agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 112 .



Anisa și actorul
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2024-09-07  |     | 



Am căutat pe internet „Deasupra norilor” stabilind traseul, am scos din geantă o sută de lei, am lăsat-o pe masă, am mai scos una, apoi i-am scris un mesaj pe plicul uneia dintre multele facturi împrăștiate prin bucătărie, așezând plicul peste cele două sute de lei.
„ Dragul meu năbădăios iubit
Ți-am lăsat niște bani să-ți alimentezi mașina, dacă vrei... Am ieșit din casa ta, am încuiat ușa cum mi-ai spus, dar încă nu am plecat definitiv. Dacă vrei să ne mai vedem, vino azi, oricât de târziu „deasupra norilor”. Eu voi fi deja acolo, zăbovesc un pic prin oraș apoi merg și mă cazez la pensiunea „Deasupra norilor” știu drumul, abia aștept să văd unde-ți încarci tu bateriile, de unde-ți iei doza de sănătate. Nu mă suna, nu-ți voi răspunde. Dacă nu vrei, nu veni. Mâine dimineață voi părăsi pensiunea și odată cu asta voi ieși din viața ta, pentru totdeauna. Cu dorință, speranță și teamă, Anisa!”
Mă felicitam sincer pentru idee, eram sigură că doar o reacție de respingere, de înfruntare îl va scoate din această demonstrație, așa-zisă de forță, pentru mine o demonstrație a neputinței de a înfrunta lucid și curajos viața, o situație dată, ieșită din lâncezeala comună, de zi cu zi. Nu puteam accepta, dacă aș fi făcut-o m-aș fi negat complet, aș fi recunoscut ca justificat disprețul lui, nu puteam accepta că am făcut atâta drum cu atâta drag doar pentru o partidă memorabilă de sex, nu puteam accepta că doar abstinența îndelungată i-a susținut pasiunea, cuvintele și bucuria în primele ore ale întâlnirii noastre. Și totuși era nevoie de o terapie de forță pentru a afla adevărul, testul acesta simplu era necesar, îmi era necesar, îndoielile, incertitudinile nespulberate fac mai rău decât certitudinile, chiar neplăcute.
Am verificat de două ori să nu fi uitat ceva, să rămână toate în ordine, ușa s-a închis, am verificat-o cu atenție, eram iarăși în fața ușii lui cu geanta alături, cam la fel ca la sosire, doar că teama cumplită de atunci dispăruse. Nu mă simțeam nici împlinită, nici umilită, dominantă era o tristețe difuză, străbătută ca de fulgere, de regrete, îndoieli, uneori de speranță. Muntele se găsea la o oră bună de mers, nu mă grăbeam, vremea era promițătoare, o zi de toamnă colorată și călduță. Frunzele căzute peste noapte, încă nemăturate, acopereau cu strat foșnitor spațiile de sub copacii care străjuiau aleea și parcarea. Mai era singurătatea, sora bună a tristeții, mă năpădiseră amândouă până aproape la lacrimi, am așezat geanta în portbagaj și abia după ce am intrat în mașină am dat drumul lacrimilor. Potopul n-a ținut mult, efectele asupra feței mele au fost minime, nu-mi făcusem niciun machiaj, două șervețele de hârtie au rezolvat totul. La ieșirea din oraș am parcat, intrând într-un mega market, n-o mai făcusem până atunci, de la aeroport venind direct la locuința lui. Voiam să arunc o privire, nu-mi doream ceva anume, dar ajungând în raionul vinurilor, o speranță simplă că nu va mai bea nimic până la cabană, ieșind din competiția cu el însuși în care intrase, m-a îndemnat să cumpăr două butelii de vin, sperând în subconștient să ne împăcăm, reluând întâmplările frumoase din ziua anterioară. Am ales o podgorie renumită, situată foarte aproape de orașul cetății, care nu producea decât vinuri albe, dar cu cele două fete-n iarbă semnate de Grigorescu în sacoșă, inima mea simțea o undă de fericire de parcă tot scenariul cu trezirea și conștientizarea lui avea să se întâmple cu siguranță.

II

Am condus cu plăcere tot drumul, până să intru între munți peisajul semăna cu cel de pe la noi, dealuri domoale cu veșmintele vopsite în nuanțe de ruginiu și galben. Am intrat pe drumuri județene slab circulate, prin sate întâlneam mai ales utilaje cu roadele livezilor sau lanurilor de porumb, uneori care cu lemne de foc din pădure. Ultima porțiune de drum a urcat destul de mult, în serpentine, acoperind o diferență de nivel destul de mare. Într-adevăr drumul a traversat la un moment dat o porțiune cu vizibilitate extrem de redusă, din cauza ceții foarte dense, porțiune a cărei limită superioară se ridica până aproape de pensiune. La ieșirea din stratul gros de ceață, am constatat și dispariția masivă a zonei de foioase, drumul și cabana situându-se, așa cum mă așteptam, într-o zonă bogată în păduri de brazi cu ani mulți adunați în tulpinile lor. Construcția era destul de mare, un fel de hotel, o construcție piramidală, asemănătoare cu hotelurile de la malul mării. M-am bucurat să văd câteva mașini în parcare, semn că hotelul era locuit, mi-am luat geanta cu actele și banii mergând la recepție. Am ales o cameră cu două paturi, la primul etaj, cu vedere spre parcare și spre vârfuri, plătind ambele locuri și menționând numele celui care va mai locui cu mine. Mi-am dus bagajul în cameră, m-am schimbat repede în trening, grăbindu-mă să cercetez împrejurimile, profitând de soarele care tocmai se străduia să împrăștie negurile adunate în vale.
Am oprit la recepție să las cheia camerei și am cerut informații despre locurile de văzut, mai apropiate.
- Cel mai frumos loc de văzut într-o oră, o oră jumătate, cum vreți dumneavostră, este cu siguranță punctul de belvedere „Spinarea balaurului”, amenajat și accesibil. Faceți un sfert de oră poate douăzeci de minute până acolo, este o zonă cu o perspectivă deosebită, atât spre creastă cât și în vale. Poteca este excepțional de frumoasă, cea mai mare parte prin pădure, ultima parte pe stâncă, de aici și numele locului. Aveți noroc și de o vreme deosebită, zilele astea de toamnă oferă o vizibilitate totală.
- Mai ales după ploaie, am adăugat eu, știind acest lucru încă din copilărie. În prima zi după ploaie, când norii dispăreau, ne urcam pe dealurile din jurul orașului, de unde vedeam munții cu o claritate care se menținea cel mult și în ziua următoare, dispărând după aceea.
- Exact, azi e prima zi însorită din săptămâna asta, așa că nu mai stați pe gânduri, drum bun!
- Mulțumesc, mă întorc pentru prânz, bănuiesc că se poate lua masa în restaurantul hotelului.
- Bineînțeles doamnă, v-așteptăm.
- Am plecat, am mai adăugat eu, ieșind pe ușă, pornind pe poteca semnalizată cu claritate, marcaj cu dungă albastră. În scurt timp am intrat în pădurea seculară de brazi, soarele nu mă mai mângâia pe față, dar îi simțeam prezența printre crengile copacilor. După câteva minute am ajuns din urmă doi turiști, o doamnă subțirică însoțită de un bărbat cărunt, bine legat, amândoi având în jur de șaptezeci de ani, mergeau constant ajutându-se, deși nu prea era cazul, cu niște bețe de schiat, adaptate la drumeție prin îndepărtarea opritorului de pătrundere în zăpadă.
- Bună ziua oameni buni, mergeți la balaur? am simplificat eu întrebarea al cărei răspuns era evident.
- Da stimată doamnă, acolo mergem, dar nu te grăbi așa, în câteva minute ajungem.
- Ați mai fost? cunoașteți drumul?
- De vreo cincisprezece ani, în fiecare an de cel puțin douăzeci de ori, iar în ultimii cinci, de cel puțin cincizeci de ori pe an.
- Doamne, dar ce-i așa de interesant acolo?
- Peisajul magnific, dar mai ales energia locului, a spus doamna, care avea un chip bronzat, cu o piele marcată de timp, dar prea puțin căzută, o femeie frumoasă cu adevărat.
- Vezi doamnă dragă, noi practicăm de o viață yoga, asta ne-a și apropiat, suntem yoghini foarte vechi, stăpânind foarte bine tehnici diverse de meditație, dar nicăieri într-alt loc din lume nu simțim energia pătrunzându-ne corpurile, mai mult decât aici. Niciunde lotusul nu este mai benefic, energetic vorbind, cu trupurile și spiritele noastre. Până la pensie veneam duminca în lunile de vară, după pensionare, a mea de fapt, doamna fiind pensionată cu ceva timp înainte, stăm multe zile în timpul verii. Ne știe tot personalul hotelului, ne simpatizează, avem și tarife speciale la cazare și la meniuri. Pe lângă meditație mai facem, vara mai ales, drumeții nu prea lungi pe culmile apropiate. Acum, fiind rece deja, facem doar ieșiri scurte pentru meditație.
Nu eram eu în cea mai bună formă, dar entuziasmul afirmațiilor lor mi-a stârnit interesul, mi-ar fi prins bine o ședință de meditație chiar în condiții normale, darămite dacă lucrurile stăteau așa cum le prezentau partenerii de drumeție. Totul era să mă pot aduna, să mă izolez de lumea exterioară reușind întoarcerea în sine. Chiar dacă am redus ritmul adaptându-mi pașii după ai lor, în câteva minute pădurea și-a încheiat stăpânirea, cedând locul drumului stâncos, proiectat de magica natură pe spinarea unei culmi secundare, care se desprindea din creasta principală terminându-se brusc în cel mai frumos punct de belvedere pe care l-am văzut vreodată. Mergeam ca pe puntea unui vapor, cred că omul a intervenit și el netezind poteca de piatră, oricum după o sută de metri drumul se termina brusc într-un hău imens, exact ca pupa rotunjită a unui vapor uriaș, doar măsurile de siguranță fiind mult mai severe, datorită peretelui vertical care ar fi fost extrem de periculos fără grilajul de oțel, dublat și de o plasă de sârmă întinsă pe niște stâlpi de oțel sudați de balustradă, întreaga amenajare având cam doi metri înălțime. Singura concesie făcută de cei care au montat gardul de protecție, nevoii de adrenalină a unora, era o înclinare spre înainte a părții frontale astfel încât, aplecându-te atât cât permitea unghiul de înclinare, să ai perspectiva reală și corectă a abruptului absolut vertical, extrem de dăunător în cazul unui zbor necontrolat, înspăimântător, chiar privit prin gardul de siguranță. M-am apropiat temătoare de gard în zona centrală, perspectiva de jos, din vale m-a tulburat chiar dacă abia am aruncat o privire, zăbovind în cele din urmă cu privirea spre înălțimi. Platoul de capăt, de altfel cel împrejmuit cu gardul înalt, era amenajat cum nu mai văzusem nicăieri. Chiar în față erau două bănci de lemn, mai late decât cele obișnuite, fără spătar, cu distanță de doi metri între ele, la trei metri în spatele lor erau trei bănci decalate cu doi metri între ele, toate cu spătar, astfel încât toate cele cinci bănci, bine prinse în stâncă, să aibă liberă perspectiva spre munte, chiar ecranată de gardul de siguranță. În spatele celor trei erau două rânduri de câte patru bănci, alternând una cu spătar, una fără, mai apropiate una de alta, cu un spațiu lateral suficient între ele, cât să poți ajunge la oricare, deranjând cât mai puțini utilizatori.
- Băncile fără spătar sunt pentru meditație în lotus, care este cea mai răspândită poziție, de aceea sunt mai late, m-a lămurit doamna, observându-mi privirea ușor nedumerită. Ai zice că sunt multe, fiecare cu două locuri, dar să știi că în weekend se stă în lotus și pe băncile normale. Oricum, cei mai mulți vizitatori ai locului sunt practicanți ai disciplinelor energetice, când vine câte un grup obișnuit și-i văd pe cei care stau nemișcați, eventual cu ochii închiși, aproape întotdeauna adoptă liniștea, din respect.
- Să înțeleg că este deja un fenomen meditația în acest loc.
- Exact, asta-ți spuneam, te pricepi? practici meditația? m-a întrebat doamna, întuind probabil un oarecare interes.
- Da, practic Reiki, reflexoterapia, terapia Bowen, regresia progresivă, și oricare ar fi terapia sunt stoarsă după câteva ședințe, refăcându-mă doar prin meditație. Ori de câte ori am timp merg pe plajă, efectul benefic părându-mi-se maxim, într-un timp foarte scurt. Ce fac acasă într-o oră, obțin pe plajă în douăzeci de minute. Acum sunt într-o pasă sentimentală extrem de proastă, abia aștept să mă adun, în lotus. Voi încerca o jumătate de oră, apoi mai povestim. Mă retrag pe banca aceea, i-am spus arătându-i o bancă din rândul trei pe partea stângă.
- Ok, vorbim mai târziu, succes!
M-am retras la banca aleasă, ei rămânând amândoi la prima bancă din dreapta, nu mă deranja deloc prezența lor în fața mea, întotdeauna închideam ochii reușind centrarea atenției pe o imagine, în timp foarte scurt. Haina mai groasă am așezat-o pe bancă, era soare, dar lemnul era încă rece, în două-trei minute mi-am controlat respirația, m-am centrat pe o mantră și un chip, nu mi-au trebuit decât vreo cinci minute cu totul până să încep „zborul”. Așa numeam eu starea aceea de transfer energetic din univers în corpul meu, imponderabilitate indusă, aproape inconștientă, din care ieșeam singură, controlat. Nu mai aveam corp, nu-mi simțeam trupul, doar mintea mă supraveghea în liniște, funcțiile vitale erau mai lente, organele mele se odihneau toate, în echipă, când nu aveam timp prea mult, chiar și cinci minute îmi erau de mare folos, dacă atingeam starea de „zbor”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!