agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Concursul ”Romeo și Julieta la Mizil”, Ediția a XVIII-a, 2024-2025, Mizil
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-09-30 | |
Dacă nu am ști că în poezia „Așteptare” Poetul s-a referit la Rășinarul natal am putea crede că este vorba de ori ce sat din Mărginimea Sibiului.
Codrul apropiat, precum si istoria locală, fac ca Sibielul să semene, până aproape a se confunda, cu satul descris de Octavian Goga: „Sat din margine de codru răsfirat sfios în vale/ Tot mai jalnic cade-amurgul peste streșinile tale.” Sibielul se întinde pe ambele maluri ale râului. Doua ulițe se desprind din cea principală. Una a Unghiului, o ia înspre stânga la vale. Alta urcă pieptiș spre înălțimi, având în dreapta Valea Uți ce coboară grăbită spre a se întâlni cu râul. Mai sunt încă destule case vechi care dau acel Genius loci specific zonei Mărginimii Sibiului. Unele, cu doua încăperi ce-și au intrarea dintr-un pridvor, cu fațada vopsită in „vânăt”, privesc către râu printr-un petic de fereastră prevăzut cu zăbrele. Apoi case mai confortabile din a doua jumătate a secolului XIX și începutul celui următor vorbesc despre dramul de bunăstare ce începuse a se înfiripa în sat în acea perioadă. In deceniul al doilea al secolului XX s-a construit Casa Națională, vechea denumire a Căminului Cultural. Este o clădire ce impresionează prin sentimentul durabilității emanat de pietrele frumos fasonate din care a fost zidită. Impunătoarea clădire a școlii arată dorința, de multe ori împlinită, a sătenilor de a-și emancipa fiii prin învățătură . Astăzi armonia arhitecturală a satului începe sa fie spartă de unele vile confortabile, zidite de orășeni, ce nu au nici o legătură cu tradiția. Oriunde te-ai afla în sat, vezi spre miazăzi și apus pădurea. Acolo sus, lângă medievala cetate Salgo și mai departe, sunt Colibele. Este vorba de niște căsuțe asemănătoare celor din vatra satului în care pot încăpea toți ai casei, după ce cositul și strângerea fânului s-a terminat în locurile mai apropiate de sat. În fiecare an, după Sfântul Ilie, aici urcau cu cățel și purcel, aproape toți gospodarii, pentru a cosi, usca și depozita fânul din pădure. În puterea iernii ori primăvara devreme, in sănii sau căruțe, pe drumuri întroienite ori desfundate, fânul era adus jos. Nu era ușor. Cei ce nu aveau colibe urcau zilnic. Era greu mai ales pentru femei. Povestesc și astăzi, cele mai în vârstă, cum le frigea pe spate mămăliga din desagi până ajungeau sus cu demâncare la bărbații ce coseau. Ajunse sus, nu stăteau sa se odihnească ci întorceau sau strângeau fânul. Seara coborau spre a vedea de gospodărie iar a doua zi o luau de la început. Norocul lor era ca aceasta activitate dura doar doua - trei săptămâni. Crucile cimitirului Biserica, construită spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, astăzi monument istoric, se află într-o margine a satului. Cu tencuiala albă și acoperișul în doua ape ar părea o casa țărănească, ceva mai mare, de n-ar fi cele câteva contraforturi, absidele cu urme de pictură și turnul ce se înalță semeț înspre cer. Crucile cimitirului se aliniază tăcute între zidurile bisericii și zidul mai nou al Muzeului de icoane pe sticlă. Sunt aici, într-o prezență mută, cei care și-au început veșnicia, unii cu peste doua secole în urmă. În marginea dinspre intrare se află mormântul istoricului academician Andrei Oțetea, fiu al satului. In imediata lui apropiere se odihnește preotului Zosim Oancea. mort cu câțiva ani în urmă.. Venise în sat în 1964 direct din temnițele comuniste. Poate fi considerat cel de-al doilea ctitor al Sfântului locaș. Sub păstorirea sfinției sale biserica a revenit la strălucirea de odinioară. Numai dumnealui știa prin câte a trecut, în plin regim ateist, până a reușit să înceapă și să finalizeze lucrările de aducere la lumină a minunatei picturi bisericești ascunse sub straturi succesive de var. Și-a continuat opera adunând, după cum povestea, comorile ascunse în Sibiel. Și a găsit multe. Fiece comoară era reprezentată de către o icoana pe sticlă. Cu multa trudă, a adunat apoi icoane din toate zonele țării. A construit, înfruntând greutăți ce la un moment dat păreau insurmontabile, clădirea care să le adăpostească. Așa s-a născut originalul Muzeu cunoscut nu numai în țara dar și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Odihnesc în cimitirul satului generații de țărani oieri. Unii dintre ei au străbătut, în urma turmelor, tot pământul românesc de la est de Carpați. Sunt aici și unii pe care turmele i-a purtat prin stepele Rusiei. Oriunde ar fi umblat acești oameni și chiar dacă unora le-a fost bine pe unde au umblat, au vrut să se întoarcă acasă ca de aici, de lângă biserica lor, să-și înceapă Marea Călătorie. Așa au vrut și cei pe care Revoluția bolșevică i-a prins în Rusia. Dacă unul dintre ei, Ioan Meț, a reușit să treacă înot Nistrul, alții au trebuit să aștepte mulți ani până când, în 1936, datorită politicii externe dusa de N. Titulescu, România încheie relații diplomatice cu Uniunea Sovietică. Și pe aceasta bază au putut intra în posesia pașaportului mult dorit. Dorul de casă și suferințele îndurate în Rusia între 1914 și 1936 de ciobanul Oprea Constăndel sunt sintetizate într-o scrisoare pe care a adresat-o surorii sale. Nu știa dacă mai are la cine să se întoarcă acasă. Dacă sora nu-i va răspunde: „Se vede treaba că tot mai este ceva de suferit înaintea morții. Cum le-m petrecut pe cele trecute le-oi petrece și pe cele din viitorime și atunci voi ieși din lume pe unde oi fi. Fără de moarte nu se poate. Vă salut cu dor și aștept răspuns până nu mor.. eu al dumneavoastră frate și cumnat Oprea D. Constăndel din anul 1914 ieșit din Sibiel.” Până la urmă s-a întors acasă. A murit veghiat de soră și cumnat. Își doarme somnul de veci lângă biserica din satul lui. El a avut noroc. Alții nu s-au mai întors. Mai odihnesc sub cruci, in cimitirul Sibielului, eroi ai neamului, cum ar fi Gheorghe Preda revoluționar la 1848, memorandistul Ion Popescu sau Ionel Petra Oașia căzut la Oituz la 19 iulie 1917.. Se mai pot vede in cimitir crucile învățătorilor din prima jumătate a secolului trecut Nicolae Bembea și Ioan Dobrotă. Pe timpul lor, locuitorii satului erau într-un impas. Din cauza împrejurărilor, creșterea oilor începuse sa devina nerentabilă Pământul era puțin si sărac. Nu-i mai putea hrăni pe toți. Cei doi învățători și-au salvat consătenii învățându-i să planteze, să altoiască, să întrețină și să recolteze pomi fructiferi. Și astăzi unii mai câștigă din această ocupație. Alții, îndemnați fiind, acum mai bine de treizeci de ani, de părintele Oancea au îmbrățișat o nouă ocupație: agroturismul. Muzeul de icoane pe sticlă și haina nouă de început a vechiului lăcaș, frumusețea peisajului și nu în ultimul rând talentul culinar al femeilor de aici, atrag turiști din țară și străinătate. Un sfânt veghează asupra satului Este un fiul al satului, trăitor în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pe care documentele vremii îl numesc Popa Moise Măcinic. Acesta, împreună cu țăranul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului a fost în fruntea poporului, încredințat spre păstorire, care se opunea a primi altă lege a credinței în locul celei moștenite de la strămoși. Și cum turma își urmează păstorul, era îndeajuns ca preoții sa treacă la credința catolică, în forma ei de rit răsăritean, și întreaga comunitate ar fi depins de Sfântul scaun al Romei. . Ca și Horea, dar precedându-l cu peste treizeci de ani, cei doi pleacă cu un memoriu la curtea de la Viena, în care se cerea în numele tuturor românilor din mărginimea Sibiului, renunțarea la prozelitismul catolic practicat de către reprezentanții Sfântului Scaun în folosul Casei de Austria. Cu vreo câțiva ani înainte au stârnit și furia patriciatului săsesc din Sibiu care voia să-și impună stăpânirea asupra oamenilor, dintotdeauna liberi, și a locurilor din Mărginime. După ce i-a primit in audientă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin ca cei doi să fie arestați si închiși in fortăreața tiroleză Kufstein unde își vor găsi sfârșitul. Un singur cuvânt de acceptare a renunțării la ortodoxia străbuna le-ar fi salvat viețile, dar acest cuvânt nu a fost rostit. Despre preotul Macinic și Oprea Miclăuș nu s-a mai știut nimic. În 1755 sătenii din cele doua sate apropiate scriau mitropolitului ortodox de la Carlovitz, sub a cărui jurisdicție se aflau ortodocșii ardeleni: „Să nu lăsați pentru Cristos și pentru acești oameni care i-au trimis țara la împărăție, anume pe Oprea Miclăuș si popa Măcinic, căci multă dorire are țara de ei...” In 1756 se interesează iarăși de soarta căpeteniilor lor. „Noi, satele, i-am ales oamenii si i-am trimis la înălțata curte, anume Popa Măcinic și Oprea Miclăus, să fii Măria ta intrajutor ca sa se sloboadă căci sunt oameni buni și oameni de noi toți cu voia noastră trimiși”. Pentru salvarea lor se fac intervenții și în 1761 dar fără nici un rezultat. În zilele noastre Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe române, cinstindu-le memoria și recunoscându-le calitatea de mărturisitori ai credinței, i-a sanctificat alături de alți celebri apărători ai credinței ortodoxe, precum Visarion Sarai, Sofronie din Cioara, Ioan din Galeș. Sunt pomeniți în toate bisericile ortodoxe din România în fiecare an la 21 octombrie. Cădea jalnic apusul peste streșinile Sibielului pentru că, vorba poetului: „Ursitoare rele scris-au/ Toți voinicii să te lase/Și-au orânduit să fie / Un pribeag din orice casă.” Și întradevăr, au plecat de-a lungul timpului mulți feciori, unii in urma oilor, pe alții „i-a luat neamțul cătană” iar alții s-au dus sa învețe carte intr-o limbă străina ca apoi sa fie folositori neamului lor. Aceștia din urmă n-au uitat niciodată îndemnul mamei la plecare: „Spune Tatăl Nostru seara, dragă,/ Și să te porți la învățătură.” Indemnul l-a urmat și copilul din Sibiel care va deveni academician Andrei Oțetea. Tot așa au făcut și cei șase viitori membri ai Academiei Romane, originari din Săliștea Sibiului, aflata la patru km de Sibiel ( Dionisie Romano, Axente Banciu, Ioan Lupas, Onisifor Ghibu, Dumitru D. Rosca, Ionel Pavel). Astăzi, amurgul nu mai este atât de trist ca altă dată. Cade peste un sat de oameni demni pentru care se roagă, acolo sus, Sfântul ridicat din rândurile lor |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate