Pentru câteva clipe au rămas amândoi tăcuți, privind pe geam la ploaia de afară, care se scurgea încețoșat peste oraș. Când stai la etaj, parcă ești cu puțin mai aproape de cer și puțin mai desprins de preocupările zilnice. Oamenii trec liniștiți prin torentele de apă sub umbrelele lor mari. Unii merg grăbiți, vrând parcă să păcălească ploaia, să ajungă acasă înaintea ei. Alții merg relaxați, pur și simplu s-au obișnuit cu umezeala și se bucură de stropii reci pe piele. El s-a întors la ziarul pe care îl citea. Ea și-a adus o cană mare, aburindă, cu ciocolată caldă neagră, densă, și s-a așezat lângă el. L-a atins discret pe mână, iar mișcarea ei fină dar vibrantă, ca un mic șoc electric, l-a scos din visarea lui. Cu șoaptele ei line, i-a spus că ar vrea să îi cunoască privirea. El a împachetat ziarul și s-a uitat pierdut în ochii ei. Ar fi avut atât de multe să îi spună, atâtea gânduri culese în atâtea momente de singurătate. Atâtea clipe în care s-a surprins pregătind dialogul pe care avea să i-l spună în momentul în care o va întâlni. Dar momentul a sosit și el, iată, și-a pierdut toate replicile pe care le colecționase de-a lungul vremii în rafturile memoriei sale. Brusc, toată biblioteca mentală era golită. Era și el surprins. Nu își aducea aminte să fie chiar atât de stângaci, să rămână fără expresie atât de simplu și ușor, doar la vederea unui zâmbet. Dar era un zâmbet atât de cald, atât de primitor și de îmbietor. Simțea că în fața ei se poate lepăda de toate armele și ar fi în siguranță. Ea l-ar înțelege. Chiar și așa, cu toată stângăcia lui. Și l-ar primi în brațele ei și în viața ei fără explicații și justificări, fără cerințe, fără așteptări. Poate că tocmai din acest motiv simte atâta greutate. Nu a mai întâlnit pe nimeni ca ea. Atât de liberă și detașată, atât de simplă dar totuși elegantă, naturală și delicată, înfricoșător de sinceră și totuși puternică, fără frica de a se arăta așa cum este. Se minuna de ușurința cu care ea împărtășea aspecte profunde din viața ei. Îl uimea încrederea pe care ea i-o acorda. Și se simțea mândru și dornic să o protejeze. Știa că, de acum încolo pentru totdeauna, va purta în sufletul său cu atenție, respect și afecțiune fiecare moment trăit cu ea. Nicio clipă nu era banală, fiecare secundă petrecută între ei avea un sens adânc. Emoționat, și-a pus mâna pe ziarul de pe masă ca și cum ar fi vrut să fure de acolo inspirație. S-a uitat lung la ziar, apoi și-a întors capul pentru a privi pe geam ca și cum ar fi căutat liniștea în picăturile de ploaie. Sau poate doar ar fi vrut să fugă de tot amalgamul pe care îl simțea și nu îl înțelegea. Ar fi vrut să îi fie mai ușor. În conversațiile lui imaginare cuvintele curgeau mai liber, la fel de ușor ca ploaia de pe geam. Însă acum el se simțea împotmolit. A revenit cu privirea la ziar și, în sfârșit, și-a luat inima în dinți, zicându-și că e momentul să îi înfrunte privirea. Cu ultima suflare, i-a spus că tocmai a citit în ziarul vieții sale știrea de pe prima pagină care spunea că astăzi e ziua cea mare în care o va întâlni pe Ea.