse moduri. Din fericire, în cazul meu și al fiului meu, nu s-a întâmplat așa. În cele din urmă, toate demersurile mele, chiar respinse în prima fază, aveau să aibă ecou în conștiința lui, care a mai avut câteva șanse, aceea să fie mutat foarte repede într-o închisoare situată departe de casă, să se trezească la crunta realitate extrem de repede și să dea peste un om extraordinar, colonelul Stavru Ioan, comandantul penitenciarului din Gherla, care l-a susținut ca pe propriul lui fiu, până la eliberarea din închisoare. Povestea fantastică a muncii lui din timpul detenției, de care, multă vreme nu am știut nimic, și care , tocmai prin comportamentul lui exemplar, i-a diminuat pedeapsa la ceva mai puțin de un an, vă va spune-o chiar el, pe care-l cunoașteți cu toții, fiind chiar în fața voastră, citindu-vă mesajul mamei lui, pentru care și-a dat acordul. Vă rog din tot sufletul unei mame care ar fi putut să nu mai fie, feriți-vă de droguri, trăiți-vă frumos viața, nu merită să riscați, poate nu toți veți avea norocul și forța de a vă smulge din marasm, odată intrați!”
Se așternuse o liniște, de se auzeau respirațiile tinerilor împietriți toți cu privirile către Vlăduț, doar plânsul înăbușit cu efort al câtorva fete, în frunte cu Maria, tulburând liniștea. Primul care a reacționat verbal a fost Stelian, care, întorcându-și fața către dirigintă a spus ceva mai tare decât în gând: - Ce tare!, exclamația lui auzindu-se clar, în tăcerea care luase în stăpânire spațiul clasei, reușind cu adevărat să o tulbure.
- Mai departe, vă voi citi o scrisoare-mărturisire care-mi aparține și pe care am scris-o cu strângere de inimă.
„Dragii mei
Eu fiind fiul mamei care a scris textul pe care vi l-am citit, sunt obligat de demersul ei incredibil, să procedez la fel, adică la fel de sincer și direct.
Da, e-adevărat, am fost consumator de droguri. Teoretic, știam cum începe, în gașcă, practic, am făcut aproape toți pașii. Ești la discotecă, sau la chef, ți se oferă o țigară, cannabis sau marijuana, chiar dacă nu-ți dorești cu adevărat, nu poți refuza, ar da rău în ochii prietenilor, fumezi, te simți bine, râzi mult, ești degajat, spontan, prețul plătit fiind minim imediat, (poate o stare de rău, sete, un anumit disconfort), dar maxim în perspectivă. Sâmbăta viitoare scena se repetă, presiunea anturajului îți anulează împotrivirea, te simți bine, ai succes, - ce poate fi așa rău?, îți spui. De teamă și rușine față de tine, următoarea săptămână te sustragi, ești depistat și reintrodus în circuit. Accepți totul, o țigară pe săptămână, nu-i niciun pericol, îți repeți, ascunzând la spate toate mustrările conștiinței. Vrei singur să repeți experiența, cauți dealerul, descoperi ecstasy, amfetaminele, dacă perseverezi ajungând la cocaină, primești seringi gratuite de la guvern, dezintoxicarea este scumpă, greu accesibilă, aproape inutilă. Nu-mi mai ajungeau banii, aparuseră stările de sevraj, aveam impresia că toată lumea avea ceva cu mine, mai ales părinții, îi uram, mai ales pe mama, fiind convins că nu mă înțelegeau deloc chinuindu-mă cu insistențele lor. Am sustras primii bani din casă, apoi o bijuterie, și atunci când mi s-a oferit, am acceptat treapta următoare, dealer, printre colegi, mai întâi. Există o limită a dependenței până la care, poate, ai șanse să renunți, dar niciodată nu-i sigur.
Când am fost arestat, aducându-mi-se la cunoștință faptele, am luat în râs tonul grav al celor care se ocupau de dosarul meu. - Pentru consum n-au ce-mi face, iar în rest, ce dovezi pot avea? Mi-au arătat poze, înregistrări, declarații, și tot n-am crezut că mie mi se întâmplă toate astea. N-am crezut nici în sala de judecată, când s-a comunicat sentința, nici când m-au dus cu duba la penitenciar. Am realizat grozăvia a tot ce mi se întâmpla atunci când, după dezbrăcarea de hainele mele frumoase, am fost echipat în zeghea lor oribilă și am auzit încuietoarea ușii celulei în care mai erau trei deținuți. A fost ca o cădere într-o apă înghețată, o umilință mai mare nemaitrăind vreodată. Șansa mea a fost să scap repede de umilință, care crează revoltă împotriva tuturor, trecând foarte repede, la suferință, care mă făcea să mă detest doar pe mine. Am conștientizat ce-i în inima mamei mele, mi-am revenit și m-am apucat de treabă. La pușcăria din Gherla am dat peste un om adevărat, și, din momentul trezirii trăiam doar pentru a nu pierde timpul, nici cel zilnic și nici ca etapă din viață, reușind să termin clasa a unsprezecea și primul semestru din a douăsprezecea, cu rezultate chiar mai bune decât în libertate. Doamna dirigintă, dascăl excepțional, prieten de nădejde, m-a rugat să vă vorbesc, mi-a fost greu, dar am făcut-o, judecați voi cum credeți, eu apreciez că o singură judecată este corectă. Vă mulțumesc!”